Nu știu cum s-o spun elegant, de fapt nici nu vreau să fiu elegant.
Mi se pare de mare porc să te plângi că ți-a blocat maratonul orașul și nu te mai poți deplasa cu mașina. Pentru că, nu-i așa, exact azi aveai de rezolvat toate urgențele din lume și nesimțiții ăștia, cu maratonul lor, nu fac decât să te-ncurce. Continuarea
Prima oară a fost Adi. Adi era un tip brici, pe genul chirurg așa, care visa meserie. N-am să uit niciodată cu câtă emoție l-am așteptat, cum m-am întrebat dacă vine sau nu vine, dar, mai ales, cum aproape că mi-au dat lacrimile de bucurie când în sfârșit a venit, cu nici jumătate de oră mai târziu de ora fixată. Dar ce mai conta? A venit.
O vreme am fost fericit. De fiecare dată când aveam nevoie, îl sunam pe Adi și Adi venea, prompt, serios, exemplar, de aveam impresia că l-am prins pe bărbosul suprem de-un picior.
Am ieșit mult din țară în ultimii ani, motiv pentru care am primit de câteva ori, mai pe față sau mai voalat, întrebarea ”de unde naiba ai atâția bani?”. Iar pe mine mă pufnește râsul de fiecare dată când o aud. Cred că, cumva, ne-a rămas tipărit în acidul dezoxiribonucleic că-ți trebuie mulți bani ca să vizitezi Europa. Ceea ce este complet fals.
Micul dejun, masa de lângă. Parcă se simte o ușoară tensiune în aer, da’ o pun pe seama trezitului de dimineață. Că, na, știți cum e când abia te-ai dat jos din pat. Ea se apucă de butonat în telefon. Butonează vreo câteva secunde bune și dintr-o dată:
– Nesimțitule, mi-ai dat block?
Din motive lesne de înțeles, n-am prea avut cum să mă ating de blog zilele astea. Am prins o vreme la Roma, de parcă e început de iunie, nu mijloc de octombrie. Așa c-am stat pe străzi de dimineață până noaptea âărziu. Nfine, înțelgeți voi ce și cum.
Autobuzul care ne duce spre avionul de Roma pune frână brusc. Șoferul coboară geamul și zbiară către șoferul altui autobuz oprit în față.
– Băăă, ăsta e al meu.
Și-i arată cu degetul spre avionul lângă care se pregătea celălalt să tragă. Ăla se uită zeflemitor la șoferul nostru și dă a lehamite din mână:
– Vezi-ți, bă, de treabă, că ăsta e al meu. Continuarea
E groasă, vă spun, n-o să mai avem ce citi. Până atunci, luați-le p-astea și ziceți merci.
La megaimaj e coadă până-n fundu’ magazinului. Un cetățean cu un pet de bere în mână trece vijelios pe lângă toată lumea și se repede în față, la prima casă. Adică fix lângă mine. Continuarea
Nu că vreau să fiu cârcotaș sau pesimist, dar am așa o presimțire că abia acum, când este vorba despre ciolanul ăl mai ciolan (a se citi “organizarea alegerilor pentru președinție și pentru parlament”), o să vedem adevărata față a opoziției.
Mi-e teamă că lucru mai rău decât să treacă moțiunea și să cadă guvernul nu ni se putea întâmpla. Și nu mă refer nici la cine va fi prim ministru, nici la componența noului cabinet, ci la faptul că ne vom îngrețoșa atât de tare de tot ce vom vedea pe scena politică, încât nu vom ști cum sa trântim ușa României mai tare și mai repede în urma noastră. Continuarea
Poate o să ziceți că n-am toți boii acasă, dar m-am cam bucurat când am primit invitația celor de la VEKA ROMÂNIA să merg pe șantier și să montez ferestre, pentru că era prima oară când participam la un proiect în cadrul căruia se construiește pe bază de voluntariat și eram extrem de curios ce-o să găsesc la fața locului.
Proiectul se numește BIG BUILD și are ca scop construirea a zece case pentru zece familii din Vaideeni, Vâlcea, sat peste care au trecut două rânduri de inundații nasoale. Primul în 2014, al doilea în 2018. Dar partea cea mai interesantă vine abia acum: cele zece case se vor ridica în exact cinci zile. De aici și curiozitatea, voiam sa văd cu ochii mei cum naiba se poate așa ceva. Și-am fost, și-am văzut. Continuarea
Pentru că ieri și alaltăieri efectiv n-am avut cum să mă apropii de laptop și nici să stau pe interneți, azi avem pauză competițională pe blog. O să vă povestesc zilele astea cum și de ce, pentru c-am fost într-un loc mișto, unul dintre cele mai mișto pe care le-am văzut în ultima vreme.
Am totuși o constatare de făcut. După ce-am citit toate comentariile (în special cele de pe pagina de facebook) la textul despre sacrificatul pentru copii, mi-am dat seama că rata de analfabetism funcțional în rândul adulților cu acces la internet este îngrijorător de mare.
