Din nefericire, azi a trebuit să merg din nou cu metroul, prima oară după vreo trei luni. Ce să zic, n-a fost o revedere foarte entuziasmantă.
În fine, altceva voiam să spun. Pe scaunele din fața mea erau o mamă cu fiică-sa care avea cam pe la 11-12 ani. Ambele citeau. Cărți. Din alea de hârtie. Uite, dom’le, mi-am zis, așa trebuie să ai grijă de educația copilului, ăsta da parenting modern. Continuarea
Articolele de acest gen sunt printre motivele pentru care în jurul nostru este plin de femei care jinduiesc la prinți pe armăsari albi sau alte feluri de cai verzi pe pereți și de hipsteri care visează la iubirea perfectă, în timp ce-și șterg delicat, cu șevețelul, sperma rămasă în palmă.
Pentru că, da, șmecheria este că pare scris pentru bărbați, dar asta doar ca să tenteze femeile să-l citească în timp ce se smiorcăie și suspină: “Deci se poate, deci există așa ceva, iar eu sunt nevoită să stau cu nesimțitul ăsta care nu mi-a mai adus o floare de la ziua mea. O, Doamne, eu de ce nu am avut norocul să întâlnesc un astfel de bărbat”? Sau, pentru varianta single: “De ce să mă grăbesc? Până la urmă o să apară în viața mea bărbatul care îmi va face inima să arate ca un cireș înflorit în ianuarie?”.
Hai că vreau să mă consult cu voi într-o chestie.
Primesc în fiecare zi câteva comunicate de presă (acum e bine, înainte de implementarea GDPR-ului primeam câteva zeci) care-mi aduc la cunoștință diverse informații din nenumărate domenii (de la telefoane, până la lansări de noi tipuri de cafea și defrișări ilegale).
Ideea e că le primesc pentru că oamenii care le trimit speră să fie îndeajuns de interesante, atât pentru mine cât și pentru cei care-mi citesc blogul, ca să le public sau să zic câteva cuvinte despre ele și astfel să ajungă și la voi. Chestie pe care poate aș face-o, dacă cele mai multe dintre ele nu mi s-ar părea ori că sunt scrise în cel mai clasic limbaj de lemn posibil, ori că informația transmisă e atât de plictisitoare că n-ar reuși să stârnească nici măcar interesul unui cetățean care e naufragiat de 20 de ani pe o insulă pustie. Continuarea
Filmul se numește “Les petites mouchoirs” și l-am văzut fix ieri seară. Unul dintre copii întreabă “ce e un poponar” și taică-său îi răspunde simplu și pe înțelesul lui. După care am așteptat până la sfârșitul filmului să văd dacă apare vreun grup de homosexuali care vor să-i adopte copilul. N-au apărut.
Din păcate, oricât am căutat secvența pe net, n-am reușit s-o găsesc. După cum n-am găsit nici filmul downloadabil pe undeva, ca să-l dau jos și s-o tai. Așa c-am fost nevoit să filmez ecranul laptopului cu telefonul. Dar lasă că nu despre calitatea imaginii este vorba, iar mesajul se înțelege clar.
Mno, știți voi mizeria aia cu “eu cum îi explic copilului meu când vede doi bărbați sărutându-se pe stradă?”. Uite așa îi explici, idiotule, fix așa.
Doar pentru comparație, am să vă rog să urmăriți și acest interviu cu Marcel Iureș. Eu am rămas cu gura căscată. La fel ca moderatorul, de altfel.
Știți voi senzația aia de tristețe care te cuprinde așa, dintr-o dată, în fiecare duminică spre seară când îți dai seama că a doua zi e luni și iar trebuie să te duci la muncă? Și pe măsură ce se apropie ora de plecare de-acasă, te ia așa cu un fel de sfârșeală de-ți vine să inventezi orice motiv de pe lumea asta doar ca să nu te duci. Și de multe ori chiar o faci. Trimiți un email/telefon/sms/porumbel voiajor și-i anunți pe veroșii tăi șefi sau patroni, acești capitaliști fără scrupule, degrabă doritori de profit cu ajutorul circumvoluțiunilor tale trudite, că ești bolnav și că musai trebuie să zaci în pătuțu’ tău de-acasă. Sau că ți s-a spart o țeavă, ori că ți-a luat foc debaraua. Nu contează motivul, contează doar c-ai face orice ca să dispară din programul tău ziua de luni.
Pălăria mea se află în colbul de la picioarele celor de la Papaya Advertising. Domnul Robert Tiderle cre’că are cojones de oțel sau ceva. Băgați un ochi pe spotul de mai jos și-o să înțelegeți exact ce vreau să zic. După care băgați și-un share.
Deci, copii, ce facem noi pe 6 și 7 octombrie?
P.S. Dacă n-aveți cont de Facebook, găsiți videoul și aici.
În școala generală am făcut română cu cea mai severă profesoară din Vâlcea, doamna Farcaș, pe numele dumneaei de scenă. N-am să uit niciodată cum i-a dat un 2 ăluia din spatele meu pentru c-a avut proasta inspirație să se ridice în picioare, în timpul orei, și să-și reclame colegul de bancă: „Tovarășa profesoară, Andrei se râde de mine”. I-a dat 2 pe loc, nu înainte să-i explice calm că „a râde” nu este verb reflexiv.
V-am zis că vine căldura din nou? Voi o țineați langa cu frigul și zăpada. Mă pricep, ce să mai.
Hai, luați de citiți. Deși situația a fost cam tragică pe bloguri săptămâna asta. Pur și simplu n-am avut ce să salvez pentru azi.
N-aveam cum să nu salvez acest text pe care îl lăsase colegul nostru Ionuț sub formă de comentariu acum vreo două săptâmăni. Mi-am zis că merită o soartă mai bună. Nu Ionuț, comentariul.
Am mers o dată cu taxiul, cu un domn (acesta este cuvântul) de o eleganță desăvârșită. Mașina era lună, lingeai mac de pe jos, vorba poetului, el îmbrăcat la cămașă, cravată cu ac, un limbaj elevat cum rar mi-a fost dat să aud, cu o voce plăcută, ușor de bas așa, dând dovadă de un respect impecabil în trafic, ce să mai vorbim, o cursă deosebită. Mai ales că eu sunt fericit când găsesc partener de discuții, iar omul era destul de citit și cu păreri logice și de bun simț pe diverse subiecte. Până când… Continuarea
Eu v-am adus la cunoștință trebușoara asta, eu trebuie să vă zic cum s-a gătat.
Gata, e oficial, lunea aceasta fost ales primul tapster din România. De fapt, n-a fost tocmai ales, în sensul că tipul chiar a participat la un concurs de servit bere la draft, din două probe, plus un interviu final, în fața unui juriu internațional, concurs pe care l-a și câștigat.
Dar partea cea mai tare știți care e? După preselecții și selecții care au durat două luni, în cele din urmă, în finala de luni au ajuns patru cetățeni cu abilități de tapster. Nimic neobișnuit până aici, cineva trebuia să ajungă și-n finală, nu? Continuarea
Deși pare o chestie din altă lume și din alte veacuri, să știți că în spațiul carpato-danubiano-pontic încă mai există cetățeni care au prins pe viu vremurile când femeile nu aveau drept de vot. Sau, mai bine zis, când nu aveau niciun drept. Ia fiți atenți aici: