Nu știu ce se întâmplă la voi, dar feed-ul meu este inundat de postări scrise integral de către AI. Și când zic „inundat”, a se înțelege cam 6-7 din 10.

Impostori care nu sunt în stare să lege articulat două fraze au descoperit că Inteligența Artificială e mai inteligentă decât ei. Din momentul ăla a început epidemia de texte care mai de care mai virale, toate scrise integral de către AI, fără ca impostorii care le postează să fi avut vreo contribuție la conceperea lor.

O să vă întrebați de unde știu că au fost scrise integral de către AI. Păi pentru că pe unii dintre cei care postează texte din astea negândite de ei îi știu de multă vreme, știu exact că nu sunt în stare să lege două fraze. Iar la ceilalți, cei pe care nu-i cunosc, îmi dau seama la fel de rapid că textele nu sunt scrise de ei.

Pentru mine, care trăiesc din asta, este extrem de ușor să-mi dau seama când un text a fost generat de AI. Există anumite pattern-uri de exprimare, există o anumită tonalitate și un mod anume în care frazează AI-ul, toate au o notă comună, efectiv n-am cum să nu-mi dau seama.

Cele mai multe dintre ele sunt nostalgice, eventual nostalgico-amuzante, pentru că exact așa primește AI-ul prompt să le conceapă. De ce? Pentru că asta e rețeta prin care faci oamenii să comenteze și să dea jdemii de like-uri și share-uri.

Uite, pentru cei care n-au treabă cu domeniul ăsta și nu înțeleg foarte bine ce vreau să zic, o să dau un exemplu cât se poate de concret.

I-am dat lui chatGPT acest prompt:

„Vreau să-mi scrii o poveste care să pară reală despre cum era viața de copil la bloc în anii 80. La final vreau să existe și o concluzie care să inspire oamenii ce o citesc.”

Atât, nimic mai mult, deși aș fi putut să-i dau niște indicații care să ducă la o poveste care sa facă lumea să plângă în timp ce citește.

Iată ce mi-a generat:

„Era vara lui ’86 și blocul nostru din cartier părea un organism viu. Nu știu dacă pentru că eram copil sau pentru că așa era cu adevărat, dar totul avea un ritm al lui: diminețile începeau cu zgomotul ușilor trântite și mirosul de nechezol, iar serile se terminau cu ecoul televizoarelor date încet, ca să nu audă vecinii că „furăm curent”.

Stăteam la etajul patru, într-un apartament de două camere în care, dacă deschideai toate ușile, puteai vedea dintr-un capăt în altul. Vara, balconul devenea cea mai importantă încăpere. Acolo se uscau rufele, acolo se răceau pepenii în lighean și tot acolo ascultam, cu urechea lipită de radio, muzică „de afară”, prinsă pe frecvențe care veneau și plecau ca un secret.

Dar adevărata viață nu era în casă. Era jos, în fața blocului.

Coboram dimineața „pentru o oră” și ajungeam înapoi când se aprindeau becurile pe scară. Jucam „Elasticul” până ne usturau gleznele, „Țară, țară, vrem ostași” până răgușeam și „Ascunselea” până când nu mai știam dacă ne ascundem de ceilalți sau de faptul că trebuia să urcăm acasă. Mingea era una singură, dar nu conta – ne împărțeam la fel cum ne împărțeam și libertatea.

Era o lume în care toți copiii erau ai tuturor. Dacă făceai o prostie, nu exista „poate nu află mama”. Aflau toate mamele. Și nu doar că aflau, dar aveau fiecare dreptul să te certe. În mod ciudat, nu ni se părea nedrept. Era ca un fel de regulă nescrisă: dacă te bucuri de spațiul comun, accepți și responsabilitatea comună.

Țin minte și frigul. Nu doar pe cel de afară, ci pe cel din casă. Iarna dormeam cu două perechi de șosete și respirația ni se vedea în aer. Dar nu țin minte să ne fi plâns prea mult. Pentru că, paradoxal, afară era mai cald. Nu fizic, ci altfel.

Ne strângeam toți în fața blocului, chiar și când ningea, și inventam jocuri. Cineva aducea o sanie, altcineva o pungă de semințe, altcineva doar chef de vorbă. Și din nimic ieșea o seară întreagă.

Poate că nu aveam multe, dar aveam un lucru care astăzi pare rar: timp împreună. Nu existau telefoane care să ne rupă în bucăți mici de atenție. Nu exista „mai stau puțin pe telefon și vin”. Eram acolo. Prezenți. Cu totul.

Acum, când mă gândesc la anii ăia, nu-mi amintesc lipsurile. Nu-mi amintesc cozile sau lumina stinsă. Îmi amintesc râsetele care răsunau între blocuri, vocile care ne strigau pe nume de la geam și sentimentul acela că aparții unui loc și unor oameni.

Și poate că asta e concluzia: nu condițiile ne-au făcut copilăria frumoasă, ci felul în care am trăit-o unii cu alții.

Astăzi avem mai mult confort, mai multă liniște și mai multă tehnologie. Dar dacă reușim să păstrăm măcar o parte din conexiunea aceea simplă și sinceră dintre oameni, atunci nu am pierdut nimic din ceea ce conta cu adevărat.”

Impresionant, este? Aproape că-ți dau și lacrimile. Cum să nu facă zeci de mii de like-uri o postare ca asta care te atinge la suflet?

Ba mai mult, ca să fie povestea completă, o dată cu textul mi-a livrat și fotografii adecvate care să fie fix ce trebuie. Pe una dintre ele o aveți mai jos.

Repet, un există nici măcar un cuvânt din capul meu în toată poliloghia aia. Iar ce vedeți scris mai sus este la prima mână. Pe baza acestui prim text îi mai poți da tot felul de indicații astfel încât la final povestea să ajungă de zici c-a scris-o Hemingway însuși.

Toate astea în condițiile în care cei mai mulți dintre cei care le postează ori scriu „miau” ca pisica, ori n-ar fi în stare să scrie singuri nici măcar două fraze care să intereseze pe cineva.

Acum înțelegeți ce-am vrut să zic?