Trebuie să vă povestesc ceva.

Pentru că mă fascinează tot ce ține de Țara Bascilor, am văzut cam tot ce mișcă în materie de seriale și documentare legate de zona asta din Spania și de ETA, am învățat câteva cuvinte în euskera, adică limba bască. Știți, numele Țării Bascilor, sau Pais Vasco, în realitate este Euskadi.

Ziceam c-am învățat câteva cuvinte, știu să spun „mulțumesc”, știu să spun „te rog frumos”, știu să spun „la revedere”, știu să spun „poftă bună”, știu să spun „da”, știu să spun „nu”, pe scurt, știu câteva chestii conversaționale, de minimă politețe.

Paranteză. Să nu vă imaginați că seamănă cu limba spaniolă, că nu are nici cea mai mică legătură. Nu e ca la catalană, de exemplu, unde mai există cuvinte comune sau care seamănă, nu, prieteni, basca arată și sună ca o limbă total diferită și extrem de complicată.

Uite, ca să înțelegeți mai exact ce vreau să spun. Banalul gracias din spaniolă, în bască este eskerrik asko. Sau atât de comunul „de nada”, în bască e „ez horregatik”.

Dar, hai că poate e mai complicat să zici „mulțumesc” sau „pentru nimic”, așa c-o să vă spun cum zici „da” și „nu”. Adică „bai” și „ez”. Am închis paranteza.

Acum înțelegeți? Basca (sau euskera) e ceva cu totul aparte, fără vreo legătură cu spaniola castellană, deci devine ușor complicat dacă e să te apuci s-o înveți.

De altfel, nici măcar cei care locuiesc în Țara Bascilor n-o vorbesc toți. Există familii în care nu toată lumea vorbește euskera.

Uite, ca să vă dau un exemplu foarte clar, fata de la recepția hotelului din San Sebastian mi-a spus că părinții ei s-au mutat în Țara Bascilor din alte zone din Spania, prin urmare nu vorbește niciunul bască. Ea este singura din familie care știe limba, iar exemplul ăsta este foarte des întâlnit.

Acum că aveți contextul, o să înțelegeți mai bine ce urmează.

În cele două zile în care am stat în San Sebastian, am folosit ori de câte ori am avut ocazia puținele mele cunoștințe de limbă bască. Iar rezultatul a fost că li se luminau fețele de încântare oamenilor când mă vedeau chinuindu-mă să pronunț cât mai curat în bască.

Erau deopotrivă măguliți și uimiți că un străin (era evident pentru toată lumea că sunt străin, îți dai seama imediat, uitându-te la un om, că nu e de-al locului) încearcă să le vorbească limba, atât cât poate el.

Știți, bascii sunt un popor de oameni extrem de mândri de originea lor, nici măcar nu se consideră spanioli, ci basci. Prin urmare nu puteau decât să-mi aprecieze eforturile, pentru că nimeni, în afară de oamenii de aici, nu mai vorbește această limbă.

De altfel, să știți că există o grămadă de programe culturale și de inițiative menite să promoveze limba bască, în speranța că nu va muri și că o vor menține vie. Există canale radio exclusiv în euskera, iar la hotel aveam patru canale tv care erau la fel, exclusiv în bască.

Se studiază inclusiv în școală, totul pentru a menține vie limba pe care n-o vorbesc decât cei de aici.

Ca să nu mai spun că am cunoscut mulți români care au trăit în zona asta, la Bilbao sau la San Sebastian, și mi-au zis că nu au reușit să învețe niciodată basca. Deci, cu atât mai mult îmi pot explica de ce bascii erau măguliți și mândri când vedeau un neica nimeni că încearcă să pronunțe corect cuvintele în limba lor.

Iar asta, prieteni, cred eu că se numește mândrie, patriotism și suveranism. Spre deosebire de alte nații (nu dau nume) unde suveraniștii și patrioții scriu „miau” ca pisica, „să ne de-a” sau „să ne i-a”, le trebuie „turu’ 2 ânapoi”, în schimb sunt foarte mândri că sunt suverani și patrioți.

Marș, mă, și învățați limba română, după care mai vorbim despre suveranism. Nu poți să vii să-mi explici ce patriot ești și cât de mult îți iubești țara, când tu n-ai avut bunul simț să-i înveți nici măcar limba, la orele de română făceai biluțe de muci pe care i le lipeai pe ceafă ăluia de la care copiai la lucrările de control. Și nu, teoria aia cu „important e mesajul, nu cum scrii” ați inventat-o voi, proștii, ca să aveți o justificare pentru prostie.

Asta am avut să vă transmit.

Mai fac o paranteză. Apropo de limbi străine, încă o dată mi s-a confirmat că, dacă stau printre ei, printre spanioli, încep imediat să pot să vorbesc, după ce în prima și a doua zi nu mi se leagă niciun cuvânt.

Odată ce mă obișnuiesc să aud în jur numai spaniolă, încep să îmi vină și cuvintele, pentru că ele sunt acolo, undeva, în interior.

Un an și jumătate de Duolingo nu au cum să nu lase urme, doar că lipsa dialogului te face să nu poți să scoți două cuvinte în primă fază. Am închis paranteza.