Articol scris de Iulia.

Nimeni niciodată nu va putea vreodată să mă rănească la fel de rău cum mă pot răni eu pe mine.

Sau, ca să fim mai puțin poetici și mai mult prozaici, titlul alternativ ar fi: Cum am umblat două zile cu botul umflat, fără să mă bat cu nimeni.

Dacă mă cunoașteți de mai mult de 5 minute, probabil că v-ați dat seama până acum că pot fi definită cu ușurință drept dezastru ambulant și/sau că sunt extrem de predispusă la diverse catastrofe, dintre care nu puține, auto-provocate.

Cel mai recent exemplu.

O seară obișnuită. Culcăm copilul, ne punem la Netflix, scoatem câinii, mergem la nani.

Înainte de nani, mă duc să fac duș. Dau drumul la apă, mă bag în cadă.

Paranteză. Aici, dacă sunteți bărbați, puteți sări peste paragraful următor.

Uneori, când mi-e o lene cruntă să mă dez-tencuiesc seara ca la carte, adică cu demachiant înainte de soluție de spălat mufa, mă bag direct la duș și aplic soluția de dat jos tencuiala.

Revenind. Mă bag în cadă. Dau cu apă pe mufă. Chiorâtă de la smacurile care mi se scurg pe meclă, pipăi prin întunericul din spatele pleoapelor după dizolvantul de smacuri.

Îl găsesc, aplic o cantitate generoasă pe mutră, frec până face spumă

În continuare chioară, acum de la combinația smacuri dizolvate + apă + soluție de dizolvare smacuri, pipăi ca orbetele după para de la duș, abandonată pe undeva prin cadă.

O găsesc, o ridic spre mutră, dar se produce o extorsiune a unui degajament și, în loc să fac ceea ce intenționasem – adică să îmi țintesc jetul de apă spre față pentru clătire – reușesc să mă împiedic cu para de duș de propria-mi gură.

Mai exact, de buza de jos. Pe care o bubui cu toată forța și viteza pe care mâna mea o putuse imprima parei (perii? pării? nfine, capuladuș, înțelegeți voi) în mișcarea de ridicare de pe podeaua căzii spre mutra care necesita clătire.

Urmarea? Dap, mi-am spart botul și vreo 2 zile am arătat ca un boxeur care a pierdut ultima luptă. Sau, doamnefere, ca o victimă a unui abuz domestic.

Ceea ce, în esență, am și fost. Că domestic mi-am spart botul. Decât că nu m-a abuzat nimeni în afară de mine însămi, personal.

Și acu vă rog frumos să îmi spuneți că nu sunt singura tută care se autoflagelează prin casă. Și nu, lovitul deștului mic de la picior și călcatul pe piese de Lego nu se pun, alea intră la categoria “riscuri ale vieții cotidiene”.

Io vorbesc aici despre bubuieli calumea, de-alea care se lasă cu semne vizibile și care eventual necesită explicații dacă vă întreabă cineva “aoleu, da’ ce-ai pățit?”