Ea e șatenă cu șuvițe blonde, micuță, firavă și poartă un aparat dentar care sclipește argintiu de câte ori râde. Și râde des. El e înalt, deșirat, de sub fesul cu moț îi ies câteva plete rebele și vrea să pară dur. Nu-i prea iese. Cel puțin când se uită la ea, nu-i iese deloc.
Se țin de mâini de parcă sunt siamezi, nu-și dau drumul nici măcar când frânează brusc metroul și venim toți din vagon unii peste ceilalți.
În imaginea de mai jos puteți admira un mândru exemplar de femeie liberă, vizionară, tolerantă, care se iubește pe sine însăși și e foarte încrezătoare în forțele ei. Serios, nu zic eu asta, așa se auto-declară chiar distinsa autoare a postării care mi-a făcut seara.
Pentru că, de ce să fiu ipocrit, trebuie să recunosc c-am râs cu muci când am văzut poza și-am citit înălțătoarele cuvinte care-o însoțesc. Dar, după ce-am stat și-am cugetat un pic, am tras înțeleapta concluzie că fiecare face ce vrea cu pilozitățile lui. Inclusiv cele de pe picioare.
Așa că, din punctul meu de vedere, cetățeanca cea liberă și empatică n-are decât să-și lase pe gambe un soi de pădure ecuatorială, la subraț să-i crească mărar și în general să nu-și mai epileze niciodată nimic. Că nu sunt eu nevoit să mă lipesc în fiecare seară de picioarele ei și nici nu se epilează sau nu pe banii mei. Deci dacă vrea iubire de sine păroasă, din partea mea poate să-și mai implanteze niște păr pe lângă cel care răsare din belșug în poză.
În schimb, ma deranjează că ne ia de proști și ne minte.
Hai că profit c-a venit frigul, și-am băgat trotineta la iernat, ca să vă povestesc nește chestii ce mă frământă încă de pe vremea când era cald și-o călăream cu pletele în vânt. Pe ea, pe trotinetă.
Cred c-am mai zis pe-aici că practic nu exista zi în care să nu fi avut vreo experiență neplăcută în trafic. Stați, nu-mi săriți în cap pe motiv de “așa-ți trebuie dacă nu mergi pe trotuar”, că nu știți despre ce vorbiți. Trotuarele din București sunt practic inutilizabile. Am încercat, vă jur c-am incercat să mă deplasez exclusiv pe trotuar. Nu ai cum. Trotuarele din mândra noastră capitală sunt sparte, sunt denivelate, sunt peticite, sunt pline de șanțuri. În plus, nu există rampe, nu există treceri, nu există nimic care să te ajute, la fiecare bordură practic trebuie să te oprești, să cobori de pe trotinetă și s-o iei pe sus ca să poți trece. Ocazie cu care mi-am dat seama, poate pentru prima dată, că în orașul ăsta toți cei care sunt nevoiți să se deplaseze în cărucior cu rotile, sunt condamnați din start, nu au cum să ajungă vreodată undeva fără să fie ajutați.
Nu știu ce se întâmplă cu mine, dar în ultima vreme nu-mi prea mai ies prognozele meteo. Nu mai departe de începutul anului, le ghiceam la milimetru. Când ziceam c-o să fie soare, apăi ieșea soarele fix după ce terminam de scris. Dacă prognozam zăpadă, începea să ningă cum stingeam laptopul. Acum cu chiu cu vai mai reușesc să ghicesc câte-o ploaie amărâtă. Poate m-am îmbolnăvit sau ceva.
Credeți că e grav?
P.S. Cer scuze dacă vă așteptați să găsiți azi aici eseuri, alegații, analize literare complexe, critică de film, bucăți desprinse din viață și expuse cu măiestrie pe pixeli sau măcar vreun text mai de doamne ajută, dar am avut de păzit până în creierii nopții una bucată prințesă convalescentă care răspunde, când vrea ea, la numele de Suzana. Prin urmare, mi-a ars de orice, mai puțin de scris. 🙁
M-am urcat aseară în metrou, pornit fiind s-ajung acasă și să scriu ceva despre fotbal, mai precis despre grupa României în preliminariile pentru Euro 2020, dar am renunțat rapid. Mai precis când am auzit ce discutau cele două tipe din dreapta mea. Gagicile vorbeau despre nu știu ce carte (mă scuzați, n-am prins discuția chiar de la început) la care au plâns de sărea cămeșa de pe dânsele.
Ca un adevărat mascul feroce, am râs superior și mi-am zis în gând: “femeile astea, pișă ochii din orice”. După care, brusc, am avut un flash care m-a lovit fix în moalele capului: “coaie, da’ cine suspina cu cartea-n mână când și-a presimțit Winnetou moartea, în volumul cinci?”. Și, da, chiar așa s-a întâmplat, când a murit căpetenia apașilor o parte din mine s-a stins odată cu el. Lucru care nu m-a împiedicat să mai citesc cartea de încă de paișpe ori. No joke. N-am mai bocit de fiecare dată, dar trăiam cu speranța secretă că până la urma poate se leagă lucrurile altfel și Winnetou nu mai pleacă spre veșnicele plaiuri ale vânătorii. Plm, nuș’ cum se întâmpla că pleca de fiecare dată.
Tata nu era genul de om cu care să poți comunica ușor. Copil de țăran, cu încă patru frați, toți crescuți într-o sărăcie lucie, nu suporta să vorbească despre problemele lui cu nimeni, nici macar cu mama sau cu mine. Habar nu am de ce, probabil considera că asta ar însemnă să se plângă și bărbații n-au voie să se plângă, nu-i așa?
Nu-mi amintesc să-l fi văzut bolnav vreodată, cu excepția momentelor când îl pocnea vreo gripă sau răceală. Și-atunci făcea ce fac toți bărbații, trei zile trăgea să moară mai ceva decât o femeie în durerile facerii, în a patra zi, când deja era un pic mai bine, devaliza jumatate de frigider dimineața și cealaltă jumatate seara, iar din a cincea nu-l mai prindeai prin casă. În rest, dacă a suferit de ceva, a știut doar el, nouă nu ne-ar fi spus nici picat cu ceară. În aceste condiții, de mers la doctor, de făcut vreo analiză sau vreun control periodic, nici nu putea fi vorba. Continuarea
Mai mult ca sigur ați văzut deja că ăia de la KFC, împreună cu concurenții lor de la McDonald’s, au pus-o de-o campanie comună de 1 Decembrie, dar nu știu dacă ați sesizat cât de profund greșită e trebușoara asta. Păi ce s-au gândit ei, că dacă e ziua României, e normal să uiți de orgolii și rivalități? Continuarea
Vă arde vouă de citit azi, cum îi arde măgarului de bâtă. Dar, lasă, nu-i problemă, că nici bloggerilor nu le-a ars de scris, de abia am strâns șapte articole mari și late.
În această mirobolantă zi de 1 Decembrie, nu pot să zic decât ce-am zis și anul trecut pe vremea asta:
Ferice de țara al cărei popor e umilit 364 de zile pe an și în a 365-a mai are puterea să zică: “mândru că sunt român”.
Atât pentru azi.
Reîntâlnire emoționantă la metrou. Doi cetățeni corporatiști, care după toate aparențele nu se mai văzuseră de ceva vreme, se îmbrățișează, se bat zgomotos pe spate, se felicită, ce să mai, se bucură din plin de revederea neașteptată.
Ăla care purta un fes de hipster sovietic din anii 60 se desprinde brusc din îmbrățișare:
– Băăă, ce chestie, tu știi că m-am întâlnit și cu nevastă-ta aseară?
Vă jur că practic am văzut cum se stingea bucuria în ochii celuilalt. A fost așa ca un fel de metamorfoză care a durat două milisecunde. După care a rostit stins:
– Și eu…
Practic, orice cuvânt în plus e de prisos. Dați play și bucurați-vă de cel mai tare spot publicitar al tuturor timpurilor.
Cu plăcere!
