7,796 cititori

Prima zi de școală în alte vremuri

Norocul meu a fost că orașul era relativ mic și că, probabil, simțul meu de orientare este înnăscut, altfel prima mea zi de școală s-ar fi putut lăsa cu niscaiva urmări.

Nu știu dacă mai e cazul să precizez că prima mea zi de școală s-a petrecut pe vremea când în spațiul carpato-danubiano-pontic dacii liberi încă nu erau așa de liberi, nici măcar nu terminaseră tunelul pe sub Bucegi, în schimb se construia de zor socialismul revoluționar. Iar asta mai mult ca sigur trebuie să aibă legătură cu faptul că ai mei nu s-au gândit niciun moment să vină cu mine la școală în prima zi. Nu că nu și-ar fi dorit, dar n-ar fi avut cum. Continuarea

129,350 cititori

Altă specie letală: mămicile de pe grupurile de whatsapp

Text scris de Elena.

Nu există clasă în țara românească în care părinții să nu funcționeze pe un grup de whatsapp conceput special pentru siguranța și buna funcționare a odraslelor personale. Și pentru că de patru ani sunt membru (in)activ al unui astfel de grup, mă gândeam să las aici câteva lucruri deosebit de importante legate de organizare și de aspectele care se discuta pe grupul din care fac parte.

Inițiatorul – este aceea persoană care ia decizia înființării acestui grup încă din prima secundă a primei ședințe de la școală. Gândul că ar putea să existe altcineva cu ideea înfințării grupului pur și simplu îl ucide, așa că nu e exclus să deschidă discuția dinainte de a se intra la ședință. După înființare, el, inițiatorul, va avea drepturi depline asupra întregului grup: va băga, va scoate sau câteodată va bloca persoanele care vor să facă ceva în și cu acest grup.

Continuarea

10,757 cititori

Hai sictir, ipocriților!

M-a mâncat în fund să citesc comentariile de la textul ăsta despre referendumul pentru redefinirea căsătoriei. Și-am constatat, pentru a mia oară, că adepții CpF au idei puține și fixe, iar trei dintre ele sunt cele “de bază” care transcend vremurilor și rămân prizoniere în tărtăcuțele închistate ale românilor. Pentru că, ne-om fi mutat noi la oraș, dar buda din fundul curții ne va bântui toată viața. De aici încolo, am să-i rog pe cei care nu suportă limbajul licențios să apese pe x-ul ăla din colțul din dreapta sus.

Continuarea

6,688 cititori

Cum era să mă mărite tata

Dacă e sâmbătă, e Elena.

Aveam aproape 15 ani. Eram în vacanța de vară dintre generală și liceu, când m-a chemat bunică-mea să-mi arate ceva în pod. Era un cufăr mare încuiat cu un lacăt. Cheile le ținea ea la brâu. A deschis cufărul și mi-a arătat o lenjerie de pat, două perne, o plapumă, niște ștergare cusute pe etamină, o oală și două linguri de lemn.

– Ce-s astea, bre?

– Zestrea ta, maică. Să ai și tu pă ce pune mâna când te-oi mărita. Continuarea

9,364 cititori

Părinții egoiști cresc copii egoiști

Text scris de Elena. Atenție că azi e serioasă rău. Mi-e și frică s-o contrazic sau ceva.

Fiu-meu este elev la o școală de cartier din Rahova. Locuiesc în acest cartier și deși aș fi vrut să aleg o altă școală mai centrală sau “mai bună” el a decis că vrea aici. Așa putea să fie împreună cu încă opt prieteni cu care-și petrecuse trei ani la grădiniță. I-am respectat decizia pentru că îmi place să-l cresc un om asumat care să-și creeze propriile experiențe. Continuarea

10,238 cititori

Parentingul ăsta modern mă depășește rău de tot

Mdeci am ajuns alaltăieri la un specatcol de teatru. N-o să vă dau numele piesei că nu vreau să le fac oamenilor ălora mai mult rău decât își fac singuri. Și nu despre calitatea actului teatral voiam să vorbesc.

Spectacolul cu pricina are ca tematică modul în care a scăzut calitatea învățământului din spatiul carpato-danubiano-pontic și mai ales cum se reflectă asta asupra elevilor. Treabă bună, m-ar fi interesat subiectul. Atât că oamenii care se ocupă de promovarea lui au greșit nițel targetul de public către care ar trebui să se adreseze. În sensul în care în loc să se orienteze spre părinți și profesori, m-am trezit într-o sală plină ochi de copii între 12 și 14 ani. Mno bine, n-o fi foc, copiii sunt și ei tot ca niște oameni, dăcât că mai mici. Așa că m-am îndesat bine în scaun și-am așteptat să înceapă.

Continuarea

184,474 cititori

O specie letală: mămicile de parc

Text scris de Elena.

Te simţi neputincioasă în faţa vieţii? Copilul tău îţi pune întrebări la care nu ai răspuns? Suferi de vreo boală şi medicul curant nu-ţi găseşte leacul? Te cerţi cu soţul din nimicuri? Nu-ţi iese rântaşul ca al mamei soacre? Mai rău, nu ştii de ce nu te căsătoreşti, deşi eşti o floare ești un crin, eşti parfumul cel mai fin? Am soluția pentru tine: ieşi cu copilul în parc! N-ai copil?! Împrumută unul din vecini! Ţi-l vor da sigur. Crede-mă! Orice părinte sănătos la cap ar ucide pentru două-trei ore de liniște. În plus, merită efortul și fiecare minuțel petrecut acolo. Odată ajunsă în parc avalanșa de sfaturi nesolicitate primite îți va aranja viața pe următorii douăzeci de ani. Garantat.

Continuarea

6,449 cititori

Eu am ucis serbările școlare

Habar nu am cum mai stau lucrurile acum, dar cândva în școli exista un obicei odios: serbarea cu participarea extraordinară a părinților. Și când zic “odios”, mă refer la faptul că pot să înțeleg genul ăsta de manifestări “artistice” la grădiniță sau în clasele 1-4. Dar să obligi niște găligani și niște aproape femei de clasa a șaptea sau a opta, indiferent că au sau nu vreo brumă de talent, să-i urci pe o scenă improvizată și să-i pui să recite rahaturi de față cu toți părinții colegilor lor (ba uneori erau veniți și de la alte clase), nu mai are nimic de-a face nici cu serbarea, nici cu actul artistic, nici măcar cu bunul-simț. Ci cu ridicolul în stare pură.

Continuarea

7,456 cititori

E dureros și frustrant să știi că ești neputincios!

Am vrut să nu mai scriu deloc pe acest subiect. Și nici n-aș mai fi făcut-o, dar dacă tot a zis Melinda mai jos exact ce simt și eu… (Bonus, pentru toți băgătorii de seamă care dădeau din gură aiurea, citiți și asta). 

Aseară am trecut în 5 minute de la fericire maximă la depresie.

Un suflet nou ar fi avut șansa să ajungă într-o familie minunată, dar oricât de repede ne-am mobilizat, tot statul a câștigat.

Durerea cea mare e că am văzut, din nou, urâțenia din oameni. Continuarea

52,027 cititori

Bă, da’ nici nu vrem!

Prima oara s-a întâmplat la restaurant. Eram trei oameni în toată firea la o masă, încercam să dicutăm câte ceva și efectiv nu ne puteam înțelege din cauza răcnetelor emise de trei plozi care găsiseră de cuviință să se joace exact lângă noi. Asta în timp ce părinții lor, aflați la două mese mai încolo, executau cu delicatețe biluțe de muci și admirau plini de încântare cum progeniturile lor reușesc să disturbe un local întreg. Niciunul dintre ei n-a catadicsit să scoată vreun cuvânt, ceva care să aducă măcar de departe a “terminați cu gălagia”. A trebuit să le suportăm strigătele până am plecat. Mă întreb și acum, când scriu, cam ce s-ar fi întâmplat dacă mă apucam să urlu și eu: copii, ia duceți-vă să zbierați lângă masa tâmpiților care v-au dat viată și nu sunt în stare să vă crească! Ieșea cu scandal? Ieșea. Păcat că n-am făcut-o. Continuarea