Am fost duminică să-l văd jucând fotbal pe puștiul unui prieten. Îmi doream de mult să fac asta, că tot vorbeam pe subiect. Prietenul meu îmi povestea că fiu-său e talentat și că e bolnav după fotbal. Așa că, dacă tot a fost aproape vară duminica asta, m-am dus să-l văd.

În plus, eram curios de fenomen în sine. Voiam să văd cu ochii mei cum arată fotbalul românesc la nivel de copii născuți în 2015, așadar aflați pe treapta cea mai de jos, la baza a ceea ce înseamnă fenomenul fotbal în România. Și am făcut foarte bine că m-am dus, pentru că brusc am văzut cu ochii mei și am înțeles de ce fotbalul românesc este în starea deplorabilă în care se află.

Nici nu știu de unde să încep, o să vă las așa doar câteva impresii.

Terenul pe care se juca era, de fapt, jumătatea unui teren de fotbal normal. Uite, vă las o imagine ca să fie mult mai ușor să înțelegeți ce zic:

Deci pur și simplu puseseră niște porți pe liniile de tușă și astfel a rezultat un teren de fotbal care avea particularitatea unică de a fi mai lat decât lung. Sau, în cel mai bun caz, pătrat.

Probabil o să vă întrebați „dar ce contează? Până la urmă important e că joacă ăia mici fotbal.”

Băi, nu știu, dar mie mi se pare că ar trebui să conteze că, la vârsta la care se învață deprinderile și abc-ul fotbalului, copiii ăia joacă pe un teren care nu respectă prima normă a unui teren: forma dreptunghiulară.

Pe un teren atât de lat oricine poate să dea o pasă lungă în diagonală, pentru că șansele ca mingea sa iasă afară sunt infime. Cum ar putea fi asta benefic pentru deprinderile unui copil care învață fotbal?

Mie, ca spectator, mi s-a părut anormal să văd un astfel de teren și tot meciul m-am întrebat un singur lucru: cât de greu le era să mai traseze două linii ca să semene a teren normal?

Adică așa:

Dar probabil că investiția într-o cutie de vopsea albă și o pensulă era ceva de neimaginat, dincolo de posibilitățile financiare ale organizatorilor.

Prin urmare, dă-i naibii pe copii, lasă-i să joace așa că nu moare nimeni dacă e terenul prea lat.

Măcar dacă ar fi fost terenul cea mai mare problemă, dar nu, nici pomeneală. Cea mai mare problema era, de departe, antrenorul copiilor. Cum să vă spun eu vouă, era fix genul ăla de om pe mâna căruia nu vrei să-ți lași copilul în general, darămite să-l lași să ți-l învețe fotbal.

N-o să vă las niciun nume, n-o să vă spun nici măcar cum se numea baza sportivă unde am fost, din motive lesne de înțeles.

Nu știu pe unde ajunge articolul ăsta, așa că n-am chef să fac rău vreunui părinte, n-am chef să se răzbune ăia de la club pe copiii lor, nu despre asta e vorba. Mai ales că nu cred că este ceva punctual și întâmplător ce-am văzut eu, ci fenomen generalizat.

Revenind la antrenor, era un cetățean sărit de 60 de ani, acru și fixist, a cărui unică metodă de antrenament este pedeapsa. Totul, absolut totul, era greșit la el, de la modul în care li se adresa copiilor și părinților, până la zbieretele răgușite din timpul meciului: „ce cauți, bă, acolo, vrei să te scot afară acum?”.

M-am crispat tot când l-a scos imediat de pe teren pe unul dintre puști (greșise o pasă sau ceva) și după ce l-a scos din teren l-a făcut albie de porci acolo, de față cu toată lumea.

Ăluia mic i se citea pe față că dacă în momentul ăla s-ar deschide o gaură-n pământ, s-ar arunca liniștit în ea.

Repet, vorbim despre copii născuți în 2015 și 2016, adică la vârsta de 10–11 ani. De ce te-ai purta în felul ăsta cu ei? Ca să obții ce?

Mai spun încă o dată: antrenorul ăla era fix ultimul om pe mâna căruia ai fi vrut să lași copilul.

Mai știu povești despre el și despre modul infect în care tratează și părinții și copii, dar nu le voi spune, din motivele explicate deja mai sus.

Dar nu pot să nu mă întreb dacă oamenii ăia care angajează astfel de antrenori de fotbal știu pe mâna cui ajung copiii? Și dacă știu, de ce nu fac nimic să-i schimbe?

A mai fost un lucru care m-a uimit. Cel puțin trei dintre copii erau grași, unul dintre ei fiind chiar mai mult decât gras, fiind de-a dreptul obez. La 11 ani, da?

Ok, nu sunt tâmpit, înțeleg și apreciez faptul că niște copii supraponderali fac mișcare și că părinții lor înțeleg să-i motiveze să facă asta, e chiar de lăudat.

Ce nu înțeleg este ce caută ei într-un club de fotbal profesionist. Ce fel de selecție se face acolo, dacă ajung pe teren niște copii foarte grași?

Repet, pentru că știu că o să-mi sară lumea în cap, este foarte bine că fac mișcare și sport, dar eu, dacă aș conduce un club de fotbal, fie el și pentru copii și juniori, mi-aș dori să îl conduc într-un mod profesionist. Iar modul profesionist nu are nimic de-a face cu grăsimea în niciun sport, în afară de sumo, părerea mea.

Mai trebuie să vă spun cum arăta baza sportivă. Gazonul sintetic pe care s-a jucat era destul de ok, dar mini-tribuna aia din fier forjat părea că se prăbușește la fiecare pas pe care-l făceam. Totul era doar rugină și lemn putrezit.

La un moment dat, s-a dus mingea pe sub niște bănci de rezervă uitate de vreme, undeva la mama dracului. Arăta locul ăla ca și cum acolo ar fi putut sălășlui orice dihanie, de la antilopa de stepă până la Dragonul de Komodo.

Chiar râdeam cu prietenul meu că cine se bagă să recupereze mingea o face pe proprie răspundere și pe semnătură.

Dar cel mai tare m-a amuzat când, la un moment dat, în timpul meciului, a apărut un cetățean (magazioner sau portar sau ambele la un loc) care a început să zbiere tare spre arbitri și spre cei de pe teren, în general:

– Unde e, bă, cheia de la magazie? C-ați lăsat descuiat.

Cum nu-i răspundea nimeni, a repetat strigătul ăsta de vreo două-trei ori, după care a concluzionat filozofic:

– Treaba voastră, o să vă fure tot de acolo.

Replică pe care, trebuie să recunoașteți, o poți auzi exclusiv în această țară cu oameni calzi și primitori în care Miorița este baladă națională.

Cam așa s-a văzut, de la mine, prima întâlnire cu fotbalul românesc la nivel de copii și juniori, adică fix ce n-aș fi vrut să văd.

Păcat, mai ales că puștii ăia chiar iubesc fotbalul, se duc acolo pentru că-și doresc ei, nu pentru că-i obligă părinții. Sau, nu știu, la prietenul meu exact asta este situația.

Din partea cealaltă, a celor care chiar ar trebui să aibă grijă de fenomenul ăsta, nu se vede aproape nimic.

Sunt extrem de curios ce concluzie aș trage dacă aș intra într-un club de fotbal pentru copii din Franța, sau din Olanda, sau din Germania, sau din Spania, sau din orice altă țară în care civilizația nu este doar un concept abstract.

Da, mi-aș dori să intru într-un club pentru copii și juniori dintr-o altă țară, dar îmi pot paria viața de pe acum că în niciun caz nu se întâmplă la ăia ceva dintre cele pe care vi le-am povestit mai sus.