6,869 cititori

Viața e a ta

Am făcut sâmbătă o chestie pe care îmi doream de ani de zile s-o fac. Dar știți cum e, mereu găsim motive să amânăm exact chestiile care ne plac. Pentru că putem.

Ce-am făcut? Păi am fost la un curs de conducere defensivă la Academia Titi Aur. Trebuie să vă mărturisesc că m-am dus oleacă neîncrezător, cel puțin în ceea ce privea partea teoretică a cursului. Eram convins că iar o să ascult vrăjelile alea cu „nu apăsa pedala de accelerație” sau „majoritatea accidentelor se produc din cauza vitezei excesive”.

Continuarea

2,608 cititori

Ce mi-a plăcut (săptămâna 58)

Să citim niște articole de pe bloguri, zic.

  1. Omul, niciodată mulțumit (musai trebuie să joc la loto);
  2. O copilărie în care să ai și parinți;
  3. Nu asta am vrut să spun;
  4. Ce-am mai râs. Amar.
  5. Zorba din Alep;
  6. Un om îngrijit;
  7. Concluzii după un an de România;
  8. Cătălin Rădulescu, acest cancer al societății românești;
  9. Nu-s de acord, dar omul are un punct de vedere;
  10. De unde poți cumpăra copii dacă ești poponar;
  11. Mică antologie de kitsch în muzica românească;
  12. Epidemia despre care nu spun nimic adepții Oliviei Steer. Noi ceilalți, numărăm morții;
  13. Efectul “mno”;
happy child little girl with glasses reading a books

happy child little girl with glasses reading a books

3,889 cititori

Eu am ucis serbările școlare

Habar nu am cum mai stau lucrurile acum, dar cândva în școli exista un obicei odios: serbarea cu participarea extraordinară a părinților. Și când zic “odios”, mă refer la faptul că pot să înțeleg genul ăsta de manifestări “artistice” la grădiniță sau în clasele 1-4. Dar să obligi niște găligani și niște aproape femei de clasa a șaptea sau a opta, indiferent că au sau nu vreo brumă de talent, să-i urci pe o scenă improvizată și să-i pui să recite rahaturi de față cu toți părinții colegilor lor (ba uneori erau veniți și de la alte clase), nu mai are nimic de-a face nici cu serbarea, nici cu actul artistic, nici măcar cu bunul-simț. Ci cu ridicolul în stare pură.

Continuarea

4,168 cititori

Pentru că femeilor le plac bărbații timizi

Astăzi mă gândeam să ne distrăm cu o ghicitoare ușoară de primăvară.

Să presupunem că eu aș avea un amic, pe numele lui R., amic care de ceva vreme (cam fo câțiva anișori) se află în căutarea unei doamne sau domnișoare cu care să-și împartă serile ploioase de toamnă, diminețile cețoase de primăvară și nopțile geroase de iarnă. Sau măcar să-l lase să se joace cu ea de-a facerea lumii.

Să presupunem că amicul R. a mers într-o zi la un botez unde a cunoscut o tânără care la o primă vedere prezenta un potențial ridicat de a deveni aleasa inimii lui. Lucrurile au stat chiar mai bine de atât, în sensul că potențialul s-a menținut la fel de ridicat și la a doua vedere. Ba chiar și la a treia. Ce s-o mai lungim, cei doi tineri frumoși și liberi s-au plăcut unul pe celălalt chiar de la botezul cu pricina. Motiv pentru care au găsit de cuviință să se mai vadă, să mai socializeze, să chestii-trestii.

Continuarea

28,687 cititori

Suntem călăii propriilor noastre vieți

Ieri m-a mâncat în partea unde nu mă bate soarele s-o întreb pe Elena dacă a mai scris oareșce. Zece minute mai târziu, m-am trezit pe email cu textul de mai jos. Cred c-am prins-o într-o pasă proastă sau ceva. Nu că n-ar avea dreptate, dar m-am simțit cu musca pe căciulă. Citiți și-o să înțelegeti de ce. 

………………………………………………….

Ne naștem ca mai apoi să ne grăbim să murim. Ne batem cu pumnu-n piept că suntem stăpânii propriilor noastre vieți, dar uităm să trăim prezentul, deși timpul ăsta care trece e al nostru și e tot ce avem.

Continuarea

5,435 cititori

Te calc în picioare, nenorocitule!

Alaltăieri dimineță, pe când mă deplasam voios spre muncă pe ploaia aia câinească, m-am intersectat cu o duamnă care ducea de mână un băiețel de vreo patru-cinci ani (maxim șase). Probabil mergeau spre grădiniță sau ceva.

Exact, dar exact când treceau prin dreptul meu, am auzit-o pe femeie scrâșnind din dinți și aruncând cu ură spre ăla mic:

– Te calc în picioare, nenorocitule! Continuarea

3,820 cititori

Un duel aproape filozofic

În parcare la Lidl un cetățean cu număr de Prahova și un cetățean cu număr de Capitală se contrazic elegant în cadrul unei discuții pe teme de urbanism și infrastructură locală.

Cetățeanul cu număr de Prahova aruncă în luptă primele alegații:

Continuarea

5,423 cititori

De ce a făcut pipi pe polițiști? Pentru că poate!

Cred că ați văzut deja cu toții știrea cu ăla care s-a blocat în mașină și l-a durut în fund de polițiștii care încercau să-l rețină după ce-l rănise pe unul dintre ei. Dacă nu, o aveți mai jos.

Imaginile sunt de un penibil grotesc. Zeci de polițiști strânși la fața locului. Negocieri cu un nene care ba e tătăl ăluia de la volan, ba nu e. Negocieri cu una care ba e mă-sa, ba nu e. Polițiști cu fețe deznădăjduite, amenințând în van. Și peste toate, “tânărul fiu al unui om de afaceri” care le făcea semne obscene de la volan. Continuarea

2,675 cititori

Ce mi-a plăcut (săptămâna 57)

Hai că e vreme de stat în casă și citit articole de pe bloguri. V-am servit. Aveți mai multe decât de obicei, da’ sunt toate unu și unu.

  1. Doamne, cât am putut să râd!
  2. Și-a făcut Băcanu blog. Al ei. E dă bine.
  3. Hopa! Și-a făcut și Muntele blog. Tot dă bine e.
  4. Am vrut să scriu și eu despre ăsta și proștii care-i dau bani. Mai bine că n-am făcut-o, a zis George tot.
  5. Jos pălăria pentru textul ăsta!
  6. Dicție și mitiei;
  7. Ahahahahaaa;
  8. Niște fantome;
  9. Cum era să copilărești în anii 2000;
  10. Aoleu! Cine ar fi crezut că feșănistele trăiesc într-o lume falsă? Nțțț.
  11. Și cea mai bună explicație pentru aceleași feșăniste;
  12. La poștă;
  13. Ai grijă cu vorbele!
  14. Barcelona – PSG 6-1. Fiul risipitor (atenție, Mircea dă dependență);
  15. Salvați-vă link-ul ăsta că acuș încep concediile;
happy child little girl with glasses reading a books

happy child little girl with glasses reading a books

4,640 cititori

De-aia nu merg marii finanțiști cu metroul

Joia asta, pe la vreo cinci și jumătate așa, am simțit telefonul vibrând în buzunar. L-am scos din goana calului, în timp ce mă prăvăleam spre metrou, și-am aruncat un ochi spre ecran. Număr ascuns. Ce bine, mi-am zis, ia să răspund. Precis e Angelina Jolie care mă roagă s-o iert pentru greșelile trecutului și să-i dau o șansă. S-o creadă ea, s-a dus trenul ăla, dracu’ o mai ia acum cu șase plozi sau câți mama naibii a strâns. Când colo, ce să vezi, surpriză. Nu era ea. Din partea cealaltă m-a interpelat o voce gâjâită de barbat. Nu era nici Brad Pitt, că vorbea română.

– Bună ziua, sunteţi domnu’ Vasilescu Mihai?  Continuarea

8,673 cititori

Prostia este cerință obligatorie în fișa postului de reporter?

Știți voi momentele alea în care reporterii aflați la “fața locului” simt în organism nevoia de nestăvilit de a pune întrebarea AIA care o să le aducă premiul Pulitzer? Well, în realitate, când încep să scoată cuvinte pe gură, lucrurile stau un picuț altfel, cam ca în exemplele pe care le-am strâns io mai jos.

Unu. Reportaj despre doi tineri al căror copil a murit la naştere.

Din studio se dă legatura la spital. Reporterul e acolo, pe fază, și aruncă degajat primele întrebări spre săracii părinți care nici nu mai știu cum îi cheamă: Cum vă simţiţi? Ce nume i-aţi fi pus copilului dacă trăia? Sunt curios cum ar fi reacționat dacă-i dădea tatăl un cap în gură și-i răpundea “ca pe mă-ta”. Dar n-o să aflu niciodată.

Continuarea