4,572 cititori

Să alăptăm un pic, zic

Sunt un pic defazat, cred că de la concediu mi se trage. Mdeci, abia reîntors pe plaiuri mioritice, am aflat cu stupoare că ne fute rău de tot o nouă grijă, aia a alăptatului în public.

Mi se pare corect, mai ales în condițiile în care s-au rezolvat toate problemele din țara asta și-acum am trecut la ultima care ne mai rămăsese: cum procedăm dacă i se face bebelușului foame? Îi dăm de mâncare sau îl lăsăm să rabde și să urle vreo câteva ore până ajungem acasă sau în alt loc în care îl putem hrăni politicăli corect? 

Problemă care este mai mult ca sigur vitală pentru viitorul acestei țări, având în vedere valurile de dezbateri care tot curg și valurile de experți care-și dau cu părerea. Dar, mă rog, dacă asta ne freacă asta trebuie să rezolvăm.

Continuarea

5,041 cititori

De la Lisabona la Porto și înapoi

Ca să n-avem vorbe, de la început vă spun c-am văzut cam tot ce se poate vedea din Europa cu apă caldă și nu numai (în sensul c-am ajuns și la Sofia, Tiraspol sau Chișinău), dar nu cred c-am mai fost vreodată în vreun loc care să-mi fi rămas în suflet cum s-a întâmplat cu Portugalia în general și Lisabona în special. Nu-mi dau seama exact ce e cu orașul ăsta, dar are o energie aparte și un vibe pozitiv pe care le simți de cum ai pus piciorul pe străduțele înguste din centru și nu te părăsesc nici măcar după ce ai plecat de acolo. Am să încerc mai jos să explic, haotic și cum îmi vin la mână, de ce cred că se întâmplă asta.

Continuarea

4,603 cititori

Prostul clasei

Îl știţi pe prostul clasei? Hai că nu se poate să nu-l știți. În orice clasă existau băiatul sau fata aia care erau atât de proști că le curgea scuipat din gură și nu aveai ce să vorbești cu ei oricâtă bunăvoință ai fi avut. Ba mai mult de atât, orice încercare de apropiere se solda cu un eșec, pentru că el știa foarte bine că este prostul clasei. Continuarea

3,105 cititori

Din vacansao #3

Treaba stă așa. Din motive lesene de înțeles n-o să găsiți azi aici “ce mi-a plăcut”. Nu de alta dar am reușit ca toată săptămâna asta să stau departe de Facebook și de internet (mă rog, mai puțin aberațiile pe care le postam eu), așa că n-am citit nimic, nu știu nimic și sunt total rupt de ce s-a mai întâmplat prin online. Ceea ce s-a dovedit a fi mi-nu-nat. A funcționat fix ca un detox. Prin urmare “ce mi-a plăcut” se reportează pe duminica viitoare. Continuarea

7,445 cititori

Game of Thrones sezonul 7 episodul 7

Dacă ai ajuns aici, crezând că o să dai peste episodul 7 din sezonul 7 Game of Thrones, aș vreau să te întreb de ce plm crezi că tu c-ar fi cool să te uiți moca la munca unor oameni care cheltuie aproximativ 10 milioane de euro pentru un episod din serialul pe care-l urmărești cu atâta plăcere? Nu, serios, ție ți-ar plăcea să beneficieze cineva gratis de rezultatele muncii tale? Și asta indiferent ce profesie sau meserie ai avea. Continuarea

5,697 cititori

Cel mai frumos moment din viața unei femei

Iar a scris Elena.

Îl știți? Momentul ăla unic la care visează oricine? A se citi “orice femeie visează”.

După o prietenie frumoasă de doi ani și jumătate am decis că este momentul să facem pasul cel mai important într-o relație. Așa că ne-am desparțit. Dar cum el n-a rezistat foarte mult timp fără mine (ceea ce este de înțeles), după vreo trei luni, într-o noapte pe la ora 23, l-am auzit cum mă striga din spatele blocului. Mi-a spus să cobor că are ceva urgent-urgent să-mi spună. Primul meu gând a fost că vrea colecția de cd-uri înapoi, iar eu nu apucasem să le ascult pe toate din cauza bocetelor. M-am gândit rapid cum să-l vrăjesc să mi le mai lase, așa că am sărit din pijamale în trusa cu farduri. Pentru că, nu-i așa, noi femeile suferim de sindromul “să vadă EL ce-a pierdut”. Continuarea

3,497 cititori

Copilăria noastră e cea mai tare

Text scris de Elena

Nu știu cum a fost la voi, dar se pare că la mine o parte din comportamentul meu de adult se datoarează terorii pe care am trăit-o în copilărie. Da, da, teroare. Cum altfel să-i spun activitații preferate a fratelui meu, aceea de a mă închide în frigiderul Fram? Pentru cei mai tineri de pe aici, Fram nu este Ursul Polar ci un frigider care avea ca sistem de închidere, din exterior, o clanță. Hei, clanță de ușă, da? Din interior nu aveai cum să ieși. Decât leșinat sau mort. Cum dădea putin frigul cum începeam să tremur. De frică, nu de frig! Ai mei nu foloseau niciodată frigiderul iarna. Mâncarea se ținea pe balcon. Că doar de ce era iarna? Răspuns corect: ca să faci economie la curent. Continuarea

5,589 cititori

Din vacansao #2

Păi n-ați căutat-o voi când ați zis că vreți poze? Iată poze.

Am mai pus un calup cu Lisabona, Cascaravelos, Cascai și Estoril. De la mare, cum ar veni. Da’ să știți că la portugheji la mare e nasol, nu te simți așa mișto ca la noi la mare. În primul rând că nu urlă muzica de să nu-ți auzi nici măcar gândurile. Păi cine-a mai pomenit așa ceva? Să stai pe plajă și să auzi valurile? Groaznic, vă spun. Continuarea

3,682 cititori

De ce-ai fura țigări?

Întrerupem un pic programul de vacanță, am o urare deosebită de făcut.

Pentru că sunt deosebit de deștept și pentru că până acum n-a mai auzit nimeni niciodată că s-ar fura chestii din bagaje, mi-am pus cele zece pachete de țigări în buzunarul lateral al genții de voiaj. Că mă durea mâna dacă le-aruncam printre haine. Practic a fost ca și cum m-aș fi rugat de manipulanții de pe aeroport să mi le fure. Mă rog, nu pe toate, dăcât cinci pachete. Continuarea

3,553 cititori

Din vacansao #1

Ziceați că vreți să vedeți poze. Sunteți serviți.

Ah, ce voiam să zic, să-i dea ăl de sus sănătate ăluia care a hotărât că în România trebuie să avem viteză la net. Abia când treci de Nădlac, încolo, începi să apreciezi cu adevărat cum zbârnâie fibra în spațiul carpato-danubiano-pontic. Mă rog, părerea mea e că tot de la daci ni se trage.

There are no images in this gallery.

 

imag4835

5,430 cititori

Și blugii mei, Costele?

Ați cerut Elena, luați Elena.

Costel este de departe cel mai important personaj al copilăriei și adolescenței mele. Costel a întrat în viața mea de copil bezmetic trimis fiind de providența care vedea cum mă pierde din tabăra femeilor feminine. Se știe deja că pe vremea “cealaltă” primul copil din familie era cel privilegiat și câștiga mereu, fără să participe, concursul cu tema “haine noi luăm doar pentru cel mare, celălalt le moștenește”. Eu eram “celălalt”.

În plus, hainele rămase de la frate-meu se asortau perfect și cu tunsoarea mea la care “lucra” mama vreo juma’ de oră cu foarfeca de croitorie. Nu m-ar fi deranjat prea tare acest aspect dacă nu erau năsturii ăia mici de la prohabul pantalonilor, naturi pe care uitam mereu să-i inchid și prin care ieșea cămașa prea mare pentru fizicul meu silfid. Partea bună e tata îmi făcuse o curea din cureaua lui de ginerică ca să stea hainele pe mine. Vedeți tabloul cu ochii minții, da? Continuarea