Nu-mi amintesc să fi auzit vreodată de la maică-mea că trebuie să fiu primul la ceva. Bine, și dacă aș fi auzit, nu cred că m-ar fi interesat.
Cel mult mai auzeam un „cât a luat Dobrescu?” sau „ce notă a luat Crișan?”, dar întrebările astea erau inevitabile într-un oraș mic, ca Vâlcea, unde principalul tău scop în viață era să nu te bârfească gura lumii. Mă rog, ăsta era principalul scop al maică-mii, că mie mi se fâlfâia solemn de ce cred alții despre notele mele și, în general, despre mine. Nu și maică-mii.
Cum mamele lui Dobrescu și Crișan erau tot profesoare, vă dați seama că o seca rău de tot la ficați dacă afla c-am luat notă mai mică decât ăia doi. Bine, ce nu voia ea să înțeleagă sub nicio formă era că n-aveai cum să concurezi cu Dobrescu și Crișan la matematică. Unul era geniu și celălalt aproape geniu. Crișan, cel puțin, era ceva ce eu nu mai văzusem vreodată, se rugau profesorii de el să le arate chestii și să le explice de unde scoate rezolvările alea. Și nu glumesc.
În condițiile astea, să ai așteptări de la mine să iau mai mult, sau măcar aceeași notă, în teze sau în lucrări de control, era ca și cum te-ai aștepta să ies primul în cursa de 100 de metri plat la Olimpiadă. Și să te mai și superi că n-am ieșit.
Nfine, revenind, ziceam că nu-mi amintesc să fi auzit vreodată de la maică-mea că trebuie să fiu primul la ceva. De la taică-meu nici atât. Treabă pe care am preluat-o și eu liniștit, ba chiar am perfecționat-o.
În sensul că, pe lângă că n-am avut vreodată pretenția să fie fetele primele la nimic, nici nu m-a interesat vreodată ce note au luat alții din clasă. Ba chiar, dacă aveau ele vreo inițiativă de genul să-mi spună ce note au mai luat colegii, de fiecare dată le-am explicat că mi se rupe de notele altora. Și e purul adevăr, chiar mi se rupe.
Dar am avut mereu în jurul meu exemple de părinți care și-au forțat copiii să fie primii. Dacă se poate la orice, dacă nu „măcar” la școală. Și nu mă refer la părinții de pe vremea când eram eu copil, ci la cei din zilele noastre.
Extrem de des dai de câte unii care vor ca ai lor să fie primii și, pentru că-și doresc cu atâta ardoare, fac orice pentru asta, de la meditații și tot felul de cursuri, până la intervenții la profesorii de la clasă, sunt în stare de orice pentru a-și atinge scopul.
Fără să-i intereseze absolut deloc dacă și copiii au același scop în viată, dar, mai ales, fără să-i intereseze că le calcă în picioare copilăria.
Vorbesc despre genul ăla de părinți care îți explica plini de emfază cum copilul lui merge lunea la pian și înot, marțea are cursuri de olărit și meditații la română, miercurea face pictură heraldică și meditații la matematică, joia e mai lejer, n-are decât engleză și cimpoi, vinerea bagă tare franceză și dansuri moderne, iar în weekend îl ducem la un atelier intensiv de poezie modernă, tir cu arcul, sculptură și cursuri de teatru pentru amatori.
Și mai și e primul la toate, pentru că este extrem de talentat, ambițios și silitor.
Ferească ăl de sus să-l întrebi dacă și copilul își dorește toate astea, c-o să ți se explice că da, așa e el, așa a fost de mititel, nu i-a plăcut să se joace și a urât chestiile pe care le fac în general copiii. Acum, că e adolescent, nici nu vrea să audă de distracții futile, e fiert pe învățat și pe activități extrașcolare șapte zile din șapte.
În timpul ăsta fiu-său și-ar tăia bucuros o mână pentru cinșpe minute de mers pe bicicletă în parc sau pentru jumătate de oră la televizor. Plânge de ciudă de fiecare dată când își aude colegii povestind cum s-au distrat în weekend sau plănuind să meargă împreună la film, fix când are el concurs la cimpoi.
Dar cel mai și cel mai trist este că dacă tot investește atât în el, copilul ăla trebuie să fie primul, cel mai bun, cel mai cel, indiferent de domeniu.
Hai că dacă la tras cu arcul sau la poezie se mai pot face compromisuri, când e vorba despre școală, nici nu se discută. Obligatoriu primul din clasă și cele mai mari note la toate materiile, mai jos de atât nu se poate. Doar se știe, locul doi este al primului pierzător.
Evident, am exagerat cu exemplul de mai sus, dar am făcut-o ca să fie clar despre ce fel de părinți vorbim. N-am nici cea mai mică îndoială că toți ați cunoscut la un moment dat măcar un părinte de genul ăsta sau care tindea dramatic spre a fi așa.
Iar pe mine nu mă duce capul să înțeleg de ce i-ai face asta copilului tău? De ce-ai pune genul ăsta de presiune pe el? CA SĂ CE?
Pot să înțeleg că-ți dorești să învețe bine și să facă chestii școlare și extra-școlare, dar de aici până la TREBUIE să le faci și TREBUIE să fii primul e o cale atât de lungă că mii de ani i-ar trebui luminii s-o ajungă, ca să-l parafrazăm pe poetul nepereche pe care l-am urât cu osârdie toată viața mea de elev. Nu mi-a plăcut niciodată niciun cuvânt din ce-a scris omul ăsta, indiferent că vorbim despre poezie sau proză.
Hai că iar am luat-o pe arătură și nu suntem aici să-i facem apologia lui Eminescu.
Pe scurt, revenind, mi se pare absolut oribil și de neînțeles de ce i-ai face așa ceva copilului tău.
După mintea mea, care ce-i drept nu e foarte multă, în felul ăsta nu poți sa obții decât un singur lucru: copilul ăla va ajunge să urască tot ce i se întâmplă.
Ca să nu mai spun că există mari șanse să ajungă să simtă cam același lucru și pentru părinți. Ce altceva ai putea să simți când vezi că ei sunt cei care te forțează și te obligă să faci lucruri pe care nu ți le dorești zi după zi, săptămână după săptămână.
Iar când ai încercat să le spui că e prea mult, răspunsul a venit sec: tu faci ce spunem noi, o să ne mulțumești mai târziu c-am făcut om din tine.
Mare le va fi mirarea când vor constata că omul nu va ști cum să scape mai repede de acasă, iar odată scăpat dus va fi, fără să se mai uite în urmă. N-o să mai vrea să știe de ei decât după ce-l va convinge terapeutul c-ar fi bine să-și ierte părinții.
Lăsați-vă copiii să-și trăiască copilăria, că nu le-o mai dă nimeni înapoi. Peste ani, o să-și amintească perfect cum a fost la furat de cireșe sau cum și-a rupt mâna pe skateboard.
Dar știți ce n-o să-și amintească niciodată? Ce premiu a luat în clasa a șaptea sau pe ce loc a ieșit la concursul ăla de cimpoi, în plm!

Mama a inventat conceptul de “nu mă interesează ce fac alții copii”, ceea ce mi-a permis să învăț că îmi plăcea, să urăsc visceral matematica fără să am note proaste, să fac balet și patinaj și să renunț când m-am plictisit… N-am copii, nu știu ce aș face, dar știu că felul mamei de a face lucruri mi-a permis să fiu un copil normal, nu perfect. Și a fost bine 🙂
Comentariu beton!75
Pentru că ce-a făcut maică-ta e singurul lucru de bun-simț care se poate face. Pantru că nu TREBUIE să nimic.
Și asta era tot parte din ce zicea mama: “nu există trebuie, există opțiuni și consecințele lor”. Poți alege să nu faci tema, nu poți alege să vii acasă bosumflată că ai luat notă proastă din cauza asta. Și tot așa…:)
Comentariu beton!13
Am 2 fetițe de 5 și 7 ani. Le cresc în Olanda, din fericire. Sunt suficient de inteligente. Extra fac doar înot o oră pe săptămână. De la Scoala primesc recomandări doar sa se joace și cât mai multe întâlniri cu prietenii. Eu trăiesc zilnic cu gândul ca poate nu fac suficient pt ele, poate ar trebui sa ma ocup mai mult (în sensul cum descrii în art), dar îmi dau seama ca aș face asta pt mine, ca să simt eu ca am “făcut ce trebuie, sau ce ma liniștește pe mine, părintele”. Dar nu ar fi despre ele. Prefer sa duc eu greul ăsta și să le las pe ele libere
Ce ai descris tu pare o cale sigura de a crea copilului o gramada de frustrari. Din pacate multi parinti uita ca progenitura proprie este o entitate separata si nu un recipient pentru toate frustrarile si nereusitele lor. Asta cu cat a luat x si y este o chestie foarte toxica, daca nu cea mai toxica, pentru ca stabileste niste repere care care ar putea sa nu fie reale. CE faci daca x are o memorie de elefant si copilul tau nu sau y este dotat pentru literatura si copilul tau nu? Am trecut si eu prin asta, stiu cat de toxic este.
Nu poti forta copilul sa fie buna la ce vrei tu sa fie bun, trebuie sa il stimulezi sa isi gaseasca el domeniul in care vrea sa fie bun. Cam asa functioneaza. Si, ca sa nu fie comentarii nepotrivite, spun clar ca este opinia mea.
Comentariu beton!31
Păi fix asta este: calea spre mulți bani plătiți la terapie după ce-o să fie adult.
Daca scapa numai cu terapie este bine, dar adesea, din ce am vazut, pretentiile nerezonabile din partea parintilor formeaza in copii modele de comportament care le vor crea multe probleme ca adulti si nici nu este sigur ca vor merge la terapie pentru ca este greu sa iti dai seama ca ai nevoie de terapie daca tu crezi ca asa trebuie sa te comporti. Din pacate la noi terapia este vazuta foarte prost, eu recomand, tuturor celor cu care discut si-mi marturisesc ca au probleme de intelegere, macar vreo 10 sedinte la un psiholog autorizat in care sa se lamureasca cum ar trebui sa fie interactinea lor cu mediul inconjurator fata de cum este. Dar multi nu ajung acolo, se chinuie cu viata si, mai rau, perpetueaza modele gresite de comportament.
Comentariu beton!20
Perfect de acord cu tine. Nici măcar nu am supravegheat-o vreodată pe fiică-mea la teme sau la ceva. A fost tot timpul un copil harnic, a învățat bine, dar fără a pune biciul pe ea. Acum termină clasa a zecea la un liceu bun, cu media 10, dar fără eforturi supraomenești. Vreo 2 ani a mers la chitară pentru că așa a vrut ea și a renunțat atunci când a considerat că stăpânește bine instrumentul. Tot vreo 2 ani a mers la înot și a renunțat când a realizat că nu mai învață nimic nou.
Dar, cum spuneam, toate au fost alegerile ei, nu ale noastre!
Comentariu beton!49
Respect!
De acord cu tot ceea ce ai scris. Pe mine mă interesează ce s-a ales de Dobrescu și Crișan? 🙂
Comentariu beton!54
Dobrescu e programator, unul foarte șmecher din căte am înțeles. De Crișan nu mai știu absolut nimic.
Mă așteptam la cel puțin câte un Nobel fiecare! 🙂
Comentariu beton!11
@Robert, bine c-am citit întâi comentariile. Fix întrebarea asta voiam s-o pun
@Robert, n-au avut loc de domnul Trump. 😛
La mine a fost invers. Luam patru la câte o materie, iar taică-meu râdea și spunea: „Asta ți-e valoarea.” Luam notă mare și îmi zicea: „L-ai împușcat” sau „Ai prostit profesorul.”
Cunosc oameni care și-au nenorocit copiii cu ideea că „trebuie să fii primul”, iar acum regretă. Cam toți au încercat să-i facă pe copii să realizeze ceea ce ei înșiși nu au putut. Trist.
Eu nu am pus presiune pe ai mei. M-a interesat mai mult, să fie bine ei cu ei și ceea ce fac, să facă din plăcere.
Comentariu beton!28
Frustrările adulților asupra capetelor copiilor….parcă așa era, nu?
La 30 de ani m-am dus la un interviu la SIE, și la un moment dat unul dintre tipii de pe acolo îmi zice că ei caută persoane de nota 7-8, nu premianți dar nici corigenți. Vor oameni care știu unde e biblioteca dar au tras și o țigară în scara blocului.
Românul se pricepe la orice, deci nu știe nimic aprofundat.
Comentariu beton!41
Bună aia cu SIE, merită un articol separat. Te bagi?
Lol. Și pe site cereau să ai media de absolvire a facultății minim 9.50. asta când am vrut eu sa aplic. Niște pisați pe ei tocilari ăștia de la sie. Numai freze și mingi cum era vorba reclamei. Nota. Tocilarul e genul care memorează dar nu înțelege tot. A nu se confunda cu inteligentul care nu se zbate dar se descurca in orice situație.
Comentariu beton!15
Geniul e o problemă de management, Lucian. Are ego, are opinii, are nevoie să aibă dreptate. Un analist care crede că a descoperit el singur adevărul despre o rețea de spionaj rus nu culege informații. El construiește o narațiune și caută dovezi care s-o confirme. Omul obișnuit, în schimb, execută procedura. Citește raportul, bifează rubricile, transmite mai departe. Nu întreabă de ce. Nu se plictisește de rutină suficient de repede încât să înceapă să improvizeze. Fiabilitatea lui vine tocmai din absența imaginației excesive.
Mai e și problema loialității. Geniul știe că e geniu. Știe că merită mai mult, că e mai deștept decât șeful lui, că sistemul îl subutilizează. Asta îl face vulnerabil la recrutare adversă, la deziluzii ideologice, la gesturi de vanitate deghizate în principii. Apoi e chestiunea acoperirii. Un om cu profil banal e acoperirea. Nu trebuie să joace un rol pentru că el este rolul. Se pierde în mulțime. Geniul se vede de la distanță, chiar și când tace.
O instituție de informații nu e laborator. E o birocrație cu arme. Are nevoie de oameni care să tolereze ambiguitatea fără să o rezolve forțat, să lucreze ani întregi fără feedback clar, să nu ia decizii când nu li se cere. Geniul moare profesional în acest mediu, sau îl sabotează. Tocmai mediocritatea colectivă bine organizată produce uneori rezultate pe care niciun geniu solitar nu le-ar fi obținut. Pentru că nu există ego care să scurtcircuiteze procesul.
Comentariu beton!66
@MV – O să încerc să redau cât mai fidel experiență. Au trecut 14 ani de atunci. Azi/mâine îți trimit pe email, și vezi tu dacă merită să fie publicat.
Comentariu beton!12
Perfect.
@Claudiu: în principiu analistul nu culege date. El doar interpretează un set de date (culese de diferite persoane/entități) pentru a genera informații. Și, precum AI-ul, trebuie să umple golurile. De preferat fără fantasmagorii. 😁
Exista multe feluri de analiști. Aia din domeniul financiar, care sunt buni, sunt genii.
Lumea le zice quants. Aia de fac analize cantitative. Adică cam cum a vrut să fie Caramitru. Nu zic că i-a și ieșit 100%.
@Sfântu Dracu: reciteste textul… Nu am afirmat ca un analist culege date. Din contra. Am spus, citez: „Un analist care crede că a descoperit el singur adevărul despre o rețea de spionaj rus nu culege informații.” Era un exemplu. Dar iti multumesc pentru comentariu.
@Cucurigu – în anunțul de la vremea aia erau cerute doar studii superioare, nimic legat de vreo notă.
@Claudiu – de acord. De-a lungul timpului, cel puțin din ce am citit eu, a fost mai probabil pentru un premiant, mai ales dacă era și de bani buni, să fie „răsucit”. Nu toți, dar mulți. Pe când, unul premiant provenind din sărăcie sau clasa de mijloc a dovedit mai multă putere și abilități obținute în afara orelor de curs.
Paradoxal, bursa Erasmus obținută în anul 4 m-a îndepărtat de școală și am plecat în lume într-un domeniu întâlnit doar în filme. Toți părinții și copiii ar trebui să citească măcar primul volum din Winettou 😀. Parafrazandu-l pe Sam Hawkins – poți descrie friptura de urs în fel și chip, dar o poți gusta într-un singur mod. Așa și eu, târziu am realizat că viața e în afara bibliotecii și a kilogramelor de cărți citite.
Comentariu beton!18
@Claudiu, bănuiesc că nu m-am exprimat destul de clar. E doar o chestie de semantică. 😁 Informații vs date.
Pentru un analist, orice intrare reprezintă date. Chiar și informațiile generate de alți analiști.
Interpretarea lui reprezintă informație.
Informație care, la rândul ei, este analizată/interpretată de superiori.
Sfinte drace, asa da… acum e clar. 🙂
In 2006 – 2007 era acest criteriu eliminatoriu. Era trecut la ei pe site. Eu am vrut sa aplic. Dar nu îl îndeplineam.
Haters gonna hate. 😉
Eu cunosc copii care chiar sunt așa, overachieveri. Dar cunosc și părinți care gândesc exact cum spui tu, inclusiv ai mei. 😉
Am făcut meditații la aproape toate materiile pentru bac. M-au ajutat mai ales să înțeleg materia la disciplinele unde aveam profesori foarte buni pe conținut, dar care nu știau să explice pe înțelesul elevilor.
A fost bine sau rău? Nu știu. Am avut și mulți colegi în aceeași situație. Fiind în IT, cunosc mulți programatori care au fost la olimpiade sau naționale de matematică. Cei de la informatică, în schimb, nu prea au rămas în România.
Cred că fiecare copil e diferit și important este să facă și ceva ce îi place, nu doar ce trebuie. Să existe un echilibru.
Eu eram genul care citea pe ascuns, pentru că nu-mi ajungea timpul, ai mei insistând să termin mai întâi toate temele.
That is all. 🙂
Comentariu beton!33
Are dreptate dl Lucian cu Sri….exact așa au spus când a dat examen fiica mea..nu a intrat și a ales alt drum…e stomatolog…
Băi, am dat de un părinte din ăsta la clubul de fotbal al lui fi-miu.
Nu știu cum se comportă în rest cu copilul, dar la fotbal… Măiculița mea!
Bănene, urlă de pe margine indicații către copil (în condițiile în care copiii ăia au antrenori, da? Care sunt acolo, lângă ei), îi comentează fiecare pas, îl critică întruna…
La ultimul turneu la care au fost, copilul a ieșit plângând de pe teren. Și nu pentru că pierduseră, ci pentru că efectiv taică-su îl făcuse praf de pe margine.
Și asta deși copilul chiar e bun și joacă bine.
Ce mă întreb eu e când va ajunge să urască fotbalul…
Comentariu beton!44
Asta cu părinții care zbiară de pe margine la fotbalul copiilor e boală generalizată.
O, daaaa…si al meu face fotbal si cred ca mai bine de jumatate din parintii copiilor din echipa sunt fix cum zici. Se cearta si cu antrenorul, si cu patronul clubului, ca de ce nu au copiii rezultate, ca al lor e bun, dar altii trag in jos echipa, ca de ce il baga pe ala si nu pe alalalt…s-a ajuns pana a muta copilul la alt club, vezi doamne, pt rezultate, iar copilul plangea zilnic si ascundea echipamentul pt ca nu voia sa mearga, nu ii placea acolo. Pana la urma l-a mutat inapoi si tot el e cu gura mare (parintele).
Eu am vrut ca al meu sa faca un sport, pt a face miscare. Le-a incercat pe toate, cand nu a mai vrut, nu a mai mers, i-am zis doar sa isi aleaga altceva, sa vedem ce ii place. Acum 3 ani a ales fotbalul si aici a si ramas. Ii place, evident ca si ei sunt competitivi si se bucura cand iau locul 1 la vreun turneu, se frustreaza cand pierd, dar ii explic ca asta e viata, se intampla sa dam peste echipe mai bune, sa ne neindreptateasca arbitrii…aia e…
Comentariu beton!12
Am piciul inscris intr-un club de fotbal. E portar. Si unul destul de bunicel. Prin martie avea partida intr-o sambata. Eu stateam exact in spatele portii aparate de pici. Langa mine, cativa parinti din echipa adversa. Unul dintre ei, al carui copil era atacant, ii striga fiului lui sa il impinga pe al meu cand ataca. Ca fotbalul e sport de contact. L-am invitat afara de pe stadion, ca sa ii explic in detaliu ce inseamna un sport de contact. Pentru ca intre timp, fiul lui il calcase pe al meu cu crampoanele pe mana. Intentionat. Noroc ca manusile aveau protectie pentru degete si nu i-a rupt nimic.
N-a vrut sa iasa de pe stadion. Probabil pentru el, sportul de contact se limita doar la fotbal. Eu am limite mai largi la capitolul asta…
Comentariu beton!53
Cunosc un tip care mănâncă fotbal pe pâine ( teoretic, că practic, nu l-a lăsat mă-sa când era mic să facă fotbal) și și-a înscris copilul la un club de fotbal ,visând să ajungă fi-su mare fotbalist. Copilul n-avea săracu’ nicio treabă cu fotbalul, nu-i plăcea absolut deloc să alerge ca disperatul după mingea aia și când obosea, se așeza în fund pe gazon și putea să vină ta-su cu tancul, că nu se ridica până nu-i trecea oboseala. L-au chinuit vreun an și apoi l-au retras ,spre dezamăgirea lui ta-su.
@Claudiu. Trebuia să te ții puțin după el prin parcare sa le bagi frica in oase. Eu mai fac așa for fun ;).nu zici nimic doar te ții puțin după ei;) cât să vadă fisu ce pămpălău e tacsu.;))
@Cucurigu: Cu multa placere as fi facut-o. Dar ce rezolvam? Crezi ca isi schimba atitudinea?
@Claudiu, unii abia când li se așază un țânțar pe (c)oaie realizează că violența nu e cea mai bună soluție. Puteai sa fii țânțarul;)
Comentariu beton!11
Cucurigu, aici ai dreptate. 😀
Cred ca am mai povestit pe aici, maica-mea tot profesoara si da, eu trebuia sa fiu prima la scoala, ca altfel „o faceam de rusine”. Asta in conditiile in care eram eram si eu in clasa cu niste Dobresti si Ionesti (dar pe nepotism, nu pe merite), respectiv fiul inspectorului judetean de romana si fiul unui profesor din scoala, extrem de ambitios de felul lui. Bine, nici copiii nu erau slabi la invatatura, dar erau ajutati cu notele de toata echipa din cancelarie. Iar eu trebuia sa fiu ca ei, ca altfel….rusine, maica.
A, si la mate, unde chiar excelam, fiica inspectoarei de mate era in aceeasi generatie, ghici cine ocupa intotdeauna unul din locurile la olimpiada pe tara? Eram buna, dar nu chiar asa buna sa-mi asigur primul loc pe judet, daca era „la balotaj” stateam acasa.
Asta a tinut pana la liceu cand a inceput sa mi se cam rupa. Am devenit imuna la sfaturile „te faci contabil, ca de astia e nevoie mereu” sau „prof de mate, prosti vor exista mereu, traiesti bien merci din meditatii” . Am dat la ASE ca nu prea aveam habar ce vreau, dar la statistica (unde m-am vindecat si de visele de marire intr-ale matematicii).
Si nu, copiiilor mei nu le fac asta. Imi intorc gura la spate cu discursuri si sfaturi motivationale de ce e bine sa inveti, sa te educi, sa stii, sa etc, dar nu comparat cu altii. Doar pentru ei, pentru viitorul lor.
O sa tin minte cat oi trai cum la un concurs de tenis un „Parinte dedicat” a trebuit sa fie dat afara din sala de arbitru ca-si abuza verbal copilul in timpul meciului. Pe care copil tot l-a pocnit dupa meci, in hol, ca a avut niste rezultate jalnice. La 9 ani, da?
Hai s-avem zile bune si copii cu copilarie, zic!
Comentariu beton!27
M-a enervat rău finalul.
De ce?
Adica imi doresc sa ne fie bine la toti si sa ne crestem copiii asa cum trebuie, nu cum spui tu in articol.
@Miruna, la asta mă refer:
Un „Parinte dedicat” a trebuit sa fie dat afara din sala de arbitru ca-si abuza verbal copilul in timpul meciului. Pe care copil tot l-a pocnit dupa meci, in hol, ca a avut niste rezultate jalnice. La 9 ani, da?
De ce?
Imi doresc sa ne fie bine si sa crestem copiii asa cum trebuie, sa aiba copilarie, nu asa cum descrii in articol.
@Mihai, scuze, am pus comentariul ala de 2 ori.
Ok, am inteles la ce te referi. Si cati ca el.
“Eeee, degeaba ai luat premiu, dacă nu e cu coroniță!”
(Lua-o-ar dracu’ s-o ia de coroniță cu cine-a inventat-o, că mi-a scos sufletu’).
“Irina cum a putut și tu n-ai putut?”
“Nu e aurul, nu e nici măcar argintul, e bronzul!”
(Luasem premiul III. Erezie!).
“Alți copii cum au putut să ia 10?”
(La faza asta am crezut că m-am șmecherit și ulterior am încercat figura cu “dar nici alții n-au știut cutare”. “Ce-mi pasă mie de alții?” Beat this 🙄).
“Am fost în vizită la X, am văzut ce cuminte e copilul lor, Mirciulică… și când mă gândeam ce am eu acasă…”.
Etc etc etc. Cel mai “mișto” era când exemplele veneau din familie, că de alea chiar nu aveai unde să te ascunzi.
Așa s-au priceput să ne crească, zice-se. Numai că personal nu prea înghit explicația asta. Fiindcă nu, nu toți părinții făceau asta.
PS: nu pot nici să încep să descriu ce efect demolator au astea toate asupra unui copil de 6-7-8 ani.
Comentariu beton!42
Astea toate sunt exemple de la tine de acasă, da?
Daaa, știu, cică ne criticau să ne ambiționeze. 🙄 Că aveam de toate sub nas, nu ca ei la țară unde munceau de mici. Că treaba mea era doar să învăț etc. etc. Prostii de astea justificatoare, care m-au marcat pe viață. Așa că eu îmi iubesc copilul tare și zgomotos, chiar dacă are 27 de ani, o susțin până la cer și înapoi, mă străduiesc să nu o imit pe maică-mea în nimic (asta e cea mai grea luptă pe care o duc cu mine) și aleg, în fiecare zi, să fiu un om bun.🥰 Ptr mine mai importantă decât „realizarea” și gura lumii e fericirea interioară, aia de te face frumoasă din interior spre exterior. Și fata mea o are din plin. Cra, cra! 🤣🤣🤣
Comentariu beton!43
@Mihai, toate. Si am citat doar părinții, că dacă aș fi dezvoltat și cu restul familiei, ieșea un comentariu cât articolul.
@AngiDumi, te îmbrățișez! Felicitări pentru cum ai crescut fata, este foarte norocoasă 🙂
@Greta, astea erau bonus 🥺 am încercat să le șterg din memorie
@Greta, da, da, mama ei de coronita. Ca pana acum nu mi-a cerut nimeni si coronita la cv.
@AngiDumi, m-am regasit in ce ai scris, mai ales in lupta de a nu ne imita parintii. Pana acum mi-a iesit si copiii stiu ca eu sunt sprijin si iubire, nu constrangere.
Comentariu beton!11
Pe mine m-ai uns pe suflet,nu știu cum ,nu știu de ce.Poate fiindcă am pășit în viața mea cu un copil cu probleme mintale,care a trebuit împins de la spate să facă lucrurile simple pe care ceilalți l-au făcut normal .
Dar sunt curioasă: ai văzut cumva din întâmplare emisiunea antenelor,cu copiii la gătit?azi au finala.Oameni buni,din toți copiii prezenți acolo,nu mi-au plăcut decât cei cu buletin.Sunt singurii in care am încredere că pot prăji un ou sau un cartof fără să dea foc la bucătărie.
Mulțumesc,Mihai, mi-ai înseninat ziua
De nada, senora!
Că tot ai vorbit zilele acestea de evaluarea vieții. Cel mai dureros moment al meu ca mamă, a fost când copilul a aflat rezultatele. Mi-a spus tare și răspicat : „E vina ta! Tu m-ai lăsat să fac ce am vrut!” Nu a fost reziutatul dorit, liceul dorit. Acum învață pt finalul de liceu şi ce-o mai urma. Singur şi nesilit de nimeni. Sper din suflet să-i iasă cum îşi doreşte.
Comentariu beton!12
Da, înțeleg, doar că de la a-l lăsa să facă ce vrea până la TREBUIE să fie primul e o mare diferență. Nu ai cum să lași copilul sa facă ce vrea, atunci unde mai e rolul tău de părinte? 🤷♂️
Nu cred că erau cuvintele lui. Sau dacă e aşa, bad mama. Din punctul meu de vedere nu prea l-am lăsat să facă ce a vrut, dar na, dacă asta a zis, asta a zis. 🫣🤷♀️
Eu pe ai mei i-am dus la toate cursurile și activitățile sportive și au ales ce le-a plăcut, vacanțele pe câmpii cu flori sau șantiere arheologice pentru că fiu meu era pasionat de arheologie și ne-au acceptat într-un final cei de la Muzeul Carpaților Răsăriteni 😁 iar copilul a fost în extaz să participe la tot ce înseamnă șantier arheologic, era și un loc unde se putea murdări în numele științei 😂. Ca să poată alege ce le place e bine să încerce mai multe activități dar nu forțat, nu am avut probleme cu supravegheat teme sau făcut în locul lor, am reușit să îi am destul de târziu și mi-am dorit să fie mulțumiți ei de ei nu pentru ultimul pahar ipotetic de apă 😁 dacă ei sunt mulțumiți de viețile lor atunci am făcut treabă bună, eu deși am fost no1 niciodată nu a fost suficient pentru ai mei, niciodată nu s-au bucurat pentru vreo reușită și tot timpul mi se spunea că sunt datoare/obligată, niciodată nu o să le cer copiilor mei lucruri sau atenție împotriva voinței lor.
Comentariu beton!17
Copiii sunt mari acum?
26 fiică mea și este la post-doc neuroștiințe a muncit în Canada, facultatea master doctorat în UK, am avut posibilitatea să îi asigur finanțarea ( chirie, utilități, cheltuieli) doar pentru șase luni (mamă singură) a muncit part time facultatea și masterul, la doctorat bursă, acum post-doc grant pentru patru ani. Știu că mi-am luat ceva hate de la JT că am preferat să îi trimit bani în loc să merg la festivitatea de absolvire dar motivul a fost un cancer nu dezinteresul, am plâns de-am rupt. Fiul meu, 27 de ani, inginer de politehnică, lucrează la o firmă deșteaptă, superșmecher pe legislația internațională în transporturi. Copii care au făcut tot ce mi-am permis să le ofer, fără meditații sau alte chestii ajutătoare, tatăl lor în afară de tâmpenii de psihologie inversă (adică critică dusă la extrem) nu le-a spus o dată un cuvânt de încurajare în schimb se lăuda în fața prietenilor cu performanțele lor. Acum le cere să semneze o declarație de renunțare la niște bunuri pe care ar vrea să le „doneze” după aproape 25 de ani de când ne-am separat tot nu ne lasă prea mult timp liniștiți. Ah, am uitat, pensie alimentară, not.
Comentariu beton!68
În urmă cu vreo 10 ani, la un colegiu din Timișoara, era ceva concurs pe școala, pentru clasa a3- a4. Anumiți părinți au primit, noaptea pe la 2-3, subiectele pentru concurs. Și-au trezit copiii, ăia de 9-10 ani, și au făcut subiectele. Nepotul meu, la liceul Lenau, liceu german, elev de 9, nu mult peste 9🥴. În clasele 1-4 avea o învățătoare care nu îi suporta pe băieți, îi făcea în toate felurile, note/premii nu primeau. În clasa a 5 a, a luat mențiune, nici măcar nu știam ca o sa ia. Așa de mult s-a bucurat, manifestându-se foarte vocal, cei care au luat premiul întâi nu s-au bucurat ca el. Eram doar eu cu el, nici măcar nu am reușit să îl filmez dar, câțiva ani, profesorii îmi spuneau ca ei nu au văzut așa o bucurie sinceră.
Comentariu beton!22
Merg azi la ședința cu părinții și sigur diriginta va spune iar ”doar două activități extrașcolare” și una să implice mișcare! Sunt copii care clachează prin clasa a-7-a sau a-10-a. Copiii sunt obosiți mai mereu. Soțul e profesor și vede des copii care adorm cu capul pe bancă, copii care s-au culcat după miezul nopții!
Mie mi se pare important ca fetele mele să iasă cu prietenii, să stea pur și simplu!
Anul ăsta printr-o întâmplare fericită, fiică-mea s-a calificat la faza națională la o Olimpiadă. Am asteptat-o cu alți părinți în curtea liceului unde avea loc concursul și m-am minunat! O mămică aflând că fiica mea e tot clasa a-6-a ca baiatul ei mi-a spus că sunt concurența! Noaptea minții! Eu am râs crezând că glumește, calificarea la națională fiind o performanță în sine. De unde! Era foarte serioasă. A mea a luat 70 de puncte și a ieșit zâmbind din sală, al ei luase 80 și nu ieșea că începuse să plângă deoarece maica-sa îi spusese că sub 90 este un eșec! Am plecat repede de acolo să sărbatorim deși mi se spusese că nu am nimic de sarbatorit la 70!
Comentariu beton!34
Fix asa si juniorul. Are 2 activitati extra scolare alese de el. Judo la sport si lectii de programare, fix ce ii place.
In Belgia au si ei olimpiada la matematica si stiinte (incorporata). Se numeste olimpiada Cangur. Se inscrie cine vrea la liceu (la primara decide invatatoarea cine se duce). El s-a inscris anul asta si a luat 78 de puncte din 120 (cam la fel ca la primara). A fost foarte incantat pentru ca asta inseamna ca scorul lui este peste media copiilor din Flandra. Si diploma lui a stat cateva zile la vedere ca sa o admiram🙂. Si trebuie sa recunosc ca problemele pe care le primesc la olimpiada sunt destul de complicate.
La școală nu am fost premianta, părinții nu au pus presiune, nu trebuia să iau 10. Nu am ajuns prea rău, sunt profesor universitar, iar studenții mă iubesc.
Comentariu beton!59
Mișto!
Dr. Grace?
Ce bine a picat acest articol acum pe final de an scolar, cand laurii sunt evidentiati la maxim. Da, in afara de inocularea de a fi premiant in clasa/scoala/univers, din pacate se adauga si un trend care e in esenta unul consumatorist, o competitie a parintilor influentata de algoritmii care induc ideea „ce bine i-ar fi copilului” sa faca si karate, canto, sah si alte cimpoaie. Am fost intrebata „la ce ii duci”. Raspuns sec: la nimic
(Vedem pe viitor la cerere)
Comentariu beton!14
Mie acum, la 50 de ani, imi pare rau ca mama mea, absolventa de Conservator, nu m-a obligat sa învăț sa cant la pian în copilărie. Acum sunt și proasta și nici nu mai am nici un chef, dar mi-ar fi plăcut sa știu.
Copiii se trezesc ca le-ar fi plăcut să știe, când vad ca alții știu și ei nu, și e cam greu și le e rușine să se apuce la 16 ani sa înoate, schieze, joace tenis/baschet/oina.
Parerea mea e ca nu e bine in niciuna dintre extreme, nici prea mult, dar nici deloc 😕
@K, dar i-ai spus vreodată maică-tii că ai vrea să înveți pian și te-a refuzat?
Aia cu „obligatul” este o prostie. Da, duci copilul la diverse chestii ca să afli ce-i place și să continue în direcția aia, dar de ce l-ai obliga?
Acum repet întrebarea, i-ai cerut vreodată maică-tii pian și a zis nu?
Nu știu cum să îți răspund direct MV. Poate nu m-am exprimat corect. Nu obligat, ci insistat. Eu am fost mult prea alintată și am făcut figuri groaznice, asa ca nu am invatat decat un cântecel.
Ceea ce vream sa spun e ca, poate ar fi bine sa duci copilul la activitati și sa insiști un pic până începe să știe ce face acolo. Cei mai mulți copii, când trece perioada de joacă de la început și dau puțin de greu, vor să abandoneze și nu au înțeles nimic.
Noi am pierdut doua familii de prieteni pe chestia asta. Copii crescuti impreuna, ca fratii, vacante, ne ajutam unii pe altii cand era nevoie…
Cand au inceput copiii scoala, au disparut. 2ore de antrenament zilnic, 3 sporturi de copil plus ceva cursuri de robotica, weekendurile la campionate sau concursuri. Se mandreau ca copiii ajung doar sa manance si sa doarma acasa.
Copiii au suferit teribil ca nu se mai vedeau dar au trecut anii si au uitat. Eu n-am uitat. Se mira de ce nu le mai raspund la mesaje.
Comentariu beton!15
Adevarata, adevarat, adevarat. Si stiu ce spun, caci am 3 copii, am cunoscut si am interactionat cu sute de parinti, stiu despre ce este vorba. Din fericire noi am ales inca de la gradinita si apoi si la scoala sisteme alternative de invatamant (inclusiv de stat), care sa le ofere mai intai o copilarie fericita (in timpul gradinitei au stat mai mult in paduri si prin parcuri) si apoi la scoala sa nu existe presiunea aceea teribila din sistemul clasic. Drept urmare, cand trag linie si discutam despre scoala, ele sunt mereu recunoscatoare ca au avut sansa sa creasca printre oameni care stiu sa aprecieze copiii pentru ceea ce sunt ei, stiu sa ii puna in valoare, oameni cu care avem valori comune. Evident ca am intalnit si parintii despre care povestesti tu acolo, dar mult mai putini comparativ cu sistemul traditional, unde ti se spune din clasa a V-a ca scopul tau suprem in viata este acea evaluare stupida din clasa VIII-a. Si cred ca tocmai acest sistem hraneste mentalitatea acestor parinti, care vor sa isi duca copiii acolo sus, fara sa inteleaga ce isi doreste de fapt copilul si ce simte. Doar o competitie stupida. Zilele trecute discutam cu cea mare, care intr-un an isi va lua zborul catre facultate si mi-a spus ceva care mi-a confirmat teoria – „Cum crezi ca as putea sa ma inrolez in sistem, sa fiu o corporatista, sa stau ore in sir intr-un birou cand tu ne-ai spus de mici ca in viata este bine sa faci ceea ce iti place, sa faci o meserie din pasiune, sa traiesti frumos, spirit liber”. Deci cred ca am facut ceva bun. Mult succes fetelor! Va fi bine!
Si o vara frumoasa !
Comentariu beton!14
Hai să povestesc și eu ceva.
Pe „vremea mea” (î.e.n.),😉😬, trebuia să plâng, să mă rog de părinți să se ducă și ei din când în când la ședințele cu părinții, că ne tot amenința diriginta că ne scade nota la purtare dacă nu vin.
Erau obosiți, munceau în schimburi, numa’ de ședințe nu aveau chef.
Nu îi interesa ce note iau, de comparații cu alți copii nici vorbă.
Eu, în schimb, știam că singura șansă să fac ceva în viață este să învăț și să fac o facultate. Așa că învățam pe rupte pentru mine, nu pentru părinți. Nici meditații nu am făcut că ai mei nu-și permiteau.
Și îmi aduc aminte de o poveste tristă din cartierul unde locuiam. Băiatul unei familii, supradotat de altfel, fusese tot timpul împins din spate de familie să exceleze în toate.
Așa că, la un moment dat a clacat și a devenit o persoană cu grav handicap psihic. Asta se întâmpla cred pe când avea vreo 14 ani. Nici școală nu a mai putut face. Rămăsese însă cu o abilitate deosebită, de a memora și reține numere, inscripții etc.
Și ce credeți că făceau părinții? Îl plimbau prin cartier și când se întâlneau cu câte cineva îl puneau pe bietul copil să spună ce marcă de mașină trecuse pe lângă ei, ce număr de înmatriculare avea ș.a.m.d. !!!
Continuau să-și trateze copilul bolnav ca pe un trofeu ce trebuie expus!😳😪
Comentariu beton!22
Daca copilul adolescent (intre 15-18 ani) se simte confortabil sa iti spuna cum a decurs intalnirea cu gagica/gagicul cu lux de amanunte si in general discuta cu tine cam orice inseamna ca ai facut o treaba buna ca parinte. Un copil care se simte confortabil in pielea lui nu iti ascunde nimic. Nu inseamna sa il lasi liber sa faca ce vrea, il ghidezi mai cu manusi, dar trebuie sa-l lasi sa experimenteze si sa invete din greseli.
Nu mi-am stresat copilul niciodata sa fie primul in ceva (invatatura, sport sau abilitati relationale). Asa mi-ar fi placut mie sa am copilaria si asta am aplicat in cresterea/educatia lui. Sper sa iasa un adult responsabil si cel mai important, fericit. Ca mi-ar place un azil mai de doamne-ajuta mai incolo.
PS : Am avut noroc de parinti care m-au crescut, cu toate lipsurile perioadei 80-98, in asa fel in care sa nu ajung un adult frustrat si cu resentimente, asa cum au stiut ei mai bine.
Comentariu beton!17
E fff adevărat…
Mama ne-a zis intotdeauna, voi aveti grija sa invatati, ca de restul am eu grija. Nu a tinut sa fim primii, iar noi nu cred ca am deceptionat-o. Am fost intotdeauna printre primii in clasa.
Pe junior nu il oblig sa faca ceva ce nu ii place. Doar daca de exemplu a ales cu prietenul lui sa faca freerunning si pe la jumatatea anului 2 s-au hotarat ca nu mai vor, i-am spus ca anul respectiv e platit, il termina. Daca la sfarsitul anului nu mai vrea sa faca freerunning nu il mai inscriu. La scoala, e in prima jumatate, asa ca pentru mine e suficient. De notele celorlalti incerc sa nu intreb. Imi spune el de obicei ce au facut ceilalti. Cateodata, la misto, il mai intreb ce a facut robotul. Robotul e cel mai bun copil din clasa lui.
Comentariu beton!14
O ţară plină de talente…posibile…posibil! Da’ nu facem noi talente ? Din ei, ma refer…
Lăsaţi copiii să cânte la oboi! Cine e bun, lumea te vede!
Comentariu beton!11
Ai, n-ai, mingea, tragi la poartă. 😁
Citesc articolul și îmi vine în minte următoarea reacție primită acum câteva săptămâni: băiețelul meu de 7 ani mergea la muzică și mișcare (o oră pe săptămână) chiar aici lângă locul în care locuim ( peste drum) și ni sa spus ca are ureche muzicală și că ar trebui să încercăm să îl îndruma spre ceva artistic. El acasă când prindea timp la tv pe yt își tot pune melodii cântate la pian și „cânta pe masă”. L-am întrebat, vrei la pian? Daaa, super, căutat, găsit etc. Început orele. Prima ok, a 2-a ok eh de la a 3-a încep scârțâieli. Ca e obosit, că a fost rece…etc. Noi, părinți idioți în primă fază, hai că-ți place, ca sa fim proști până la capăt o dădeam pe aia cu eu dacă as fi putut sa fac asta blah blah blah….a mai tras de el până când am realizat că parcă nici la muzică nu prea mai vrea in schimb ferească Dumnezeu să zicem ceva de robotica (tot o oră pe săptămână, tot peste drum de unde locuim) și atunci pur și simplu cu mintea de pe urmă l-am întrebat : Bah tata, tu mai vrei la muzică și pian? La care el foarte nonșalant, acum nu. La pian e frumos si imi place doamna dar uneori orele sunt prea târziu (de ex de la 18) și nu mai am chef…perfect, îl retragem și suntem întrebați de motiv. La care eu, păi deocamdată a decis ca nu prea mai are chef de pian după amiaza târziu. La care replica: cum adică a decis el? Pai simplu, l-am întrebat : mai vrei, îți mai place – răspuns :nu. Efectiv am văzut cum li sa topit fața și nu prea le venea să creadă. Uite așa rămânem și cu bani în buzunar (pt că pianul mai ales nu era ieftin 130 lei – 50 min și eram deja împinși sa trecem la 2 sesiuni pe săptămâna că, copilul poate). Am decis să împărtășesc doar pentru că deși încercăm pe cât putem să nu fim părinți idioți, iată că nu ne iese mereu…..fain articol.
Comentariu beton!36
Al meu tată nu știa niciodată exact în ce clasă sunt, cu excepția momentelor când treceam dint-un ciclu în altul și atunci se crea un pic de ”buzz” în familie. Era ocupat cu spitalul, gărzi etc… Iar mama care se ocupa de noi avea singura grijă să știe că suntem OK la școală.
Bine, eu am avut marele avantaj că am o soră mai mare cu 4 ani decât mine, i-am urmat pașii la aceeași învățătoare și ulterior la aceiași profesori pe care îi avusese în școala generală. Și evident am performat mai bine decât ea având și micul ajutor din partea ei.
Ne-au lăsat să facem sport, ea a făcut tenis de performanță, eu dădeam cu mingea de tenis peste gard, au spus antrenorii să caut alt sport.
Am făcut schi de performanță că asta mi-a plăcut. Și acolo m-am dus de capul meu în clasa a cincea, avea soră-mea un coleg de clasă la club, el mi-a programat o evaluare la club. M-am dus singur, am performat și m-am ținut de treabă până am plecat la facultate. Mergeam singur, mă întorceam singur, plecam la concursuri cu echipa. Profu de mate’ din generală mi-a spus într-o zi când m-am întors de la un concurs să dorm cu picioarele pe pernă că sunt mai valoroase decât capul. Nu cu răutate, ci ca să mă ambiționeze să mă țin și de carte. Ceea ce oricum am făcut.
Dar libertatea pe care am avut-o din partea părinților a fost totală.
Libertate pe care i-am dat-o ulterior și băiatului meu. A făcut ce a vrut, nu a fost un elev eminent, dar a luat o bursă la o școală din State, unde și-a cunoscut și actuala soție.
Au stat 10 ani aici, acum sunt de 9 ani din nou în State, are o slujbă excelentă la o firmă puternică și lucrează în cel mai înalt birou din emisfera vestică, la etajul 98. Liber ca păsările care trec pe lângă el…
Comentariu beton!35
Articolul de azi răscolește niște traume din copilărie, pe care mă tot chinui să le ascund.
Dacă era o notă mai mică de 10, era „se putea și mai bine”. Daca era 10, replica era „no vezi ca se poate?”.
Nu am auzit un bravo, o laudă la adresa mea nici măcar o dată. N-am fost elev de zece pe linie niciodată, am fost mai degrabă de 9 și un pic. N-am ajuns rău, zic eu, sunt expert contabil, meserie pe care o urăsc din rărunchi, dar la care sunt super pricepută (nu, n-am de ce să fiu modestă).
Cu fiicămea povestea este relativ simplă, acum e clasa a III-a, face baschet, engleză (că așa vrea mă-sa, i-am zis că engleza e obligatorie în viața asta, nu e opțională), dansuri și desen. Nu vrea sa renunțe la niciuna, mbine, poate la engleză, dacă n-ar fi nenegociabilă😂. In rest, își vede de treabă, noi de a noastră, acceptăm că nu este elev de FB pe linie, dar nici nu vrem. Am părinți in jurul meu care îmi spun ca trebuie lucrat mult cu copiii in particular. Eu nu sunt de acord, de obicei replica este „vorbim de clasa a treia, sa ne relaxam puțin, zic”. Fază la care se cam incheie orice conversație.
Comentariu beton!19
Cu treaba asta cu notele, și eu cred ca am fost o mamă rea. Nu intrebam de ce doar atat, dar probabil ca aveam asa o figuraă dezamagită ca bieților copii nu le mai trebuia și comentariu…
Ei, dar asta era când erau în clasele mici, dupa generală nu mă mai prea interesam de note, invatau bine fara supraveghere.
Alta fiică de profesori aici. In clasele mici pe Dobrescu si Crișan ai mei îi chema Violeta, Dana, Edeltraut. Nu notele erau problema, ci faptul ca ele scriau frumos, erau ordonate iar uniformele la plecarea de la școală erau la fel de curate ca la sosire. A mea uniforma arata ca dupa război. Cu o satisfacție răutăcioasa îi spuneam mamei pe vremea liceului că Violeta era corigenta la romana, desi tot frumos scria. Edeltraut s-a măritat după clasa a zecea, probabil ca rochia de mireasă era tot impecabilă. Dana a plecat din țară cu părinții.
In liceu obsesia mamei nu erau notele (n-am avut nota mai mică de 8 cu exceptia unui 2, dar ala merita o poveste a lui). Deci nu notele erau problema ci faptul ca profele, când aveau o discuție in calitate de mame, se lăudau câte ore isi petreceau odraslele învățând pentru admintere. Si mama ofta „Și eu, ce sa zic?”. Așa ca dupa fiecare întrunire de mamici didactice trebuia sa stau cuminte la biroul din camera mea și să tocesc la fizică. La mate chiar invatam, ca mi-a plăcut la olimpiadele nationale desi n-am facut mare ra*at acolo. Biroul avea un sertar în care statea o carte pe care o citeam, manualul de fizica pe birou. Cum auzeam pasi langa usa, inchideam sertarul cu pricina si eram cufundata in plan inclinat sau legea lui Ohm.
Ce vreau să spun? Am intrat cu succes la facultate, dar am avut reale probleme sa ma adaptez la libertatea relativa a studenției. Cred ca asa se simte cineva care, dupa ce a fost o vreme imobilizat la pat nu mai stie sa meargă si i se cere sa alerge. Terapia nu exista, psihologia era pe cale de dispariție (anii 80 ai epocii de aur). Greu mi-am revenit, probabil incomplet până azi. Copiii mei au avut alt tratament, nu le-am impus nimic legat de note si sunt foarte bine acum.
Comentariu beton!21
Am 2 copii. 35 si 30. Au crescut la țară, liceul la oras cu naveta cu trenul, facultate la Cluj si Sibiu. Știu sa dea cu sapa,cu coasa…fara meditații, au tras de ei cat au putut si s au realizat. Unul de 30 de ani,a făcut dreptul, a intrat din prima la Barou,si la magistratura,când a terminat facultatea. E judecător. Celalalt e maior la NATO, a făcut academia. Deci cu părinți doar cu liceul terminat, dar citeau și învățau pe rupte. Veneam de la sc 2 la 12 noaptea si o gaseam pe fata învățând. Se trezea dimineața înaintea mea si o lua de la capăt. A fost un an in care a tras de ea,dar a intrat peste tot unde și a dorit. Fara Pile ,relații, cunoștințe. Având in vedere ca sunt primii din generația familiei cu facultate.Deci se poate fara sa le zic vreodată sa fie primii din clasă. Ei zic ca sunt bine.😊
Comentariu beton!36
Eu am fost obligată să fac sport până în clasa a VIII-a și în afara școlii. Nu de performanță, ci doar ca să parăsesc patul. Am încercat pe rând: dansuri, înot, volei, handbal, atletism și baschet. Singurul relativ plăcut era înotul, dar doar în primele 15 minute, că după mă plictiseam. În mod obligatoriu, sportul este în programă la ASE până în anul II de facultate, primul semestru inclusiv. Astfel, am 13 ani și jumătate de sport cu 7 profesori diferiți. Nu a reușit niciunul să mă facă să îmi placă să fac mișcare fără constrângeri.
Legat de locul I, pot spune că l-am ocupat atât în gimnaziu, (era destul de ușor, deoarece nu făceam eforturi deosebite să învăț și am reușit să am fără prea multă muncă și fără meditații 9.5 la matematică și 9.8 la română), cât și în liceu în clasa a XII-a. Îmi păsa? Nu prea. Ce îmi doream era să depăseșc un anumit prag la medie ca să am bursă. Cu toate acestea la biologie tot mă mulțumeam cu 5 și compensam în rest.
Știu cazuri de copii care sunt puși să exceleze în toate și văd cât sunt de obosiți, ei fiind clasa a VI-a.
Comentariu beton!13
Aș mai fi vrut să adaug că notele nu îi interesau pe părinți. Pe mama însă o preocupa dacă înțelegem ce predă profesorul. Totodată, ne-a oferit posibilitatea de a aprofunda, dacă vrem, o materie prin meditații la nivel mai avansat decât la școală. Eu mi-am dorit să fac asta la informatică, iar sora mea la desen.
Fac parte din categoria copilului cu parinti care mai mereu au pus presiune in felul asta. Imi aduc aminte si acum cand am luat 8 la matematica si Andrei ( colegul meu de banca ) a luat 9. Doamne ce dezamagire, adica el a putut sa ia 9 si eu nu am reusit? Era chestia de mandrie la tatal meu, pentru ca tatal colegului de banca era si coleg de servici cu el si deh nu putea fata lui sa fie mai prejos. Stiu ca si invers era la fel, daca luam nota mare eu si Andrei lua mai putin decat mine, era scandal si la el. Ma mir cum de nu am ajuns sa ne uram intre noi, pentru ca o astfel de presiune ar fi dus la ceva care ar fi putut sa fie destul de urat. Pare ca noi copiii eram mai rationali decat parintii nostri. Treaba s-a mai relaxat abia prin liceu, cand a vazut tata ca sunt in top 10 elevi la media pe clasa. Dar presiunea a ramas si a continuat chiar si in facultate. Asa ca acum in prezent ii spun mereu copilului meu: nu ma intereseaza ce medii sunt in clasa, daca x a luat nota mai mare ca tine, pe mine ma intereseaza ca tu sa fii ok, sa intelegi ce inveti acolo si sa iti placa. De altfel are si 2 activitati in afara scolii, activitati pe care i le-am propus si i-am spus mereu ca noi il vom sustine si va merge atata timp cat ii va face placere. Daca o va face din obligatie pentru noi, punem stop. Nu vreau sa mearga la un sport doar pentru ca TREBUIE, nu e musai sa faca nu stiu ce cursuri pentru ca again TREBUIE. Comunicarea e cheie, eu pot sa il indrum spre niste lucruri pe care le consider ca sunt potrivite pentru caracterul lui, dar atata timp cat el isi doreste sa le faca si se bucura.
Așa au fost crescuți soțul si cumnatul meu. Nici acum nu înțeleg cum nu se urăsc, dar este o competiție între ei, sădită de părinți, ceva de nedescris.
Am doi nepoți! Aia mare (11 ani) face înot de la 6 ani, înot de placere! Nu a participat la competiții , ca nu-i place! Face si echitație! Acu’ i s-a nazarit ca se apuca de gimnastica și lasă baltă înotul! Părinții bineînțeles , o lasă să aleagă. Băiatul a încercat fotbal, judo și nu a mai continuat. Face echitație. Cat o ține? O sa vadă el. Si la școală nu sunt nici primii și nici ultimii. Părinții ii lasă să profite de copilărie!
Fain exemplu, mi se pare cel mai bine asa.
Copilaria fericita e baza echilibrului unui adult
Am 2 copii. 35 si 30. Au crescut la țară, liceul la oras cu naveta cu trenul, facultate la Cluj si Sibiu. Știu sa dea cu sapa,cu coasa…fara meditații, au tras de ei cat au putut si s au realizat. Unul de 30 de ani,a făcut dreptul, a intrat din prima la Barou,si la magistratura,can a terminat facultatea. E judecător. Celalalt e maior la NATO, a făcut academia. Deci cu părinți doar cu liceul terminat, dar citeau și învățau pe rupte. Veneam de la sc 2 la 12 noaptea si o gaseam pe fata învățând. Se trezea dimineața înaintea mea si o lua de la capăt. A fost un an in care a tras de ea,dar a intrat peste tot unde și a dorit. Fara Pile ,relații, cunoștințe. Având in vedere ca sunt primii din generația familiei cu facultate.
Copiii de la țară sunt mai motivați să facă școala din simplul motiv ca să prășești, e mai greu decât să îți pui creierul la treabă. Știu multe exemple, inclusiv din familie. Bravo lor și bravo familiei ca i-a susținut!
@MV – de curiozitate, ce s-a intamplat cu Crișan si Dobrescu, i-a ajutat faptul ca erau genii in matematica?? (fara nici un misto intrebarea)
Am zis mai sus. 🙂
Maica mii nu i-a pasat prea tare de ce fac eu la scoala. Ea voia sa mi trăiesc copilăria. Dar taica miu, un tiran absolut, ala voia sa fiu prima la tot. Si am fost. Eram buna pe mate, română, fara sa fiu tocilara. Faza ridicola pe care n am s o uit vreodată: in clasa a V-a, ne aranjau profii de sport in ordinea înălțimii, toate fetele in linie. Si surpriza. Eram a 2-a. Pfoai ce s-a suparat taica miu. M-a întrebat a cata sunt si cand i am zis ca a 2-a s-a schimbat la fata. De parca depindea de mine.
Comentariu beton!18
Pot fi rautacios? Tatal tau era primul la ceva? Sau a fost?
Singura activitate la care am ținut de la vârsta de 3-4 ani, până pe la 15, a fost sportul. Au făcut diverse sporturi, împreună s-au separat și mă felicit ca se mișcă lin, au mers elastic, rezistență fizică și mușchi la picioare.
Un copil a urmat tradiția tatălui și e primul la jocuri pe calculator. E fiert pe ele, așa e el de mic, nici nu vrea să audă de frecat menta prin parc 🙄😁
Pe mine m-au interesat notele celorlalți copii din clasa, nu a tuturor evident, dar așa, în mare, să înțeleg care era nivelul, dacă toți luau 5-6, doar nu aveam eu pretenția să ia, să zicem, 8. Copiii au fost de 8-9 cam toată școala, cu toate ca puteau sa ia 11 lejer, au preferat sa nu învețe cam niciodată, ci doar “să se descurce”.
Acum, la facultate, e cam greu, ca nu prea merge cu ce ai reținut tu din clasa 🤷🏻♀️ și nici ca profesorul știe ca esti tu isteț si amuzant.
eu am fost copilul ăla despre care întrebau alți părinți ce notă a luat. inutil, de altfel, răspunsul era același mereu. eu am fost literalmente prima pe tot parcursul școlii primare și gimnaziale. am terminat clasa a opta cu cea mai mare medie din serie, șefa de promoție, cum ar veni.
dar ce crezi ca auzeam eu acasă: tu poți mai mult, dar ești leneșă și nu muncești.
adevărat ca toate rezultatele alea erau obținute fără efort, dar acu ce să fac dacă așa eram înzestrată :))
adevărat și ca nu am luat locul 1 la olimpiadele naționale, sunt sigură ca dacă puneam și eu mâna puțin să muncesc altfel discutam acum :))
eu aș fi vrut să am activități extrașcolare mai multe (aveam karate și engleză, dar începusem echitație și de acolo m-a scos) și să petrec mai mult timp cu prietenii, dar “la 8 ești în casă și echitația nu se poate ca acuși vine examenul”. examenul de admitere la liceu, adică. pe care l-am luat cu o notă ceva mai mică de 10, a avut dreptate mama, na. am mai intrat și a doua în liceu, prima doar în clasa mea. pff.
nu am auzit vreodată vreun “bravo!” sau orice urmă de compliment. succesul era de la sine înțeles, în timp ce orice urmă de eșec (adică nota 9) era aspru taxat.
urmarea a fost ca la liceu m-am răsculat și am ajuns fix în extrema ailaltă. pe principiul, ia sa vezi cum e să fie eșec. dar asta e altă discuție pentru altă dată.
Comentariu beton!16
Tot raul spre bine.
Daca luai locul 1 pe la olimpiadele alea mai ajungeai si presedinte…
Are Alanis Morissette o piesă despre genul ăsta de părinți. Las aici link:
https://youtu.be/8jJDsK1EjQs?is=gQkSNsAKQGX5IZhS
Fix ieri vorbeam cu un amic despre treaba asta: presiunea rezultatelor excelente. Nu am copii, încă, dar vorbesc despre mine. Toată viața mea școlastică am fost un elev de nota 9. De la mediile din gimnaziu, până la media anilor de liceu, bac și facultate. Nu am luat niciodată „coroniță”. Mereu premiul 2. Mediocră mi-au spus unii, „brânză bună in burduf de câine” spunea profa de mate din liceu. Mai târziu, nu și-a mai permis nimeni sa aibă păreri despre ce pot, sau nu, să fac. 😁
Am avut-o, insă, in „colțul meu” pe mama. M-a slăvit mai ceva ca in odele literare, m-a susținut și a ținut mereu partea fericirii mele si nu a așteptărilor/părerilor celorlalți. Nu a interesat-o niciodată ce note au luat alții sau ce discipline fac în afara curicularului și nu m-a comparat niciodată cu nimeni. Azi, la +40 de ani, îmi amintesc perfect cum după fiecare ședință cu părinții, mama mă ducea la cofetărie ținăndu-mă de mână. Avea luminițe in ochi și zâmbet blând pe față și acela era premiul meu întâi.
Comentariu beton!24
Ce mamă tânără aveţi!
Deci…de mică vă placeau dulciurile ? 😀
@Ananas: chiar da! Este cu 18 ani fără 2 luni mai mare decât mine.
Ecler cu cafea și tartă cu ananas, se știeee! 🙂
Comentariu beton!15
Nu mi-am forțat niciodata copiii sa fie primii, le-am explicat doar ce viitor vor avea daca invata! Nu au fost genii dar am avut copii cuminti, au invatat, au facut si facultate, au joburi bune, fata in Bruxelles, baiatul IT pentru NBA pe Asia, Africa si Europa…Am avut un soc mare cand, in clasa a III-a, baiatul mi-a spus ” mama, cand vei avea bani, ii iei si tu un cadou duamnei, ca sa-mi puna notele pe care le merit?” ( avea un coleg fiu de navigator, i se punea numai 10 deși balbaia lectia, o vedea pe mama lui cum vine cu pachete la „duamna”)…La sfarsitul anului scolar m-am dus si i-am spus invatatoarei” Multumesc ca mi-ati invatat fiul lectia de corupție”…
Comentariu beton!19
Singura dată când am intervenit legat de ceva la școala fiică-mi a fost legat de ochelarii pe care nu și-i punea la școală și pe care era absolut obligatoriu să îi poarte pentru corectarea vederii. Înțelesese că îi va purta doar o perioadă de timp dar râdeau copiii de ea. Cuvintele magice au fost „dacă cineva râde de tine îți dau voie să-i spargi botul.” 🙈
A spart vreo trei.
Vederea s-a corectat. 😁
Comentariu beton!26
Nu creeed….faza cu botul mă duce cu gândul fix la asta:
“-Dacă te jignesc la școală, dacă te umilesc, dă-le răutăcioșilor o lopată peste bot!
-Tati, dar eu sunt fetiță…
– Ia și tu atunci o lopată roz!”
Comentariu beton!26
Fiul meu mi-a spus cândva “mama, ești Wikipedia mea!”….Nu, nuuuuu…nu le știam și nici nu le știu pe toate! Îi ofeream doar răspunsuri la necunoscut…Niciodată nu a fost vorba despre TREBUIE să ceva, ci despre cum ar putea identifica soluțiile potrivite pentru el…
Maică-mea nu mi-a spus niciodată că ar vrea să fiu prima din clasă, însă făcea criză dacă veneam cu o notă mai mică de 8 și nici optul ăla nu-i pica bine. Mă scotea din minți când îmi spunea:,, De-aia te trimit la școală, să înveți, nu să caști ochii pe pereți,,.Aceeași placă mi-o punea și dacă aveam nevoie de ajutor la matematică, pentru că nu voia să-mi plătească meditații. In schimb eu cu fi-miu n-am avut nicio treabă. L-am lăsat să învețe atât cât a vrut el și chiar a fost un elev conștiincios. A făcut șase clase în România și în Spania a intrat direct în aVIII-a și a terminat liceul cu bacalaureat. N-a vrut să meargă să facă facultate și nu l-am obligat, a făcut doar o postliceală. Diriginta lui ,la finalul clasei aXII-a, mi-a spus că el poate mai mult, dar nu vrea. Avea dreptate, însă nu l-am obligat niciodată să facă ceva ce nu-i plăcea.
Foarte tare!
Eu am fost în situația asta. În general, eram un copil invizibil, ai mei tot timpul aveau orice altceva de făcut decât să petreacă timp cu mine, mai puțin când era sezonul de examene și începea critica. De ce nu ai putut mai mult, ăla de ce poate și tu nu, etc. Chestie care s-a transformat într-o traumă interioară pe care am reușit să o conștientizez doar pe la 35 de ani. Să mă explic, am făcut 2 facultăți și de fiecare dată m-am lăsat în ultimul an. Pur și simplu a fost un blocaj mental și multe scuze inutile să nu mai continui. La muncă, făceam proiectele, ajungeam cu ele la aproape final după care intervenea același blocaj mental și nu reușeam să le termin, tot timpul găseam încă ceva de făcut doar ca să nu fie gata. În fine, concluzia e că de fiecare dată când ajungeam într-un punct în care urma evaluarea finală renunțam. În cele din urmă m-a lămurit un psiholog treaba asta: aparent, din cauză că am fost traumatizat în copilărie pe tema asta, ajunsesem să fug de evaluări pentru că aveam tot timpul în minte critica că se poate mai bine. De abia atunci s-a făcut lumină și mi-am dat seama de ce fug, de ce nu pot termina niciodată nimic și am început să lucrez la asta. Inutil să mai zic câte oportunități am ratat în viață din cauza asta… Dar, niciodată nu e prea târziu să recuperezi.
Comentariu beton!22
Of, aceeași problemă și la mine, cu terminatul proiectelor, îmi pun singură o mega presiune să fie totul perfect până când imi bag picioarele în ele de proiecte, chiar și cele care îmi plac f mult.
Nu s-a pus presiune, dar asta doar pentru ca oricum imi placea sa invat si prindeam repede. Asta pana la admiterea la facultate cand a fost nevoie de un pic de meditatii si s-a decretat: doar prostii au nevoie de meditatii (cu fix aceste cuvinte). Deci exista si alta forma de comportament de abuzator de la parinti: e normal sa fii buna la invatatura, e normal sa fii cea mai buna la germana, sa te duci la diverse Olimpiade, sa citesti de drag, sa te laude profesorii ca te duce capul, sa iei premii la pictura, ca doar noi iti asiguram un acoperis deasupra capului si mancare. Sa nu ai niciodata vreo forma de celebrare a unei reusite, atunci cand cresti, te face sa pleci in viata cu un mare handicap emotional si de multe ori te impinge spre a munci prea mult ca sa te vada si aprecieze si pe tine cineva. E nevoie de mult lucru cu tine mai tarziu ca sa te reasezi asa cum e normal.
Comentariu beton!12
Am mai scris despre subiectul asta. Si unul din cele mai frustrante lucruri din copilarie si adolescenta era comparatia cu altii.
Si cand zic altii, ma gandesc in primul rand la magnificul Nuțu. Parintii lui erau colegi de serviciu cu ai mei, asadar rivalitate mare.
Aveam 10 pe linie in clasele mici (asta pentru ca lectiile erau verificate si rasverificate), Nuțu, in clasa paralela, la fel. „Eh, doamna invatatoare a lu’ Nuțu e severa, daca i-a prins nesiguri, jap, 8, la tine e altfel. Si Nuțu toata ziua face probleme din culegeri, nu ca tine”.
In clasa a cincea m-au inscris la o clasa de performanta, la liceu, cu examen. Amintindu-mi, e groaznic cata anxietate mi s-a indus. Orasul fiind FOARTE mic, concurenta aproape deloc, iar eu stiind materia pe de rost, era imposibil sa nu iau examenul.
Dar nu. „E greu tare, o sa vezi tu ce-i aia un examen, vin numai copiii cei mai buni, sunt multi pilosi, la examen daca tu iei 9.92 si altul ia 9.93 ai picat”.
Pana la urma, rezultatul a fost ca eu am luat pe locul 3… dar Nuțu pe locul 1. Doliu national. „Vezi daca nu esti atent? ti-ai batut joc de munca ta. Uita-te la Nuțu, cinste lui!”.
Si a inceput lupta directa cu Nuțu, ca de acum eram colegi de clasa.
Nu a contat ca am avut intotdeauna medii generale mai mari. Si ca eu eram primul si el al doilea. Nu. Am luat 10 la lucrare? Da’ Nuțu cat a luat? tot 10? A, pai a fost usor. Am luat 9 (foarte rar)? Nuțu 10? Vezi? Daca te lasi pe tanjeala! A luat si el 9 sau chiar8? Pe noi nu ne intereseaza altii.
Si marele necaz a fost cand Nuțu a devenit un geniu la fizica, pentru ca el de la 7-8 ani facea montaje electronice. Mie nu imi placea fizica. El a devenit olimpic national, laureat. Eu nu. Tragedie, pai cum? pai sigur ca da, tu numa’ la televizor si la fotbal, ia pune mana si invata la fizica!
Nu conta ca eram premiant cu coronita, nu conta ca eram un copil cu alte pasiuni si cu performante. Nu, nu. Performantele (adica nota 10) erau subintelese, trebuia sa le pastrez si sa-l si depasesc si pe Nuțu la punctele lui forte. Voiam sa joc fotbal, sa am activitati normale de adolescent, nu. Lectii invatate pe de rost, teme verificate si rasverificate. Si cand au aparut 2 note de 8 in clasa a XI-a si a XII-a s-a declansat jihadul.
Imi uram viata in adolescenta, ma simteam sufocat, obosit. Culmea e ca tot ce visam era linistea si o viata de adolescent normal. Nu vacante luxoase (nu stiam nici macar ce e aia o vacanta adevarata), nu golanie. Si nu ajuta ca locuiam intr-un orasel murdar, sarac si inapoiat, era doar cireasa de pe tort.
Cumva sunt bucuros ca era orasul vai de capul lui si erau si alte vremuri, altfel daca ar fi existat ceva activitati extrascolare (de preferinta cu fizica) sigur as fi fost trimis „voluntar”.
Ceea ce nu intelegeau genul acesta de parinti, nici atunci si nici acum, sunt convins, e ca un copil/adolescent de la care se pretinde „perfectiunea” va claca. Ori va deveni un ciudat dpdv social, in cazul „bun”. In cele mai rele ori se va ajunge la extenuare psihica, ori, cel mai probabil, cand va scapa de lanturi, va „recupera” si va cauta experientele la care n-a avut acces la timpul lor.
Comentariu beton!23
Și? I-ai iertat pe ai tăi? Că eu nu cred c-aș fi putut.
Nu stiu, Mihai. Ai mei nu mai sunt. Pe de o parte imi e dor de ei si desigur ca au avut parti bune. Dar pe de alta, si acum, la 40 de ani, imi vin des in minte frustrarile si furia ce o simteam. Ani lungi. Ele au contribuit la personalitatea mea si nu in bine.
Si am vazut o parere in comentarii cu care sunt de acord – desigur, un copil nu trebuie lasat sa faca ce vrea. Dar trebuie modelat, incurajat, ascultat. Nu am stiut ce inseamna asta.
Si desigur, cand „am scapat din puscarie”, destul de nepregatit pentru viata reala si relatii cu oamenii, aveam o foame de a trai ce nu avusesem voie. Si nu eram departe de a o lua pe cai gresite.
Comentariu beton!12
Ce face Nuțu?
Nu stiu. In facultate (din fericire am facut facultati diferite) devenise fanatic religios.
Ultima oara cand am avut de a face cu el, eram proaspat absolvent, cu o prima experienta in munca foarte nasoala si eram pe bara de cateva luni. Cautam de nebun si aplicam, nu reuseam nimic.
El lucra ca programator la o firma maricica. L-am rugat sa depuna o recomandare pentru unul din posturile ce le aveau deschise (pentru cine nu stie, recomandare nu inseamna pila, ci o politica la multe organizatii, in care un om recomandat de un angajat are sanse mai mari sa fie chemat la interviu).
Nuțu „nu a putut” pentru ca „nu a gasit secretara”.
Am apelat la altcineva sa ma recomande, care lucra la firma aceea, dar in alt birou din alt oras. Am fost, am trecut prin 2 etape (recrutarea era un proces lung) si chipurile in ultima etapa trebuia sa discutam salariul. Merg eu vesel si in loc de salariu, m-au frecat cu inca un interviu tehnic. Dar exact ca un prof care vrea sa-i arate elevului ca nu stie nimic, se vedea din avion ca era intentionat. Rezultat – multumim, dar profilul dumneavoastra nu se potriveste… etc.
Daca Nuțu cumva mi-a pus o „contrarecomandare”, asta nu pot sa stiu.
Am citit toate comentariile, mă bucur ca există printre noi oameni cu o copilărie fericită.
Eu, copil dresat la învățătură, am fost foarte timidă și retrasă (« să fii prima », am fost, dar cu ce preț?) Asta mi-a cauzat și continuă (la 38 de ani, la naiba) un disconfort în relațiile umane, în întâlnirile cu oameni necunoscuți etc. Dacă există un sindrom al copilului cuminte, ăla sunt eu (ieri am așteptat-o pe dentista o oră jumate, de abia apoi am întrebat totuși câți pacienți mai sunt, am aflat ca mă uitaseră în sala de așteptare)
Am compensat de abia pe la 21 de ani statul în casă și învățatul- când am plecat la studii la Paris, pe barba mea. Am « recuperat » practic tot ce îmi lipsise între 14 și 20 de ani – tot felul de sporturi, yoga și relaxare, teatre și concerte, tot ce era nou și neștiut în România mea am experimentat. Plus vacanțe singură, prin hosteluri etc- așa am învățat să interacționez cu necunoscuții.
Notele mari și învățatul continuu m-au ajutat să « scap » de acasă, dar relația cu familia mea este răcișoară, mi-ar fi plăcut să am amintiri de jocuri cu ei, cu discuții de oameni mari sau măcar cu recunoaștere a meritelor mele școlare (rezultatele mele erau mereu ale lor).
Universul mi-a trimis o fetiță minunată acum 6 luni, încerc cat de mult să stau cu ea, îmi pun multe întrebări despre cum o să mă comport cu ea când va fi vremea de școală, cred ca studiile ne eliberează și ne deschid mintea, dar viața pe lângă studii merită înțeleasă și trăită pe deplin.
Comentariu beton!22
Mi-am adus aminte de un fost coleg din gimnaziu.
Baiatul excela la toate materiile, facea meditatii la tot ce se putea, avea tot felul de activitati extra-curiculare, nici nu stiu cand avea timp de toate acestea. Cert este ca mereu se plangea de cum il fortau parintii sa fie mereu primul la orice, indiferent de ce era vorba. Chiar era nervos candva ca parintii il inscrisesera fortat la nu stiu ce concurs de dans si ii impusesera sa obtina premiul intai in conditiile in care el ura dansul din tot sufletul. Insa ceva ciudat s-a intamplat la inceputul clasei a opta – nu a mai aparut. Diriginta ne-a spus ca nu va mai veni dar nimic altceva. Au aparut tot felul de zvonuri, ba ca ar fi plecat in strainatate sau in alt oras, ca era bolnav etc. insa nu s-a aflat exact ce se intamplase. Acum cativa ani cand a avut loc reuniunea de la terminarea gimnaziului (am fost o clasa unita si am pastrat legatura si se fac reuniuni ocazionale cand este posibil sa participe cat mai multi) am avut ocazia sa discut mai mult cu diriginta. Fara sa o intreb eu, ea a adus vorba despre Marinescu. Mi-a spus ca acesta ar fi murit intr-un accident: ar fi consumat un pesticid extrem de toxic insa la vremea respectiva s-ar fi considerat un accident nefericit si nu o sinucidere. Nu stia mai multe detalii insa era convinsa ca toata presiunea pusa pe el de catre parinti ar fi contribuit la acest deznodamant. Ma intreb ce fel de atmosfera trebuie sa fi fost in casa acestuia daca a ajuns un copil de 14-15 ani sa recurga la un astfel de gest. Tot diriginta a adaugat ca parintii acestuia s-au despartit la scurt timp dupa aceea si mama lui Marinescu ar fi avut o cadere nervoasa din care nu si-a mai revenit.
Cel mai important este ca fiecare copil sa isi urmeze pasiunile si aspiratiile sale.
Comentariu beton!12
Am 4 nepoți. Cel mai mare, are 13 ani, a făcut 3 activități, ultima e ceva tir la carabina, face deja de 3 ani, e campion la nu știu ce categorie. Toate week-end urile ocupat, călătorii etc. Dar na, e campion. Celalalt nepot are 12 ani face înot la un nivel modest, dar totuși se școală la 6 sa fie la 7h in bazin etc etc. Nepoata de 10 ani, face pian, ma rog, se chinuie. A facut ceva patine cu rotile și voilà. Cea mai mica are 9 ani și face flaut. Am meu are 6 ani și nu face nimic și nici nu o sa îl pun sa facă.
Comentariu beton!11
Slava domnului (Gigi) nu am intalnit astfel de parinti si nici nu cunosc (poate acasa la ei or fi asa, nu stiu). In cazul meu, parintii m-au lasat sa fac ce vreau si nu a fost bine (un copil care nu e ghidat va alege intotdeauna distractia) si tarziu am realizat ca daca nu invat/muncesc nu o sa ajung sa am ceea ce imi doresc. Totusi, norocul meu a fost ca am intalnit oameni de la care am invatat, atat ca profesionist la munca dar si ca parinte. Acum, imi pare rau de anii pierduti cu distractia cand am crezut eu ca stiu cel mai bine, dar nu am cum sa dau timpul inapoi, iar copilul are parte exact de indrumarile corecte, sa fie copil, sa se distreze, sa invete, sa fie responsabil….etc. Imi place sa cred ca am invatat din greselile mele sau ale parintilor mei sau inca mai invat si gandesc de 2 ori inainte sa iau o decizie impulsiva.
Dupa ce am citit absolut toate comentariile, consider ca au fost deja acoperite cam toate situatiile posibile, asa ca nu mai este nimic relevant de adaugat si din partea mea. Puteti uita…
Eh, la acest capitol eu ar trebui sa fiu dată de exemplu la ”AȘA, NU!”
Știu, cred ca am greșit că am cerut de la copiii mei foarte mult (poate chiar prea mult) și acum îmi pare rău daca le-am redus din copilărie.
Fata, fiind prima născută, a avut cel mai intensiv program: balet, pian, franceza, engleza. Pianul la școala de arta care era complementară scolii generale, deci dublă scoală, iar limbile străine făcute ”in particular”. Odată, frate-miu de la Iași a venit si aflând ca nu pot sa stau cu el ca am de dus copila la balet, precum si tot programul copilului, m-a întrebat de ce chinui copilul si daca vreau să o fac vedeta. I-am răspuns: nu știu daca o sa fie vedetă, dar știu că o să se învețe cu munca! Si așa a și fost, pot spune, din păcate! Este workaholică, cum se spune, si chiar mi-e milă de ea ce program încărcat de muncă are. Si mă simt vinovata!
Băiatul, in schimb, a făcut doar pian si limbi străine dar cred ca a fost afectat pentru că, deși mai talentat decât sora-sa, nu a luat premii si nu a cântat pe scena Ateneului la 10 ani ca ea (Cântarea României, pentru cei neavizați), si cred că s-a simțit afectat pentru că ea avusese mai multe succese. Dar urmarea a fost că el a cântat mereu și totdeauna cu pasiune la pian iar fata mea după terminarea celor opt clase la școala de arta nu a mai atins pianul și își amintește cu furie exercițiile de digitație. Bine, băiatul le avea pe linia matematicii (faza pe tara in clasa a XI-a) iar pianul era de suflet.
Acum, retroactiv, după experiența unei vieți, nu as mai face așa, aș lăsa copiii să își aleagă pasiunile, însă le-as crea condiții si i-aș încuraja dar nu i-aș forța să facă ceea ce nu simt că le place. Pentru ca de vrut, evident ca majoritatea vor mai mult joacă sau tic-toc decât muncă 😊
Comentariu beton!11
Eu sunt rezultatul unei mame de genul , si nimic nu e de ajuns . Si rade lumea de ea , etc. Comandant de unitate pe vremea lui ceasca , dar nu aveam cravata dreapta . Nimic nu era de ajuns si tot timpul era cineva mai destept , mai curat , mai orice .
Si ajung la batranete si se plang ca nu ii suna copii ! La cate am facut pentru ei , si nici un tel nu dau ! Dar nu realizeaza ca de fapt tot ce au facut a fost sa ii distruga pe viata .
Ceva bun tot a iesit din asta, nu m-a interesat niciodata notele copilei mele , dar m-a interesat ce i-ar placea sa faca , ce o face fericita , si doar am ajutat-o să-și gasesca cariera cand a avut nevoie . Si am cel mai fericit copil . Si asta e cel mai important
Atat de bun postul de azi. Am trait toata viata in zona de comparatii si am spus ca voi incerca cat pot sa nu ma intereseze ce fac altii in relatia cu copii mei. Am fost copil cuminte ce invata fara a fi impins prea mult. Am fost cam tot timpul primul pana la sfarsitul liceului fara a ma stresa foarte tare. Mi-am irosit anumite sanse ca stiu ca am putut mai mult dar nu am fost impins. Acum e istorie si nu mai conteaza.
Dar avand sechele am incercat sa fiu diferit de parintii/bunicii mei. Partial mi-a iesit. Am oferit oportunitati copilului cel mare (acum termina clasa a 12-a) de a incerca mai multe si de a decide la nevoie ce vrea sa urmeze. Am impins dar am incercat sa nu sarim calul. Pentru mai multe oportunitati si datorita faptului ca avea dz1 insulino dependent si e foarte greu sa faci sa inteleaga profesorii din scolile publice de faptul ca exista senzori si trebuie sa aiba telefoane cu el tot timpul am decis in familie sa il mutam la ICHB. Aici a ajuns in clasa a 5-a la o clasa de matematica. A crescut incet, a avut rezultate dar de obicei pana la nivelul olimpiadei faza de judet. A continuat la ICHB chiar daca rezultatele ii permiteau trecerea la licee publice de top din Bucuresti. Spre sfarsitul clasei a 9-a a venit la noi si ne-a cerut sa fie transferat la clasa de olimpici pentru a putea creste mai mult. Si a crescut. Fara sa il impingem, fara a avea meditatii suplimentare a reusit sa micsoreze distanta fata de colegii noi si a luptat. Astfel in clasa a 11-a si a 12-a a fost calificat la olimpiada nationala de matematica (este in top 90 in grupa lui de varsta pe toata tara). A fost pre-admis la Automatica din Martie. Deci se poate si fara a face comparatii.
Totusi … din cand in cand ne reclama ca nu l-am sustinut asa cum au facut-o ceilalti parinti. Ca nu am fost la fel de implicati, ca nu l-am impins suficient. Cumva trebuie o balanta. Incercam sa o pastram cea mica atunci cand va fi cazul. E greu sa fii parinte.
Eu abia aștept să scap de școli, precum și de profesorii și părinții aferenți. Am reușit anul trecut să nu mă iau la păruială cu careva, băiatul meu „a reușit” să intre la liceul dorit FĂRĂ meditații și FĂRĂ să fie bătut la cap sau în alte părți. Toți din jurul meu m-au judecat, vorba aia, există bănci și credite de nevoi personale. Adică, cum adică să nu duc copilul la meditații?! Vreau să ajungă un neica nimeni??? Chiar așa, nu pot să depun și eu mai mult efort? Ok, sunt mamă singură, n-am niciun ajutor din altă parte, mai am încă un copil mai mic dar totuși, am o „responsabilitate”…🤣 Eh, așa cum am fost eu „iresponsabilă”, am crescut doi copii inteligenți cu care pot să vorbesc orice, au făcut doar ce activități au vrut ei, unele propuse de ei, unele propuse de mine. Niciodată nu i-am obligat să facă nimic, niciodată nu i-am împins să fie primii la concursuri sau la școală. Amândoi au câte o activitate extrașcolară în acest moment și văd cum li se luminează fețele când știu că o zi întreagă o au numai pentru pasiunea lor. Le-am apreciat orice efort și este evident faptul că sunt mult mai deștepți și încrezători în ei decât am fost eu în toată viața mea.
Comentariu beton!12
Felicitari
M-ati cucerit, dadeam din cap la fiecare fraza citita, pana la faza cu Eminescu. Cum naiba sa nu-ti placa Eminescu?:))
@onico și eu sunt din ăia care nu-l plac pe Eminescu. De fapt în general nici un poet. Și practic am avut doar de la 8 în sus la limba română. Ăla 8 destul de rar. Când aveam de tratat ceva de poezie eram atent să citesc ce comentau alții cu stea-n frunte, nu era cazul să-mi aștern pe hârtie propriile păreri.
Am comentat ce am făcut ca mama dar nu am spus cum s-a întâmplat cu mine si poate e la fel de instructiv.
Mama mea a vrut foarte mult să facă scoală dar părinții ei, acum chiar o suta de ani, erau de principiul ca fata trebuie sa aibă dotă nu scoală și deci în loc sa plătească taxe să o dea la scoală cumpărau pământ. Așa ca maica-mea deși voia sa fie profesoara de geografie a fost casnica, soție si mamă gospodină. A suferit foarte mult si poate de asta dorea ca sa fie copii ei cu scoală. Era sincer in admirația noului regim comunist(!), din punctul asta de vedere, si spunea ca acum numai cine nu vrea nu învață si nu face scoală, făcând referire la lipsa de taxe si la obligativitatea școlii. In consecință a dorit tare mult să fim primii din clasă. Ceea ce s-a si întâmplat dar care fapt era oarecum trecut în umbra în acei ani ai egalitarismului. Așa ca nu mică mi-a fost mirarea când, după mulți ani, frate-miu care, ducând-se la întâlnirea de nu știu cați ani de la liceu, cel mai din oraș, mi-a spus ca sunt trecuta ca șefă de promoție pe placa de marmură a liceului. Habar nu aveam!
Dar asta, a fi șef de promoție, este un lucru rău, pot zice acum, pentru că fiind bun la toate materiile, nu iți dezvolți o direcție, o pasiune si astfel, la sfârșitul liceului nu știam ce sa fac mai departe. Medicina (dorința alor mei) nu-mi plăcea și mi se părea o zona de toceala, profesoară nu voiam să fiu, avocatura nu era nici pe departe pe placul meu, iar ce voiam eu, arhitectura sau electronica sau fizica nucleara, erau toate doar la București. Cum să lași copilul la București când sunt atâtea facultăți în orașul natal, capitală a zonei și cu tradiții culturale si științifice serioase! Deci alege fată ceva din orașul natal. Ce? Politehnica mai rămânea, dar ce anume?
Tocmai se construiau marile hidrocentrale si, băiețoasă din fire, mă si vedeam pe șantierele patriei construind baraje. Deci la Electrotehnică e locul tău! Greșeală, nu știam ca barajele se fac daca urmezi Facultatea de Construcții sau Îmbunătățiri funciare. Deci am devenit electrician, mai bine zis energetician, fără să îmi placa, fără să vreau așa ceva. Si de aici a început blazarea, lipsa de pasiune pentru ce faci, ceea ce este cel mai rău in viața profesionala! Cu timpul a început sa îmi placa, am găsit zone de interes și iată că de aceea încă muncesc si acum la atâția ani de când am ieșit la pensie.
Concluzia? Încercați să orientați, să călăuziți copilul spre ce își dorește să facă, să îi placă ce va face în viață astfel ca să aibă o viață profesională reușită și satisfacții mari când merge la muncă, nu să ii fie munca un stres!
Iar fata mea asta face, doar că în exces!
@Dna C bunicii materni au avut 11 copii supraviețuitori din 12. Mama mea și frații & surorile ei au gustat atât de mult munca pământului că au știut ce să facă cu copii lor. În ordine cronologică aproape până la mine toți verii mei primari au făcut facultăți. Au răzbit chiar și cei care au făcut-o cu damigenele (de Jidvei). Eu am abandonat două, din motive obiective. Nu îndemnați, susținuți ci din convingere. Cum era obiceiul pe atunci, odată am fost dus și lăsat la bunicii respectivi, atunci am învățat ce-a învățat și Papillon pe insula aia. Nu mai țin minte de ce a trebuit să mă ia o verișoară de la ei să mă ducă la ea acasă la 8 km în alt oraș, pe strada aceea erau și bunicii paterni. Nici cu grederul nu au putut să-mă oprească, nu m-am lăsat până nu am ajuns în curtea lor. Aia era șansa vieții mele, nu o puteam rata! De atunci n-am mai fost acolo în locul ăla din curul Universului, unde nu exista și nu se întâmpla nimic. Alți veri aveau alte amintiri, să le fie de bine!
Pe copii mei a fost greu să-i ajut și motiva. Erau supradotați, ne depășeau și pe mine și pe soție. Dar inerent pentru ei era plictisul ce se instala rapid.
Foarte bun articolul! Eu sunt copil de un părinte care nu s-a interesat o zi de școală, activități etc. Dar alergam prin oraș, prin Vâlcea, singură la toate activitățile gratuite care existau..handbal, cursuri de chitară, balet, muzică, orice era gratis, eu încercam. Eu fac parte din categoria celor care și-ar fi dorit să aibă un nebun de părinte să își permită orice activitate sau să mă poată îndruma, inclusiv în carieră. Mama avea o vorbă: „stai pe lângă cei buni” și bine am făcut, i-am luat drept model și am învățat de la ei. Totuși, trăim vremuri bune, cu multe oportunități și măcar să încercăm să vedem ce talente au…sau ce le place și să-i ghidăm în direcția potrivită.
La mine exista regula ca, daca tot faci ceva, macar sa pui suflet. Nu am fost numaru’ 1 la scoala, ca erau 2-3 fete mai destepte si mai scolite (una fiica de cercetator care, pe vremea Impuscatului, mergea in SUA sa lucreze pentru Tesla chestii de motoare electrice).
Dar am avut mereu note mari.
Explicatia era simpla: ai mei nu dadeau ochii peste cap la note, dar, oameni saraci fiind (crescuta de bunici fugiti din Moldova si Ardeal dupa razboi de foame), mi-au spus mereu ca poate totusi nu ajung la banda. Nu ca ar fi ceva gresit cu asta, dar ca pot avea un serviciu mai usor si mai bine platit. Amuzant este ca am avut un serviciu exact asa (DJ de radio), apoi mi-am facut firma de web design, ceea ce era o idee altfel decat idealul lor – sa am job.
Cand m-am apucat de karate la 20 de ani, am facut-o cu foame si bucurie (ca eram prea saraci sa ne permitem). Asa ca, odata ce am putut plati una-alta si promovam clubul pe situl meu, m-am antrenat ca nebuna. Faceam 4 ore de antrenament, 4 zile pe saptamana. Mi-am dat examene de centura cu dubla intindere, am avut ani la rand besici si rani pe talpi, ca nu apucau sa se vindece. Sunt genul de om care moarte pe tatami sau pe teren, dau totul din mine si apoi, dupa ce am crapat, mai dau o tura.
De la fie-mea am pretentia sa traga. Nu sa fie no.1 (desi e probabil oricum in top in scoala). Ma irita in draci, cand ia o nota mai slaba (70, 80), nu pentru ca sunt cretina, ci pentru ca stiu ca putea lua 95 sau 100. In general face asta ca nu a invatat ca lumea, nu ca nu o duce capul. Si uitatul sa-ti faci o tema (deci o dai „late”) ma scoate din minti.
Multi copii si parinti sunt pe ideea „e OK si asa” si nu este. Pentru ca locurile la facultatile bune sunt extrem de limitate si concurenta este incredibila. Altfel, vinzi casa ca sa platesti 4 ani de facultate buna. In unele domenii chiar conteaza numele facultatii. Chiar daca nu faci Harvard, o facultate de mana a cinspea e ca si cand nu ar fi.
La tenis ai un feedback imediat, ca pierzi sau castigi meciuri. A jucat peste 100 si ceva de meciuri in 4 ani de competitii, a pierdut o groaza, mai ales pe ideea ca in general joaca „in sus”. Adica ori competitii la nivel inalt (de 1 an internationale) sau varsta mai mare: U14 sau U16. A castigat impotriva unor mahule, a pierdut meciuri amboulea sau la milimetru.
Rezultatul e una, nu are rost sa fac draci, pentru ca si ea (ca orice om normal la cap) merge sa castige, nu sa ia bataie. Deci este destul de suparata ca pierde, cand se intampla, nu are rost sa dau eu ochii peste cap.
M-am enervat insa, cand a pierdut ‘no combat’. Cand nu s-a miscat, cand a fost clar ca un are chef. Sa iei bataie e una, sa iei bataie ca-ti bagi picioarele si te sprijini in racheta, e alta. Si variata asta ma scoate din minti. S-a intamplat anul trecut si am avut niste discutii serioase, in care i-am explicat inca o data ca nu pierderea meciului in sine e problema, ca avea 11 ani si la varsta asta NU se face un campion de tenis. Dar conteaza chestia aia de-i zice „work ethic” si efectiv cum alegi sa lupti.
In afara de faza aia, in majoritatea cazurilor lupta ca o leoaica. Cand pierde meciurile, dar are atitudinea asta, nu te poti enerva, ca nu suntem animale. Unii copii sunt mai buni. Unii sunt mai mari (la 12 ani acum, sa joci cu fete si baieti de 14-16 ani este o mare provocare). Uneori sunt zile mai „asa”. Ori merge prost serva (exact in 40-40), ori coboara fututa aia de glicemie atat de repede, ca e ametita de cap. Si este foarte greu pentru un diabetic sa fie constant in meciuri, cand corpul pur si simplu vrea sa moara. Probabil de asta il admir pe Zverev, ca stiu exact cum e viata cu cacatul asta de boala si cat este de greu sa fii cat mai aproape de normal.
Nu astept perfectiune si nu am facut niciodata caz de astea, pentru ca in viata doar rezultatele perfecte nu conteaza mereu.
Conteaza enorm CUM MUNCESTI. Ce atitudine ai. Cat esti de hotarat si de serios.
Ii spun mereu cat sunt de mandra de ea. Nu de trofeele pe care incepe sa le castige, nu de faptul ca incepe lumea sa se opreasca din loc, sa o vada jucand. Ci ca se transforma intr-un mic „bulldog”, ca nu se lasa ca raia, ca nu se teme de nimic.
Astea sunt atitudini pe care sper sa le putem devolta in viata, scoala, business, cariera, sport, familie, ce-o mai fi. Sa nu isi bata joc de munca ei, sa nu isi strice singura sansele de lene.
Been there, done that. La mine era regula „note mai mici de 8 = te altoiesc”.
Ghici ce dezvolta asta; un super skill de a ascunde chestii, de a altera realitatea astfel incat sa multumesti „auditorul” 🙂
Pe principiul, daca intrebi contabilul roman cat fac 2+2, te intreaba „cat vrei sa faca?”
La fel si comparatiile cu colegii, doar cand sunt utile (atunci cand poti tu sa fii exemplul negativ). Are Ismo un mic sketch pe o tema de genul:
https://youtube.com/shorts/TttTMhPFwyk?si=JVvCLsvnUUYu0h4W
Si una de la un parinte care si-a sustinut copilul sa faca performanta la karting si a renuntat pentru ca de la un nivel in sus ceilalti parinti erau atat de inversunati sa castige odrasla lor incat faceau rahaturi care deja deveneau periculoase pentru concurenti (vorbim de copii de 9-12 ani).
Gen, te trezeai ca iti baga piulite in blocul motor, iti fura pneurile si le inlocuiesc cu ale lor uzate, ii invata (gen ii obliga) pe ai lor cum sa ii scoata pe altii de pe circuit, etc.
Repet, asta o faceau adultii, stricand orice speranta de fair play pe care ar fi putut sa le-o insufle sportul respectiv unor copii.
De cate ori mai povestesc despre vreo boacana pe care o face copilul meu, aud pe la toate colturile : ” L-ai testat? Sigur e supradotat”. Nu bre, e normal!! Toti au genii acasa, chit ca-si scot mucii din nas cu aratatorul. Si ca toate geniile, copiii astia TREBUIE sa cante la pian la 4 ani, sa faca facultatea la 10 si sa penduleze intre calarie, matematica si fizica cuantica la gradinita. Mai bine i-ar invata sa manance cu furculita
Hehehe, mâncatul cu furculița! La mine a fost cu legatul șireturilor. Nu reușea și pace, căutam încălțăminte cu scai, și acum umblă uneori cu adidașii cu șireturile nelegate.
A făcut și vioară și pian. Nu aveam pretenții, dar parcă nu l-aș fi lăsat la de ăstea, nu mă convingea soția că avea pasiune pentru așa ceva. Cel mai-mai moment a fost când la un spectacol, așteptând să-i vină rândul la scârța-scârța s-a scobit în ureche cu arcușul viorii.
Exceptând faptul că activitățile extrașcolare (karting, navomodelism și handbal) mi-au fost oprite brutal, chiar de eram printre cei mai buni, nu au avut pretenții la coroniță. Dar deh, când considerau că timpul alocat altor activități nu se încadra în așteptările lor, eram eliminat. Asta în 1-8.
Am urmat și liceul impus. După admitere s-a terminat controlul.
Cu copiii mei nu am și nu exercit control. Doar îndrumare.
Cel mare e un leneș organizat. 😁 E în top pe școala lui. Una din profesoare, că îl știe și pe al doilea, m-am întrebat într-o zi dacă ai mei copii au și timp liber. Șintot ea și-a adus fiul la școală (adult în toată firea) să-i povestească fiului meu despre cariera pe care el și-o dorește.
Iar un alt profesor a ținut că la banchet să îi cunoască părinții copilului care învață de plăcere și nu pentru note.
Eu le-am spus copiilor că nu mă interesează notele, mă interesează să înțeleagă. Și că niciodată nu o să cer prea mult de la ei, cer doar totul. 😁
Probabil de aia, când au avut de făcut o compunere despre eroul favorit, cel mare a scris despre tac’su. Cum că e erăul lui. 😛
Cel mic, după ce ajunge acasă de la școală, se schimbă și pleacă la fotbal: în parc și la club.
Felicitări pentru articol!
Părinții mei s-au străduit din greu să facă o facultate. Pe tata îl bătea maică-sa când îl prindea învățând, căci locul lui era la coasă. Pe mine au încercat să mă „ghideze”, dar nu prea le-a mers.
Nu m-am străduit să fiu primul, căci, vorba mamei, eram primul la tâmpenii, în schimb, m-am străduit să fiu „unicul”.
Din clasa mea de liceu am fost unicul exmatriculat de două ori.
Exmatriculat și din facultate, căci și acolo mă plictiseam la cursuri.
Unicul dezertor din leatul meu, nu prea stau bine cu primit comenzi ilogice.
Unicul din seria de liceu și de facultate care a studiat la NYU și MIT.
In general, ai mei, m-au lasat sa fac cam ce vroiam eu, bineanteles cu mustrarile de rigoare si cu tata pe care-l apuca din cand in cand lectia de morala care incepea cu: „voi, generatia asta, suferiti de boala frigiderelor pline”
Din experienta mea, cred ca e mai important să fi „unic” decat „primul”
Aferim!
– Cum a fost azi la școală?
– Bine. Am luat un 9 la istorie.
– De ce NUMAI 9? Ce n-ai știut?
Pe urmă, tot felul de trânteli ostentative prin casă și tăcere punitivă. Câteva ore, te simți ca un criminal descoperit.
Asta cu „pictură heraldică” este de top! 🤣 Așa este, multi, foarte mulți părinți își duc copiii, după școală, la „n” activități extrașcolare… Nici eu nu înțeleg de ce, dar sunt sigură că Nici ei ju știu ce fac!
Nu comentez , doar va reproduc niște propozitii:
„De abia aștept sa te asculte la istorie, ca am vazut eu ca n-ai învățat ! (Mama). Si tot ea: ” De ce nu mi-ai spus ca întâlnirea este la 12, nu la 13 ? ”
” O sa ajungi la un liceu slab, daca iei 8 la mate si o sa te prostești de tot !”, Ești fraier ca nu te uiți si tu in telefon, ca alți colegi !”, Eu nu ma duc la coafor ca sa-ti dau ție bani pt adidasi ! ” Nu te mai imprieteni cu navetiști aia, nu sunt de nasul tău !” Ai luat si tu doua teste cu 10 si te dai mare ! ” s.a.m.d. , pana mâine dimineață. Sunt multi parinti care nu si-i asuma pe proprii copii asa cum sunt. Scria cineva desprefrustrari , lipsuri, ambiții materiale neîmplinite, etc.
Parinti fara empatie, intelegere, blândețe. Bineînțeles că sunt si lucruri mai grave, dar cred ca abuzul emoțional le întrece pe tote. Multumesc ca m-ati citit! Fiți buni !
Sunt de acord doar partial. Presiunea dusa la extrem e intr-adevar daunatoare. Dar in ziua de azi sa nu oferi copiilor chiar nici o activitate sau preocupare, cica sa aiba timp sa se joace, inseamna de fapt sa le dai timp de stat pe device-uri. Si eu am doi baieti care fac cate 2 sporturi si cate 1-2 instrumente muzicale, invata bine, iar cel mare s-a apucat in paralel si de permis pentru scooter si planor. Dar au timp si de intalniri cu prietenii, de jucat fotbal in curte si uneori si de stat pe telefon sau de cate-un joc pe calculator. Plus ca toate activitatile pe care le au le ofera si contacte sociale reale si satisfactii greu de egalat. E adevarat ca nu e de fiecare data usor sa se motiveze sa mearga la antrenamente cand de fapt ar prefera sa stea pe canapea sa se uite pe youtube, dar cand castiga vreo competitie e fericire mare pentru ei. Cand unul dintre ei nu a mai vrut sa participe la competitii pentru ca simtea presiune, a fost ok pentru toata lumea, dar a vrut ca mearga in continuare la antrenamente. Si da, nu e neaparat usor sa repete zi de zi la intrumentele pe care le practica, de multe ori ii imping de la spate, dar cand termina de invatat cate-o piesa noua nu-i mai opresc. Si se simt importanti si le creste stima de sine cand li se ofera sansa sa cante la vreun concert. Toate acestea sunt pentru ei o lectie ca eforturile se rasplatesc. Prietenii lor care nu au activitati de nici un fel sunt si cei cu rezultate slabe la invatatura, sau nu se pot concentra, sunt parca pe jumatate adormiti. Nu spun ca vreau ca baietii mei sa fie primii peste tot, dar vreau sa le dau preocupari cu sens. Ei nu invata doar de la noi, ci si de la antrenori si profesori. De la antrenorul de fotbal, baiatul cel mare a invatat sa ramana calm in situatii tensionate, lucru care il ajuta enorm. Pentru noi ca parinti acest program al copiiilor e mult mai solicitant, dar faptul ca suntem implicati in viata lor, ca suntem alaturi de ei indiferent de performante, ii face sa se simta in siguranta. Nu as schimba acest lucru, chiar daca unii parinti ma pun in categoria celor din articol. Pentru ca ii vad fericiti si pentru ca ei stiu ca atunci cand vor sa renunte la ceva, tot alaturi de ei suntem.
Cred si eu ca un echilibru trebuie sa existe, sa faca o activitate care le place, dar sa faca ceva, pentru ca altfel raman doar cu tik-toku’.
Cazul extrem e la chinezi, vazusem un documentar despre nivelul de competitivitate – ceva de genul ca parintii invata ei sa cante la vioara ca sa-l poata antrena pe copil… alt nivel 🙂
Am fost colega de bancă, amică, apoi prietena și colaboratoare in general cu fetele mele, am pus la cale comploturi cu bună știință, doar de noi știute și le-am fost alaturi până la final.Temele doar ce se dădea, nimic în plus,ba mai mult le mai scriam în caiet temele la materii neimportante. Concursuri, olimpiade nu, că nu se dorea și le respectam dorința, meditații da, atunci când a fost necesar, pt capacitate foarte puțin și admitere la facultate intens și mă mândresc cu 2 exemplare model, o arhitectă și un medic stomatolog.Fiti părinți cu mintea și prieteni de de suflet, respectați-le dorințele și coborati-va la nivelul lor, să-i înțelegeți mai bine, ascultați -le sfaturile, că au și ei idei bune din care și noi părinții putem învăța și bucurați-vă de fiecare clipa când sunteți împreună.