Duminica trecută, pe la 12.00, eram la Mega (mda, cred că o să mă mut la ei în magazin, măcar nu mai pierd timpul cu mersul până acolo). În fața mea era un moșneguț. A propos, abia acum când scriu, realizez că există un fel de paradox. În cartierul unde locuiesc, deși se numește “Tineretului”, oamenii în vârstă sunt, cu siguranță, majoritari. Cel puțin la Mega Image-ul ăsta, pe unde-mi fac eu veacul, zici că în fiecare zi se dau pensiile. Și cred că peste tot mișună exact ăia care erau tineri, pe vremea când s-au construit blocurile.

Mă rog, să revenim. În fața mea era un tataie. Dar era tipul ăla de moșneag pe care nu și-l doresc copiii drept bunic. Genul în fața căruia nu prea se comenta pe când era în putere și care încearcă, chiar si la vârsta a treia, să mențină aceleași aparențe. Ținea spatele drept și capul sus, părul alb, des era pieptănat pe spate. Doar mâinile îi trădau din plin vârsta. Erau pătate cu maro și tremurau ușor. Purta un parpalac de piele, lung până în pământ, exact cum avea Gheorghe Dinică în filmele lui Sergiu Nicolaescu. De altfel, pot să pun pariu că haina aia, dacă nu făcuse războiul, prinsese macar cutremurul din ’77.

M-am apropiat și m-am așezat la coadă, exact în spatele lui. Și atunci, ca un pumn peste faţă, m-a trăznit mirosul. Desigur, sunt delicat când spun “mirosul”. Pentru că omul puțea în toată regula. Bănuiesc că știți despre ce vorbesc. Era damful acela specific bătrânilor, dar dat cu câteva trepte mai sus. M-am mutat câțiva centimetri mai în spate si m-am uitat cu atenție la el. Avea pantaloni de stofă călcati la dungă și pantofi curați în picioare. Tot ce pusese pe el era din vremuri de mult apuse, dar măcar păreau curate. Și atunci?

Şi atunci m-am uitat în coșul lui. Avea trei pâini din alea pufoase și ieftine, doldora de amelioratori, cu prețul sub un leu, niște cartofi și o doză de “365”, cea mai ieftină bere pe care-o găsise pe raft. Atât! Dar stătea drept și mândru în haina lui de piele. A încercat să-și domine ușorul tremur al mâinii, când i-a întins vânzătoarei hârtia de zece lei sau când și-a numărat în palmă restul.

Iar eu, atunci si acolo, am înțeles de ce miros urât unii bătrâni.

Este mirosul sărăciei.

Este pensia de câteva sute de lei. Dacă este și aia.

Este caloriferul dat la minim, din singura cameră pe care o mai încălzesc.

Este geamul ținut închis toată iarna, ca să nu “intre frigul”.

Este robinetul de apă caldă pe care-l deschid cu teamă, doar când trebuie să meargă la doctor.

Este haina de piele, ținută decenii întregi în dulap, pentru că alta nu-și mai permit.

Este bătaia de joc a tuturor celor care au condus sărmana Românie în ultimii cincizeci de ani.

Şi m-am gândit că aș vrea o țară în care bătrânii nu miros urât! Dar mi-e tare teamă că, ușor-ușor, o să ajungem să puțim cu toții!

sursa foto