Trebuie să vă povestesc o speță, pentru că ceva mai românesc de-atât nu auzisem de multă vreme.

Am un prieten care lucrează într-o companie măricică și prietenul ăsta al meu și-a cumpărat acum ceva vreme o mașină electrică. N-o să vă spun marca, așa cum n-o să vă spun nici compania în care lucrează, din motive lesne de înțeles dacă o să citiți până la capăt.

Nu vreau ca cineva să facă asocieri cu persoane și situații reale, ca să-i fac omului meu probleme.

Așa, revenind, ziceam că și-a cumpărat o mașină electrică, mașină cu care, din când în când, se mai duce și la muncă, adică la această companie despre care vorbim.

La un moment dat, omul meu a sesizat că în curtea companiei există trei stații de încărcare pentru mașini electrice, stații la care nu încărca nimeni niciodată. De altfel, a stat un pic să se gândească și și-a dat seama că, de când lucrează el în companie, n-a văzut pe nimeni vreodată să încarce la stațiile alea.

Prin urmare, a făcut exact ce ar fi făcut orice cetățean sănătos la cap, inclusiv eu, probabil și voi. În sensul că s-a gândit c-ar putea să-și încarce mașina acolo când are nevoie.

Dar cum nu erau stațiile lui de-acasă, trebuia să ceară și aprobare pentru treaba asta. Ca să nu mai piardă vremea cu cereri și aprobări pe cale ierarhică, pentru o problemă atât de nesemnificativă, s-a dus direct la CEO-ul companiei și l-a întrebat dacă e ok să-și încarce mașina la una dintre stațiile din curte.

La care ăla s-a uitat la el ușor neîncrezător:

– Păi merg?

– Sigur că merg, doar că nu încarcă nimeni niciodată la ele.

Moment în care a venit și binecuvântarea:

– Atunci e ok, bineînțeles că poți să-ți încarci mașina.

Omul meu a mulțumit și-a pus mașina la încărcat, după care și-a văzut liniștit de muncă.

Peste vreo săptămână, a mai băgat-o o dată la încărcat, acesta fiind de altfel și ultimul moment în care prietenul meu a putut să-și mai încarce mașina în curtea companiei.

Dacă vă întrebați de ce, și nici nu intuiți, o să vă explic eu.

Pentru că, out of nowhere, s-a trezit chemat în biroul CEO-ului, unde i s-a comunicat sec:

– Să știi că nu mai poți să-ți încarci mașina la stațiile noastre.

– De ce???

– Pentru că s-au plâns oamenii din firmă că‐ți încarci mașina acolo.

– Aha… Ok, am înțeles, n‐o s-o mai încarc.

Ce să mai și zici când auzi așa ceva?

Ajunși în acest moment al povestirii, pe care mi-o spunea la telefon, uimit, am încercat să găsesc o justificare a acestei decizii, ceva care să sune cât de cât logic:

– Poate mai voiau și alții să-și încarce mașinile electrice la stațiile alea? Și nu puteau de mașina ta?

La care omul meu mi-a răspuns:

– Nu mai are nimeni mașină electrică în toată firma. A mea e singura.

Și, cu asta, prieteni, o să vă rog să‐mi spuneți dacă ați auzit ceva mai românesc de atât în ultima vreme.

Dacă nu vă e foarte clar de ce toată treaba asta pute a „capra vecinului” de la cap până la coadă, o să vă mai fac două precizări, că sigur vă vor trece și vouă prin cap, așa cum mi-au trecut și mie.

Unu. Ați putea crede că voiau să păstreze stațiile libere pentru mașinile din flota companiei. Dar ați crede greșit, nu există vreo mașină electrică în flota respectivă. Nu există nici măcar vreuna plug-in hybrid. În afară de mașina prietenului meu, nu există ceva cu patru roți care să necesite încărcare.

Doi. Ați putea crede că le păstrau pentru vizitatorii cu mașini electrice. Din nou, greșit, vizitatorii n-au acces la ele.

Prin urmare, singurul motiv pentru care omul meu nu mai are voie să încarce este cel mai tâmpit și românesc posibil: s-au plâns niște oameni care nu au mașini electrice. De ce s-au plâns? Uite de-asta: ia mai dă-l și-n plm p-ăsta cu mașina lui electrică cu tot.

Și-am încălecat pe-o șa…