Îmi pare rău, dar se pare că m-am înșelat teribil atunci când mi-am supraevaluat forțele gândindu-mă că o să pot scrie „cronici” pentru toate meciurile de la acest Campionat Mondial. Am încercat, am avut bunăvoință, efectiv n-am cum.

Atunci când mi-am propus să fac asta, aveam în cap ce s-a întâmplat la Euro 2024, acolo unde mi-a venit extrem de ușor să scriu. Doar că acolo meciurile erau la niște ore normale, nu trebuia să mă trezesc în creierii nopții pentru ele.

Ok, am știut că meciurile vor fi la ore din astea, dar mi-am zis că ce mare lucru, până la urmă e tot fotbal, nu?

Ei bine, deși o fi tot fotbal, într-un fel îl vezi la ore normale și într-un fel când nu-ți funcționează creierul cum trebuie nici după două-trei cafele. Și nu la văzutul în sine mă refer, ci la faptul că trebuie să mai și scrii în timp ce te uiți la meci.

Trăiesc cu impresia că meciurile de la 5:00 și de la 4:00 dimineață au fost cele mai grele exerciții de când am eu blogul. Nici când scriam articole după câte o zi întreagă la volan nu eram atât de terminat.

Eu, în mod normal, ca să funcționez trezit la ore din astea, aș avea nevoie de minimum o oră și jumătate înainte să întreprind ceva, orice. De exemplu, când știu că trebuie să mă urc la volan și să plec pe undeva la un drum lung, dacă să spunem că am de gând să plec la 6:00 dimineața, mă trezesc la 4:30. Știu exact că de atâta timp am nevoie să-mi beau liniștit cafelele care să-mi pună creierul într-o stare care să-i permită să funcționeze cât de cât ok.

Și vorbim despre condus, da? Nu despre scris. Nu de alta, dar scrisul este o operațiune un pic mai complicată decât condusul, mai ales scrisul live în timpul desfășurării meciului. Pentru mine, cel puțin, e mai complicat.

Cum să mă trezesc cu minimum o oră și jumătate înainte, când vorbim despre un meci care începe la 4:00 dimineața? Când să mă trezesc? La 2:30? Pai atunci la ce să mă mai culc?

Iar cel mai mult mă deranjează că, după ce am terminat cu meciul ăsta de la o oră imposibilă, nici măcar nu mă pot băga înapoi la somn. Dracu’ mai poate să adoarmă după câtă cafea am băgat în mine.

Iar rezultatul este că pe tot parcursul zilei am o stare din aia de somnolență tâmpită care nu mă lasă să fac aproape nimic. Mă simt ca un zombie.

Vineri a mai fost cum a mai fost, dar sâmbătă m-am simțit de parcă aveam boala somnului. Adormeam ca bebelușii, din două în două ore, iar când nu adormeam nu eram bun de nimic. Și toată astea după doar trei zile.

Îmi pare rău, dar nu am greșit cu nimic în viață ca să duc așa ceva mai bine de o lună. În ritmul ăsta, la sfârșitul Mondialului aș avea noroc dacă nu mă internează. Nici dacă mă apuc de droguri nu rezist în ritmul ăsta.

Și-ar mai fi o problemă, una la care nu mă gândisem înainte: până acum, meciurile au fost slabe și foarte slabe.

Statele Unite – Paraguay, de exemplu, a fost o bătaie de joc, nu un meci de fotbal. Dacă nu i-aș fi scris „cronica”, la 2-0 închideam televizorul și mă duceam liniștit la somn. Așa, a trebuit să stau și să mă chinui, așteptând să se termine. A durat o semi-eternitate.

Faza e că nici celelalte meciuri din faza grupelor nu se anunță foarte atractive. Toate prezintă premise de a fi la fel de slabe, cu mici excepții, iar eu nu-mi găsesc motivația de a continua să scriu despre așa ceva.

Haideți să vă dau cel mai bun exemplu.

Iată care sunt meciurile despre care ar fi trebuit să scriu în noaptea de sâmbătă spre duminică, adică asta care tocmai s-a dus.

La ora 22:00, Qatar – Elveția. Nimeni niciodată n-a fost auzit zicând: „doamne, ce mi-aș dori să văd un Qatar – Elveția, de-abia aștept să înceapă”. Cred că nici măcar locuitorii celor două țări nu s-au uitat cu toții.

La ora 1:00, Brazilia – Maroc. Da, ăsta este ceea ce eu consider a fi cel mai bun meci din faza grupelor. Marocul este numărul 7 mondial în clasamentul FIFA, Brazilia este numărul 6. Părerea mea e că chiar se anunță un meci bun. Dar știți cum e cu floarea aia și cu primăvara…

Urmează, la ora 4:00 dimineața, Haiti – Scoția. Serios? Nu, serios, mă ia capul numai când aud cum sună și mă gândesc că ar trebui să mă trezesc din nou la 3:00 sau 3:30 pentru meciul ăsta.

După care, la 7:00 dimineața, avem Australia – Turcia. Altă confruntare care se anunță de mare angajament.

Nu mai are rost să vă spun și despre celelalte meciuri din faza grupelor, cred c-ați înțeles exact ce vreau să spun.

Trebuie să fiu sincer până la capăt și să spun că nu calitatea meciurilor este principalul argument pentru care am decis să renunț, ci faptul c-am simțit că nu am cum să scriu în acest ritm, mai ales că eu scriam live, în timpul desfășurării meciului.

Dacă mi-a fost infernal cu un singur meci pe noapte, la ore din astea, nu știu ce aș fi fost în stare să produc când era vorba despre trei meciuri jucate unul după celălalt.

Efectiv, nu cred că creierul meu ar fi putut să ducă.

Prin urmare, o să mă opresc aici cu cronicile, pentru că nu am nici energia, nici motivația necesară să duc așa ceva. Îmi pare rău, chiar îmi plăcea să le scriu, dar nu în aceste condiții. Iar atunci când scrisul devine chin, în loc de plăcere, nu văd pentru ce aș continua.

Să știți că mi-e greu să scriu textul ăsta pentru că urăsc să renunț, mai ales atunci când renunț la lucruri pe care mi le-am propus singur, nu m-a obligat nimeni.

Știu, probabil o să mă întrebați de ce nu scriu doar despre anumite meciuri, nu despre toate. O întrebare logică și cât se poate de normală, dar răspunsul meu este că nu pot să fac asta. Îmi sună ca și cum m-aș păcăli pe mine însumi. Ori le scriu pe toate, ori nu scriu niciuna.

Sau puteți să-mi ziceți că de ce nu scriu după ce se termină faza grupelor. Știți câte echipe se califică din faza grupelor? 32, oameni buni, treizeci și două. Adică exact câte echipe au participat la trecutul Campionat Mondial.

Problema e că și după grupe, în șaisprezecimi, meciurile vor fi la fel de dezechilibrate. Nu toate, dar multe dintre ele, pentru că se califică și opt echipe care au terminat grupa pe locul trei. Deci nu, exclus să fac asta. Iar de la optimi încolo, ce rost ar mai avea să mă apuc?

Nu știu, cel puțin așa gândesc la ora asta. Scriu textul ăsta sâmbătă dimineața, la ora 7:00, după ce s-a terminat meciul Statele Unite – Paraguay. Ce să și fac la o oră la care îmi zumzăie capul atât de tare că am impresia că se aude din exterior? Că de culcat, nici vorbă.

Îmi pare rău pentru că știu că unii dintre voi chiar vă doreați să citiți „cronicile”, dar în acest moment nu știu nici măcar dacă mă voi mai uita la toate meciurile, darămite să mai și scriu despre ele.

Aia e. Poate mai încercăm la o competiție unde orele sunt normale și meciurile mai atractive.

Încă ceva, că era să uit. Am primit recomandări de genul: „dar de ce nu te uiți la meciuri în reluare?”, adică să mă trezesc la ce oră vreau, dau drumul la un meci care s-a jucat la o oră din asta imposibilă și, pac, îi fac cronica.

Nu știu cum stă situația la voi, dar eu nu mă pot uita la fotbal în reluare. Niciodată. Dacă știu rezultatul unui meci, nu mă mai pot uita la el.

Și chiar dacă nu știu rezultatul acelui meci, simplul fapt că știu că s-a jucat deja, iar eu mă uit în reluare, mă face să nu mă mai pot uita.

Nu știu dacă toți microbiștii sunt ca mine, dar eu sunt exact așa.

Singurele trei meciuri pe care le-am văzut în reluare în această viață, chiar de mai multe ori, sunt trei: finala Cupei Campionilor Europeni din 1986, România – Argentina din 1994 și Steaua – Rapid din 2006.

Sper că nu e nevoie să vă explic de ce.

P.S. Azi nu avem „ce mi-a plăcut”, că nici măcar de asta nu m-am mai simțit în stare.