Azi o să facem un exercițiu de imaginație. Dacă vreti, desigur, nu e obigatoriu.
Băieți, hai să ne imaginăm că ajungeți într-o zi acasă și stăpâna inimilor voastre mari și curoajoase vă anunță solemn:
– Dragă, eu vreau să mă apuc de videochat. Și să știi că nu e vorba numai despre bani, dar vreau să mă redescopăr, simt că sunt făcută pentru meseria asta. Continuarea
Imediat dupa ce-a leșinat în timpul discursului lui Iohannis, John, soldatul american, a intrat pe mâna medicului militar al batalionului.
– Spune-mi exact cum s-a întâmplat. Vreau să știu tot ca sa-mi dau seama ce ai.
Soldatul se conformează și începe să raporteze:
– Yes, sir! Stăteam în poziție de drepți, în formație, lângă camarzii mei și la un moment dat în jurul meu parcă s-a făcut întuneric beznă. Dar nu m-am speriat, am început să înaintez prin întuneric ca printr-un tunel foarte- foarte lung. La un moment dat, la căpătul tunelului am început să întrezăresc lumină. Dar nici atunci nu m-am speriat, m-am îndreptat, fără frică, spre lumină.
Probabil ați văzut ieri c-au donat băieții de la Metallica un sfert de milion de euro pentru spitalul pe care-l construiesc cei de la Dăruiește Viața. Dar nici n-am apucat bine să-mi scot pălăria în fața lor, c-a început hate-ul pe Facebook:
Astea-s momentele când, după ce mă enervez singur ca prostul, în fața calculatorului, mi se face silă și, pentru a nu știu câta oară, mă întreb care sunt resorturile, cum trebuie să fii construit ca să te uiți la un gest mișto și să vezi numai conspirații și căcat? Unde mai pui că de data asta hate-ul nu venea de la “ceilalți”, ci de-aici, din bula noastră de “tineri frumoși și liberi”. PLM! Continuarea
Las și eu astea aici, ca să nu mai fie bănuiți pe nedrept bărbații acestei lumi.
1) Jumătate dintre numerele de telefon care-l apelează sunt de la “instalator”, “mecanic”, ”zugrav”, ”geamgiu”. Nu, nu e nimic dubios, chiar dacă n-ați mai avut de doi ani nicio lucrare în casă, iar mașina n-a mai fost în service de pe vremea când nu ieșise din garanție. Se știe că nu poți să pui bază în meșterii ăștia și trebuie să-i ții aproape. Ce, ați văzut voi mecanic sau instalator serios?
Serios, chiar nu știu dacă sunteți pregătiți pentru ce va urma. Așa că dacă vă știți mai slabi de înger, dacă umblați cu ceakrele necurățate pe stradă, dacă încă vă mai îndoiți de puterea binefăcătoare a gândului, e cazul să renunțați sa citiți acest articol chiar acum. Altfel nu răspund de ce se va întâmpla până la final.
Am tot văzut la diverși cetățeni de ambe sexe postarea de mai jos. Inițial am râs bine de tot, dar după ce mi-a apărut a treizecișiopta oară pe wall, m-am oprit din râs și-am zis să le fac un pustiu de bine.
Despre asta vorbesc: Continuarea
Știți, pe Calea Victoriei există pistă de biciclete, una dintre puținele din București, dar există. Cu toate astea aproape în fiecare dimineață văd câte un biciclist pe trotuar ignorând suveran pista de biciclete care mai că nu zbiară „boss, de-aia sunt aici, ca să nu mai mergi în plm pe trotuar”. Ți-ai găsit.
Săptămâna trecută l-am oprit pe unul din ăsta. Pur și simplu m-am pus în fața lui și i-am arătat cam pe unde ar trebui să meargă. S-a uitat extrem de mirat la mine, după care a ridicat din umeri, a mormăit „da, știu” și și-a văzut de drum.
Am mâncat zilele trecute o chestie raw-vegană denumită pompos „Snickers”, evident după batonul cu același nume. De fapt, mint, am încercat să mănânc, pentru că rar am pus gura pe ceva mai rău la gust, n-am știut cum să ajung mai repde la gunoi să fac „Snickersul” dispărut mai repede din fața și din viața mea.
Dar capacul mi l-au pus niște mici din quinoa. Aham, ați citit bine, mici din quinoa. Dar p-aștia n-am mai avut curajul să-i gust, doar am luat act de prezența lor, în timp ce mă gândeam c-ar trebui să fie interzis prin lege să poți folosi cuvintele „mici” și „quinoa” în aceeași propoziție. Cocoșatu’ cred că se răsucește în mormânt.
Mă gândeam să vă întreb ceva. Voi nu aveți așa un fel de senzație că țara asta se duce dracului? Că mie așa mi se pare. Pot să înțeleg starea de emoție colectivă generată de ce s-a întâmplat la Caracal, dar, dincolo de asta, în fiecare zi mai apare câte ceva care te face să te gândești dacă nu cumva te-ai născut în locul greșit.
Și pe lângă toate astea, simt că stăm pe un butoi de praf de pușcă și că e doar o chestiune de timp până o să-l facă ceva să sară în aer.
Dar poate-s eu nebun, de-aia am zis să vă întreb și pe voi.
Zilele trecute, m-am trezit cu un comentariu la un articol pe care l-am scris acum vreo doi ani. O femeie, o mamă, o cetățeancă de sex feminin, a ținut să explice cam cum își pedepsește ea copilul (îi zic „mamă” doar pentru că a trecut prin experiența nașterii, dar femeia nu are nimic în comun cu ce înțeleg eu prin „mamă”). Inițial am crezut că trolează, dar au mai urmat încă trei comentarii care dovedesc că e cât se poate de serioasă. Ia fiți atenți aici. Continuarea
Acum vreo două veri, doi amici de-ai mei, cuplu, erau în vacanță în Olanda cu copilul, un băiețel cam pe la 5 ani.
Într-una din zile, așteptau toți trei pe peron la metrou să plece cel care era deja în statie și să vină următorul. Ei, și cum stăteau ei așa liniștiți, exact în momentul în care se închideau ușile, ăla micu’ se smulge din mâna maică-sii și intră în vagon. Ușile s-au închis și metroul a luat-o din loc. Continuarea