E posibil să știți povestea asta, am mai spus-o aici, dar nu mă doare mâna s-o mai scriu o dată, că e prea mișto.
La începutul anilor 1900 călătoritul, de orice fel, era o aventură. Inclusiv cel terestru, da. Dacă aveai de parcurs o distanță mai mare de câțiva kilometri, deja trebuia să ai abilități de orientare, eventual și niște experiență, dar cel mai simplu era să apelezi la tren sau diligență (poștalion).
Cam astea erau cele care îți garantau cât de cât că vei ajunge la destinație.
În rest, călătoritul terestru pe distanțe lungi era aproape la noroc, dacă voiai să pleci singur la un drum foarte lung, trebuia să-ți urezi multă baftă. Și să o și ai. Pur și simplu așa erau vremurile, era complicat.
Cam așa arătau lucrurile atunci când celor de la Michelin le-a venit o idee care pe mine m-a lăsat cu gura căscată când am auzit-o prima dată. Au făcut ceva ce s-ar putea numi strămoșul GPS-ului.
Pur și simplu au înființat un birou dedicat celor care voiau sa călătorească dintr-o parte în alta a Franței, birou care avea un singur scop: să-i ajute să facă asta.
Cum se întâmplau lucrurile? Sunai la biroul Michelin și le spuneai că vrei să ajungi de la Paris la Lyon, de exemplu. Le lăsai adresa de corespondență și după câteva zile primeai de la biroul Michelin o scrisoare care conținea toate detaliile deplasării.
Nu știu sigur cum suna, dar pot să-mi imaginezi detalii de genul:
„Ieși din Paris pe lângă Auberge Gare du Nord și ții drumul drept pe lângă lanul de grâu. Când ajungi la Nemours, faci la dreapta pe lângă moara lui Auguste. Atenție! Nu e Auguste Le Normand, ci Auguste Șchiopul, nepotul căpitanului din oastea lui Napoleon Bonaparte. După ce treci de Nemours, mai întrebi pe drum cum se ajunge la restaurantul unde dansa pe vremuri Rita l’Espagnole și, după ce ajungi acolo, faci la dreapta.”
Și tot așa, ați înțeles voi, cert este că ideea a fost pur și simplu genială.
Salt peste timp, în 2005 am ieșit pentru prima oară la volan din țară. Emoții ca dracu’, mă aștepta un traseu care putea să fie destul de dificil pentru cineva care cineva care nu mai făcuse așa ceva: București – Viena – Paris – Nantes – Bologna – Budapesta – București.
Azi nu mi se mai pare mare lucru, dar azi posibilitatea să te rătăcești sau să greșești drumul este aproape de zero. Am în buzunar un telefon care mă ajuta să ajung oriunde, iar dacă se întâmplă ceva să rămân fără telefon, e ok, are mașina propriul ei sistem de navigație și propria ei conexiune la internet.
Aveam telefon și-n 2005, dar pe vremea aia telefoanele aveau un singur scop: să vorbești cu alți oameni. Bine, eventual să mai joci și snake când te plictiseai. Dar cam atât.
Apăruseră ceva sisteme de navigație, dar erau la prețuri prohibitive pentru mine, în niciun caz nu mi-aș fi permis unul. Dar ce zic eu aici de sisteme de navigație, nu m-am îndurat să cumpăr nici măcar hărțile țărilor prin care urma să trec. Aveam buget foarte limitat și calculat la leu, nu-mi permiteam să arunc bani pe niște hărți pe care, după ce mă întorceam, nu se știa dacă o să le mai folosesc vreodată.
Mă mănâncă degetele să vă întreb cu ce-am plecat la mine pe post de sistem de orientare, dar o să vă spun.
Nu știu dacă voi l-ați folosit vreodată, dar pentru mine a fost mulți ani unicul instrument pe care l-am folosit pentru planificat trasee și deplasări. Se numește ViaMichelin și știa să facă, încă de pe vremea aia, cam ce știe să facă google maps de azi.
Îi dădeai punctul de plecare și pe cel de destinație, după care ViaMichelin îți afișa trasee posibile, iar tu ți-l alegeai pe cel care-ți convenea. Era mișto că aveai și opțiune de „print”, așa că-ți puteai scoate la imprimantă traseul ales, extrem de detaliat.
Știți cum arăta printat traseul pe care vi l-am lăsat mai sus? Erau câteva zeci de foi printate, dacă nu cumva erau peste sută. Cu teancul ăla am plecat eu după mine în 2005. Noroc cu firma unde lucram, că m-au lăsat să printez.
A fost foarte interesant când am ajuns în Paris și-a trebuit să mă întâlnesc cu cineva, noaptea, la ora 23:00, într-un loc care se numea Place de la Porte de Bagnolet.
Nu de alta, dar nu aveam printat nimic pentru acest punct de întâlnire apărut ulterior plecării. Nici în ziua de azi nu reușesc să-mi explic cum am reușit să ajung la întâlnire.
Și nu, n-am întrebat pe nimeni prin Paris, pentru că un bărbat adevărat nu întreabă, preferă să se rătăcească și să nu găsească drumul cu zilele, dar de întrebat tot nu întreabă pe nimeni.
Dacă aveți povești despre călătorit pe vremea când nu exista GPS, n-aveți idee cu câtă nerăbdare le aștept. Dacă am timp, poate vă povestesc și eu cum a greșit taică-meu un drum, când eram copil, și-am mers vreo 200 de kilometri până să-și dea seama că nu mergem în direcția bună.
Și încă ceva, să ridice mâna cine n-a folosit măcar o dată ViaMichelin.
P.S. Gata, am ajuns acasă.
sursa foto: freepik.com
Aveam 22 de ani cand am traversat America ( New York – LA si retur) cu o harta luata de la un birou de informatii, o masina inchiriata, un prieten, si baxuri intregi de bere ieftina in spate. 12.000 km intr-o luna. Nu s-a intamplat absolut nimic, am gresit, am revenit, am fost suficient de beti incat sa nu vedem harta ( de vreo doua ori), am gasit adrese de cunoscuti in orase mari, etc, DAR, pentru ca nu ne bazam 100 % pe GPS ca acum, aveam tot timpul o imagine mentala unde ne aflam si nu a stricat cu nimic experienta.
Comentariu beton!38
Si fara telefon. Mobilele erau mai pe la inceput atunci, aveam unul cu cartela de Romania care nu functiona oricum, si cam atat.
Eu am o intamplare tare! Prin 85-86 lucram pe santier in Resita si aveam lucrari in Nadrag, Timis. Mergeam lunea cu autobuzul intreprinderii si reveneam sambata. Acolo eram cazati la camin. Aveam ceva treaba lunea in Resita asa ca am spus sefului ca vin a doua zi cu trenul. Plec luni dupa-masa din Resita cu personalul, stiam ca trebuie sa schimb in Caransebes sa prind acceleratul de Timisoara, urmand sa ajung seara in Nadrag. Urc in Caransebes in tren si astept cuminte vreo 2 ceasuri. Cum in scoala imi placuse geografia, stiam ca peisajul trebuia sa fie plan, specific Campiei de Vest, in schimb pe geam vedeam doar munte. Nici nasul (controlorul) nu aparuse asa ca intreb pe un calator care este urmatoarea gara. Imi raspunde: ,,Orsova”! Am inghetat! Luasem rapidul de Bucuresti care oprise pe linia paralela cu cea a acceleratului de care aveam nevoie! Cobor la Orsova si pentru prima data in viata mea vad Dunarea! Frumos, dar numai de contemplare nu-mi ardea! Intreb la ghiseu care este primul tren spre Nadrag, era un rapid peste cateva ore, biletul vreo 85 de lei, ma uit in buzunar, 60 de lei. Pana la Caransebes costa 59 de lei, iau ultima varianta. Din Caransebes era personalul spre Resita, de unde am plecat, m-am ferit tot trenul fugind de controlor, dandu-ma jos si urcand mai in spate la fiecare oprire. Am ajuns la 3 dimineata in Resita, am plecat iarasi dupa masa cu bani imprumutati, ajungand miercuri la munca!
Comentariu beton!16
Nu stiam de ViaMichelin.
Eu sunt un om care se rătăcește cu sistemul de navigare pornit. M-am învârtit în jurul a trei blocuri 20 de minute până să-l găsesc pe cel căutat.
Comentariu beton!20
În 1991 am ieșit prima dată din țară, destinația Le Mans. Spre Franța ne-au însoțit prietenii francezi, iar la întoarcere ne-au făcut cadou un Atlas Michelin. Ani la rând ne-am plimbat prin Europa cu acel Atlas Michelin. Îl am și astăzi.
Comentariu beton!33
In 2005 barbatu-meu, vajnic follditor de harti, a cumparat un Tomtom. Mergeam cu Tomtom si cu harta, ca uneori si Tomtomul se incurca. Am folisit si ViaMichelin, dar foatte putin. Era totusi ceva poezie in Tomtom plus harta, se intimpla sa ne incurcam. Asa am vazut locuri frumoase rau prin Austria, Germania, Italia. Cu mentiunea ca nici timpul nu era asa presant, penteu ca itinluai marja cind plecai. Acum, cu sistemele de navigatie, aceasta marja se suprima si omoara poezia. Poate nici nu vezi bine pe unde treci, tot ce faci e sa te zgiiesti la un ecram si sa urmezi indicatiile, fara fantezie, ba poate si cu nervi cind dai peste o strada inchisa temporar. Acuratetea traseelor ne-a transformat din calatori/exploratori si transportori. Mai eficient si mai robotic.
Imi amintesc in Germania ce misto era sa zbori, sa te duci la biroul de informatio si o duduie amabila sa iti faca traseul, inclusiv cu mijloacele de transport. Dupa ce iti explica fix ca la idioti, iti mai dadea si printul. Acum ai aplicatie, chioraste-te singur.
Comentariu beton!21
Eu abia în 2008 am ieșit cu mașina proprie, am ajuns până la Viena, unde drumul la dreapta se împărțea în 3 pasarele. Aveam un GPS marca Marbella, împrumutat, cu card SD pe care erau salvate niște hărți ale Vienei, dar, cum se întâmplă necredincioșilor, de la o gropiță luată în viteză, cardul a ieșit din locaș după aeroportul Schwechat, cam prin dreptul rafinăriei OMV. Auf Wiedersehen, navigație! Welcome, bâjbâială! Dar, ca în bancurile cu abonamentul la autobuz și bilet, și eu aveam hărți de pe viamichelin printate (tot la serviciu, ba chiar color) cu fiecare intersecție principală și aproape că memorasem pe unde să o iau. Am luat-o. Nu pe una dintre cele 3 ieșiri, ci pe o a patra, care m-a dus pe sens interzis, desigur. Închipuiți-vă la 8 dimineața, în zi lucrătoare, un Logan cu numere de România, la -20 de grade, în decembrie, cum mergea cu 30 la oră cu geamurile acoperite de mâzgă înghețată coborâte, ca să vadă în stânga și în dreapta numele bulevardelor, îndreptându-se spre un Fritzl care conduce liniștit, știind că fiică-sa e în beci, în siguranță. N-am pățit nimic, în afară de 2 claxoane scurte și, în parcarea hotelului, de un mesaj de bun-venit scris cu degetul pe gheața lunetei: Alup igus, ardelene!
Comentariu beton!18
@Kronwurst: îți trebuie un talent special să te rătăcești în Austria. Ăia-ți arată și unde-i primul bordel pe indicatoarele de trafic. 🤭
Eu încă procesez „îndreptându-se spre un Fritzl care conduce liniștit, știind că fiică-sa e în beci, în siguranță”…
@JT Lupanarele nu au fost niciodată marcate ca POI în itinerarele mele.
@Siami, fiecare țară are cel puțin un fel de „Dincă”.
In anii ´70-´80, nici nu se punea problema sa treci vreo graniță.
La vremea respectiva, cu Trabantul, am vazut toată România. Cu harta. Din aia clasică, pe hârtie.
Era o harta imensă, cu jumătatea de nord pe o parte si cea de sud, pe cealaltă parte. Ne faceam traseul si, din când în când, la vreun popas, desfășuram cearceaful si ne mai uitam pe el. Bine, harta aia avea pe ea si drumurile forestiere, nu numai pe alea nationale, toate obiectivele turistice, plus toate variantele de cazare posibile.
Timp de vreo sase ani, harta aia a fost ghidul nostru Michelin. Arăta, săraca, de parca ar fi trecut prin trei războaie.
N-am folosit niciodată Via Michelin. Sincer, nici nu stiam, până azi, ca există.
Comentariu beton!21
Eu sunt pasionat de harti, am acasa harti rutiere din majoritatea tarilor Europei iar in masina harta Clujului, a judetului si a Romaniei. Inainte de tom-tom doar cu ele ma orientam, acum mai putin, e adevarat, dar tot imi mai prinde bine bine prin Apuseni, cand nu am semnal!
Bine ai venit acasă!
ViaMichelin a fost aur la vremea aia! Am plecat prima dată în Germania, am printat și lipit colile să iasă o hartă. A fost brici! Am funcționat mult timp așa. Acum parcă ne-am pierdut simțurile alea, fără telefoane și GPS-uri suntem morți!
Comentariu beton!11
Fix așa.
Am folosit via. Michelin foarte des in perioada 2007-2008. In 2008 am avut un telefon Nokia E50 cu simbian și modul gps extern pe bluetooth. Am instalat pe el TomTom și mă plimbam prin Europa. Pe vremea via Michelin traversam Ungaria trimestrial. După câteva traversări nu am mai printat că am zis că știu drumul și de vreo două ori am luat-o greșit dar m-am reorientat din mers. Prin 2004 nu aveam nici o forma de GPS dar am bătut Parisul la pas, pe baza hărților care se dădeau gratuit pentru turiști. In Venetia am mers fără hartă, de la periferie trocheto până în piața San Marco și retur. Sunt zero pe orientare dar pe vremea aia oamenii se mai uitau în jurul lor , la direcții și repere gen clădiri mai înalte și ușor de reperat și recunoscut.
Culmea, îmi găseam și mașina parcată prin capitale fara gps. Dar memoram numele străzii pe care parcam in Viena, Praga, Budapesta, etc
Cel mai amuzant e că pe vremea când nu era gata centura Budapest ei M0, o luam adesea prin centru și mergeam după semnele de circulație. Mă inebuneau pentru că ungurii aveau semne care te direcționau spre alte M urî și trebuia să știi care e autostrada pe care vrei sa ajungi și unde duce. Odată m am rătăcit și am cerut indicații Intr o benzinărie. Fiind cu număr auto din Europa de Vest, oamenii m au trata mereu foarte bine. Inclusiv poliția când m a oprit și am scăpat fără amenda.
Cea mai tare experiență a fost în America la prima vizită. Am ajuns după 20 h treaz la 12 noaptea, nu îmi mergeau datele mobile și aveam de condus 40 km de la aeroport la hotel. Întâmplător, am văzut pe marginea drumului un alt hotel la care puteam face cazare un Mariot deși eu aveam cazare la Hilton, si am oprit pt wifi , recepționistul a fost așa amabil că mi a printat și harta cum să ajung la Hilton ;)). Am călătorit o săptămână cu mașina fără gps și date mobile că nu am avut chef să le dau 6$ pe zi pt gps deși erau banii firmei. Ba după o zi am mers iar la aeroport să îl iau pe un coleg să îl duc la hotel. Aveam o hartă gmaps salvată offline cu zona, încă din Europa, și mă mai uitam eu la birou și la hotel pe net sa vad pe unde am de mers. Ce nu știam eu e că Digi făcuse o aplicație de Switch SIM pe mod international și trebuia doar să o rulez ca să am net in America. În Europa îmi mergea fără switch.;))))
Comentariu beton!11
Tot in perioada aia mergeam prin Belgrad, Sofía, Zagreb, duceam turisti la diverse hoteluri …La intrare in oras opream un taxi ,il plateam si ma ducea fix la locație fara bătaie de cap ,patronul deconta.Si acum imi aduc aminte …”bă,cand intri in oras oprești primul taxi si ii spui sa te duca la adresa x”
Comentariu beton!12
Hărți 😂 acum ceva timp mă întrebau puradeii din dotare cum ne descurcam în mileniul trecut și le-am arătat hărți tipărite uzate de atâta folosit, pe munte tot cu hărți 😂 pentru ei era ireal dar i-am învățat să folosească hărți offline și cred că le poate fi de folos cândva. Culmea e că mi s-a întâmplat să mă încurce navigația.
Comentariu beton!13
In 2007 lucram ,,tecnico de trafico” in Pamplona in transport rutier si soferii de tir foloseau tom-tom in Europa. Se mai gasea cate unul care isi bloca tirul pe cate o strada ingusta prin orasele pitoresti din Franta sau UK pe motiv ca acolo i-a dus tom-tomul. Ca puneau destinatia finala inca de la plecare, nu pe trasee scurte, intre orasele principale, cum erau sfatuiti la plecare.
Am folosit viaMichelin la primele iesiri din tara (la ski la Austria) tot in perioada 2007-2008. Despre GPsurile de azi , ce sa zic. Iarna trecuta m-a bagat google maps in zona pietonala a unui orasel mic din Austria. Noroc ca nu era politie. Ne-am invartit putin pana sa iesim pt ca erau stalpisori peste tot. Nu vreau sa spun cum se uitau oamenii la noi 🫣.
Pana sa ajung sa fac eu insami road-trip -uri prin toata tara si prin Europa, am fost cativa ani buni un excelent copilot. Ce insemna asta? Ca tineam in brate harta si anuntam (din timp!) orice schimbare de directie. Mai nasol cand trebuia sa o intorci, desfaci, impaturesti din nou. Dar, eram ok, aveam un ochi si la peisaj, la case, etc. Am ajuns odata pana la Hilton in Budapesta doar cu harta schematica de pe un pliant turistic.
Ideea e ca stiu cu harti, cu orientarea, nu ma bazez nici acum 100% pe gps. Singurul loc unde am emotii sunt nodurile complicate de iesiri din autostrazi, alea unde se incalcesc macaroanele de nici de pe gps nu intelegi prea bine pe unde sa o iei. Am patit la ocolirea Vienei, acum cativa ani, trebuia sa fac usor dreapta din autostrada pe care mergeam, dar cine naiba s-a asteptat ca asta sa se intample intr-un tunel!? Asa ca am tinut-o inainte si pe urma da-i ocoale sa ajungi pe drumul bun…
Via Michelin folosesc mereu cand imi planuiesc un drum si vreau sa ma verific la distante, consum, taxe.
Pe noi tehnologia moderna ne-a lasat balta in mijlocul unui nod de autostrada cu nspe benzi in Dubai. Noaptea. Dubai nu este un oras, este o adunatura de cartiere conectate de niste mega autostrazi. GPS zice fa la dreapta si tu vezi 5 iesiri la dreapta si trafic bara la bara. No acu pe care. Le-am luat la incercare si numa din a treia am reusit, dupa 45 de min de „make a u turn”
cu printuri de la viamichelin am fost și noi Iași-Viena-Torino și retur în anul olimpiadei de iarnă (2006 cred) și frumos a fost că o autostradă la Viena era în reparații/închisă; ne-am descurcat după indicatoarele de detour;
despre halul de organizare din Franța anului ’95-’96 am o poveste; vine colegul Vasile de la bursa de practică într-o agenție de turism:
– băi, stai la birou, vine cerere pe fax (da, știu!): grup 40 persoane, seniori, perioada, Normandia!
…
– prima dată suni la garaj să rezervi autocarul; ăla comod, cu fotolii și podea joasă, pentru seniori! nu ăla amenajat spartan, pentru adolescenți distrugători…
…
– apoi te duci frumos la peretele bibliotecă, cauți Normandia, scoți cele 2-3 ghiduri cu hoteluri, restaurante etc. și te apuci de construit ruta, faci prețurile, trimiți oferta…
– Du-te, bă, înplnoastră! N-are cum așa ceva!!!
Comentariu beton!11
Bună dimineața tuturor,n-am mai comentat demult pe aici,am stat ca mamaie cu baticul la gură și m-am minunat de peisajele tale,Mihai.
Zic și mai mult decât tine: nu aveam hărți on-line,le aveam doar de cumpărat.Dar zic așa:cui nu-i e dat să fie orientat în spațiul public, să caute , să citească,pur și simplu nu ajunge unde a dorit.Și mai încurcă și pe cei mai descurcăreți.Am mai povestit treaba asta,cum că m-am rătăcit cu o prietenă (fostă) prin capitală , căutând un obiectiv turistic.Și era de mers pe jos cam 15 minute lejer, că nu pierdeam trenul.Dar doamna era nemulțumită total că nu știa practic să citească o hartă și voia să plecăm că nu găsim.Atunci am fost gata să o las prin zona Unirii,noroc că e zona aglomerată și am întrebat din om în om,pe la chioșcuri, magazine,de punctul de destinație.
Via Michelin nu am folosit desi stiam de existenta lui.
Imi amintesc cum „ma certam” cu domnul sot in vacanta tocmai pentru faptul ca nu stiam pe unde sa ne ducem la locul dorit. Asta era la inceput cand inca nu aveam smartphone. Printam harti sau cumparam harti pentru a vizita orase. Pentru mine e nevoie sa merg o data si am invatat traseul. Domnul sot capos din fire, vrea sa foloseasca harta tot timpul. Asa se facea ca ocoleam de fiecare data pe toate stradutele posibile ca sa ajungem la locul dorit.
Povestind asta vecinilor, ei ne-au spus cum pe vremuri calatorind prin Franta, cu tot cu harta, au nimerit din greseala in curtea unui castel unde era o petrecere. Tot ce au putut sa faca, a fost sa intoarca in fata scarilor de marmura si sa plece de acolo😀.
Prima oară am iesit spre Italia in 2003 si apoi in 2004 in Germania, umblam cu hărtile dupa noi si am nimerit la fix cu ele, mai greu a fost sa pricepem care-i treaba cu autostrazile, pauză de dormit faceam undeva pe autostradă🙈, am ajuns in 25 de ore de condus de la Iași la Verona, respectiv de la Iasi la Köln cam tot așa, doar soțul a condus atunci😳….aventuri frumoase au fost, dar harțile au fost de mare ajutor.
Am o cunostinta care la prima iesire din tara ,asta prin 2011 ,cu un GPS imprumutat ,avea setarile pentru bicicleta…..nu intelegea deloc de ce il scoate de pe autostrada …..va inchipuiti distractie pana si-a dat seama de unde vine incurcatura.
Comentariu beton!15
In 2001 am iesit prima data singura din tara, cu masina. Destinatie: Budapesta, intalniri cu munca. Harti de hartie. La iesirea din tara, o doamna vames m-a rugat, dupa ce a aflat ca merg la Budapesta, sa il iau cu mine pe un vecin care isi lasase camioneta intr-o parcare la marginea Budapestei – nu avusese voie sa circule in weekend- si acum trebuia sa se intoarca sa recupereze masina. Am avut incredere in doamna si l-am luat. Am ajuns la camioneta si apoi a functionat pe post de GPS pentru mine: am mers dupa el pana aproape de hotel. Cred ca era deja miezul noptii. Tin minte ca vedeam parcarea hotelului dar ca sa ajung sa parchez trebuia sa intru cumva pe contrasens. Am incercat, fara succes, sa ma invart sa gasesc drumul bun, dar nu am reusit. Pana la urma am facut cum ma invatasera colegii de la birou- cand ai probleme, pui avariile. Am pus avariile, am intrat cei cativa metri pe contrasens si am parcat mandra de mine.
Dimineata am gasit un biletel pe masina cu mesaj in romana:”asa se parcheaza, boule!” pentru ca roata din fata calca un pic linia alba care delimita locurile de parcare.
Prin Budapesta am circulat cu o harta mica de la hotel si cu ochii in 4 dupa indicatoare. Ce-i drept pe-atunci vedeam foarte bine la distanta!
O călătorie din asta fără prea multe repere, în vara anului 1960, i-a făcut pe ai mei să ajungă pe o plajă uriașă și pustie. Un paradis la marginea lumii. Era atât de frumos acolo încât au renunțat să încerce să ajungă unde își propuseseră. Au rămas și au revenit în fiecare an până au ajuns pe plaja altei lumi.
Comentariu beton!12
Un barbat adevarat stie intotdeauna unde este Nordul, el nu cere niciodata directii de orientare :).
Comentariu beton!12
EXACT!
Am fost cadorisit recent cu un baston. Cu măciulie de alamă. În măciulie e o busolă.
Să vezi ce frumos era când trebuia să ajungi de la Bagdad la Nasiriayh fără ViaMichelin, că nu prea mergea pe acolo! Tot prin anii 2000.
Povestea asta parca se cere un articol separat. Nu cred ca erati la plaja nu?
Normal ca nu. Erau mercenari cautad armele de distrugere in masa ale lui Sadam.
@M Plajā nu prea, că ardea rău soarele.
@Claudiu nici măcar, doar ăia care făceam curat după mercenari.
Imi amintesc cum am văzut toată Austria în 2001, folosind hărți de hârtie.
Am fost și încă mai sunt un copilot foarte bun- așa spune soțul 😃
Chiar și astăzi, deși folosesc navigația mașinii urmăresc indicatoarele de pe drum ca să fiu sigură ca nu greșesc direcția.
Bine ai revenit acasă! Cum reacționează pisicile când te vad după mai mult timp? Am folosit ViaMichelin, încă mai consult aplicația când tranzitez țari care nu sunt în UE.
Îmi place că dă (sau dădea când am verificat ultima dată) și un cost aproximativ (combustibil + taxe de drum).
Un moment funny a fost când am fost în Cluj prima dată cu mașina, soțul trebuia să se întâlnească cu un amic și respectivul a fost foarte surprins când i-am spus că nu avem gps și am mers cu harta din București, iar acolo după indicatoare și întrebând oamenii din jur. În anul 2010 se întâmpla chestia asta.
Ne descurcam foarte bine cu harta , eram foarte atenți la indicatoare.
Acum cu GPS-ul ma rătăcesc mai des decat o făceam cu harta.
Sigur, e mai comod cu GPS, cu harta trebuie sa oprești sa memorezi localități mai ales daca nu ai copilot. 🤣
Duc dorul lor.
Păi știi că nu te oprește nimeni să le folosești și azi? 🤷
Sunt destul de batrana ca sa-mi aduc aminte de viata fara GPS cand te orientai dupa…semne. Ca salbaticii.
Eu tin minte cat de stresat era tata cand intra sa conduca in Bucuresti, prin 1986 cred…Vizitam neamurile in drum spre mare. Incepea sa transpire de la Pitesti.
Si cum ne-am ratacit crunt in Titan incercand sa gasim o adresa. Am intrebat 20 de oameni si am primit 20 de directii. Mai opream la posta, sunam la telefon public la neamuri, mai primeam o indicatie si tot asa vreo 2 ore. Pana s-o prins unchiu sa vina dupa noi direct la posta ca numa pe aia o nimeream. :))))
Ce tin minte clar si acum : eram singura masina pe strada. Voi mai tineti minte Bucurestiul cu o singura masina pe strada?
Parca Amza Pellea avea un sketch, cum a venit el de la Bailesti si n-a gasit adresa lui varu-sau.
@Jual. Daa, fix asa eram noi. Ratacind printre blocuri. Again…singura masina.
Noi am inceput sa folosim GPS-ul foarte târziu, prin 2016; dupa ce ne-am invârtit o ora jumate prin Evian sa gasim hotelul, am atins limita de rezistenta. Pâna atunci ne descurcam cu hartile, panourile de pe strada, atlasul Michelin si traseele imprimate de pe Mappy.
Ani de zile am avut in masina brosuri de la hoteluri, Ibis, Novotel, Etaphotel, ca pe vremea când n-aveam copii, mergeam la nimereala, fara rezervare. Mai complicat a fost dupa aceea, când trebuia sa gasim un hotel precis. Am reusit sa facem sudul Angliei, lacurile din nordul Italiei, Toscana, Barcelona fara GPS, jos palaria sotului, ca el conducea.
Mai naspa a fost in periferia Munchen-ului, ca uitasem sa printez itinerariul, iar in brosura hotelului era indicat sa iesi de pe autostrada in punctul cutare, dar cum sa ajungi in locul ala? Ne-am scos tocmai pentru ca aveam mai multe brosuri si am facut o compilatie.
Oricum, la distante mari si acuma tot harti folosim. Diferenta e ca punem telefonul când ajungem in oras ca sa gasim adresa exacta.
„A fost foarte interesant când am ajuns în Paris și-a trebuit să mă întâlnesc cu cineva, noaptea, la ora 23:00, într-un loc care se numea Place de la Porte de Bagnolet.”
Mi se sopteste in casca (dracusorul de pe umarul stang) ca de fapt adresa era Place Pigalle 🙂 si te-ai fi putut orienta usor doar privind pe strada.
On topic – anii 2003-2004 – aproape Turul Frantei cu zeci de foi, pe etape, cu extras din Mappy printate… Complicat, ca harta se intindea pe 2 pagini A4, stai apoi sa le lipesti. Dar era super, ca iti dadeau si cat se plateste pe autostrada, unde gasesti si cat costa benzina…. Nostalgii
Place Pigalle e în Montartre. Cred că nici azi, cu GPS, nu reușești să ajungi prea ușor acolo. Iar dacă ajungi, oricum n-ai unde parca. 😁
Am uitat de incidentul in care, pe la 11 noaptea cautam cazarea in Nisa, venind din Italia. Eram oarecum zombie, dupa o zi lunga de condus, plus coborarea de la Monaco pe soseaua de cornisa – Grande Corniche (unde a facut accident printesa Grace), asa ca tot cautam breteaua care sa ne scoata spre hotelul marcat ca finalul zilei pe Mappy, numai ca din giratoriul omniprezent in Franta indicatorul care ne scotea sosea era verde, iar asta parea culoare de autostrada. Dupa vreo 4-5 ture de giratoriu, am oprit in fata indicatorului, m-am dat jos si, Evrika: aerul rece de seara mi-a trezit neuronul obosit si stresat de soseaua de cornisa : bai, esti in Franta, aici indicatoarele sunt INVERS fata de Italia, drumul te duce la hotel, nu pe autostrada!
Eu și nevasta pe motor. Gps canci, hartă canci. Efectiv navigam după busolă, știam că am pornit dintr-un punct și destinația e undeva la sud-est.
Nevasta în spatele meu: ne-am rătăcit?
Eu: nope, doar descoperim drumuri noi.
Nevasta: clar, ne-am rătăcit.
Comentariu beton!17
:)))))))))
In septembrie 2007 am fost intr-o excursie de 2 saptamani la Paris, 4 persoane, fara masina. Am stat la un hotel in Montmartre, cea mai apropiata statie de metrou fiind Lamarck–Caulaincourt pe linia 12. Aveam o harta turistica pe hartie pe care erau trecute obiectivele turistice principale si ne orientam dupa ea dar cum ajungem la obiective era problema. Mergeam la ghiseul de informatii din statia de metrou si spuneam unde vrem sa ajungem, doamna de acolo ne printa din aplicatia lor traseul cu mijloacele de transport, cu statii, cu schimbari si ne dadea printul. Daca am stat 2 saptamani ajunsese sa ne cunoasca si cand ne vedea ne intreba unde vreti sa mergeti azi 😃 Mi s-a parut extraordinar si ne-a fost de un real folos.
Mai am una. In mai 2008 am plecat intr-un circuit prin tara cu masina, Bucuresti, Brasov, Sfantul Gheorghe, Tusnad, Vatra Dornei, Sighisoara, Sibiu, Bucuresti. Am imprumutat un GPS Garmin si l-am lasat setat asa cum era. Prima balba de la Brasov spre Sf Gheorghe; ne-a scos de pe DN-ul direct si bine asfaltat pe la Harman (pe la Iulia 😁). Pe acolo drumul era in lucru si era in faza de gropi+racaieli si pustiu ca nu lumea evita ruta asta. La un moment dat s-a pornit o ploaie torentiala de nu faceau fata stergatoarele asa ca ne-am oprit in afara carosabilului si am stat vreo jumatate de ora pana s-a potolit ploaia. Apoi am mers prin gropi si de acum si prin noroi pana am ajuns, unde credeti ? In DN-ul de pe care iesisem. A doua ocolire a fost in Pojorata, ne-a bagat pe niste strazi de localitate si cu bariera peste calea ferata si ne-a scos iar in soseaua principala. Atunci ne-am prins ca e ceva in neregula si ne-am uitat pe setari, era pus pe cel mai putin aglomerat traseu. Apoi in Sibiu se umblase la sensurile strazilor si harta GPS-ului evident neactualizata. L-am oprit si am mers dupa indicatiile cetatenilor pe care ii intrebam cum ajungem la… Oamenii saritori mai ales ca ne vedeau cu numar de alt judet la masina.
In ziua de azi mi se pare normal sa folosim Google Maps, City Mapper, Waze, etc si pentru navigat cu masina, cu mijloacele de transport in comun sau pe jos.
Mai tineti minte faza cu Joey cand ajunge la Londra si pune harta pe jos ca sa stie in ce directie s-o ia? „London baby” 🙂
Nu am folosit niciodata ViaMichelin. Acum aud despre el. Evident ca am navigat pe vremea aia cu GPS din ala aparat separat imprumutat de la cineva si care nu avea harti actualizate. Cea mai simpatica ratacire a fost cand veneam acasa din Carintia (Austria) de la schi si in benzinarie din aia cu bretea peste am iesit pe sensul gresit si in loc sa ne apropiem de Viena muntii se tot apropiau de noi pe autostrada. Cred ca am merg peste o ora in sensul gresit pana ne-am prins noi ca ne intoarcem la munte in loc sa ajungem la Pandorf, unde opreste tot romanul (de obicei).
Ce zic eu e cu mult înainte să apară GPS-urile alea.
Am auzit de ViaMichelin, n-am folosit, ca nu conduc. Dar in orase ma descurcam cu hartile din hoteluri sau oficiile de turism. In prima iesire din tara in 2008 la Barcelona n-am avut harta printata si-am cautat vreo doua ore hotelul, pana i-a venit prietenei ideea sa cerem la alt hotel o harta mai detaliata, unde aveau locatiile celorlalte hoteluri. De atunci nici c-am mai plecat fara harta printata cu drumul de la gara spre hotel, si-mi descarc offline hartile oraselor respective, daca ma lasa internetul sa ma pot descurca.
Mie mi-a fost ușor să mă orientez prin Barcelona. Odată ce am privit caroiajul pe hartă am realizat că n-o să am nici o problemă de orientare. Problemele apăreau când soția vroia să ajungă undeva și neglija să-mi zică unde. Sau nu realiza cât e de mers că nu se uita la scara hărții. E așa mic pe hartă, cât să mergem?
Ohh Via Michelin!!! ce vremuri. Era o completare extrem de utilă a atlasului de hărți ale Europei (care mereu rămânea în urmă cu actualizările șoselelor). Îmi amintesc cum planificam traseele cu atlasul și markerul, comparând variantele „cea mai scurtă” vs „cea mai rapidă”, cu opriri calculate din ochi și ieșirile de pe autobahn notate pe margine. Și totuși, ajungeam oriunde trebuia, cu mult mai puțină informație, dar parcă cu mai multă răbdare și chef de drum. Iar partea bună era că țineam mai ușor minte repere și detalii (poate că eram mai tineri) și puteam ajunge relativ ușor a doua oară.
O harta buna si atentie si am mers pana in creierii muntilor in Italia/Germania/Austria/etc. In localitati era mai trist dar la drumuri lungi nu era asa problema.
Soțul meu era obsedat de hărți. Aveam câte o hartă pentru multe orașe din Germania, pe vremea aia lucra la o firmă care dezmembra camere frig și le aducea în România. Cumpăram hărți și în orașele din țară, pe care le vizitam. În 2007 au plecat fetele mele, cu mașina, singure (aveau peste 18 ani și erau 3🤣), în Germania, la Europa park și să viziteze câteva orașe. Au primit hărțile aferente, îndoite exact cum trebuia să se uite la ele și pe hârtie scris, de soț, indicatoarele pe care să le urmărească. Asta vroiam să mai spun, urmăream indicatoarele și era chiar ok. Și acum mă bazez pe indicatoare.
Inca un user ViaMichelin (barbata-miu si acum se mai uita pe el). Al meu a facut o groaza de drumuri in studentie (e oleaca mai mare decat bloggerul sef, deci pe vremea aia nu erau decat hartile de hartie): Turcia, Germania, fosta Yogoslavie, Ungaria etc. Conducea un minibus si ducea oameni peste tot prin tarile astea. Cu harta si caietul (il las pe x la Munchen, y la Frankfurt etc.). Conducea mii de km, dormea in masina, mai conducea o tura.
Cand am plecat impreuna prima data in Croatia (2008) eram pe harti. Am iesit amboulea din Belgrad, de ne-a luat o ora sa gasim drumul. Am mai facut prostia asta inca 3 ani la rand, aceeasi iesire 😀
Am inceput sa folosim si GPS intr-unul din ani, era un Garmin din ala mic si urat, care nu vedea corect drumurile. Ne-a scos in Cehia pe nus’ ce drum din ala vai de capul lui si tot zicea sa mergem inainte. Si drumul era inchis. Iese barbata-miu din masina: in fata ditai rapa, dar tampitul de GPS tot ii dadea ca „go straight”.
Prin Bosnia ne tot arata drumul in albia Drinei, ca asa era ell „calibrat”.
Cand ne-am cumparat casa, am venit prima luna cu GPS-ul, ca e la dracu’ in craci prin niste serpentine si drumuri ascunse.
Acum sunt mult mai bine puse la punct, dar tot casc ochii pe unde merg si la indicatoare, ca, asa smechere cum sunt hartile, tot te mai duce ambuolea. Rade fie-mea de crapa, ca injur GPS-ul, de zici ca e OM. 😀
Nu știam de Via Michelin. Nu prea am condus prin Europa, dar am făcut-o pe alte continente unde nu am interdicție de condus.
Conduceam cu un permis de condus făcut de mine* și cu atlase de hărți (imaginează-ți – pe hârtie!!), căutam destinația într-o listă de nume după care, conform indicațiilor, deschideam harta la pagina indicată și căutam careul în care se afla localitatea respectivă. Sătul să tot opresc la marginea drumului și să consult harta, mi-am luat unul dintre primele GPS-uri, un Magellan, pe la sfarsitul anilor 90.
După care am trecut prin nenumărate gps-uri (Garmin, TomTom) și îmi optimizam traseele cu Microsoft Streets & Trips.
Până la urmă, mi-am construit un computer integrat în bordul mașinii și așa am avut, printre primii, un sistem de navigație cu conferință video (Cu-SeeMe), muzică și telefon, când încă nu existau mașini cu sisteme de navigație încorporată. Acum conduc mai mult cu Waze sau Google Maps după ultimul update.
*Acum vreo 30 de ani, mi-am făcut singur un permis internațional de condus. Pe pașaportul Ro, pe ultima pagină, am scris de mână cu stiloul: Permis de condus internațional nr. xxxxxx am tras o semnătură, am făcut o ștampilă dintr-o monedă de 3 lei, am condus cu el câțiva ani buni fără probleme până mi-am luat un permis pe bune (poveste X-rated, pt altă dată).
Eu nici acu nu folosesc navigație, decît foarte rar, dacă mă grăbesc și trebuie să găsesc o anume parcare sau adresă într-un oraș necunoscut. În rest, folosesc hartă tipărită, să văd traseul în mare, și google maps doar ca hartă, fără navigație, să văd detalii și informații despre trafic. Și merg după indicatoare.
Am încă zeci de hărți și atlase. Cînd mergeam în străinătate într-o țară nouă îmi luam hartă de la prima benzinărie unde se găsea. Pînă acolo ajungeam cu hărți pe care le aveam deja sau după indicatoare. Niciodată nu a fost vreo problemă să ajung la Viena, și consider că oricine ar putea ajunge și azi, fără niciun fel de hartă, numai cunoscînd direcția generală în care trebuie mers și urmînd indicatoarele. Iar pînă la Viena sigur dai de o benzinărie unde găsești atlasul Austriei.
Cel mai tare îmi plăceau ca grafică hărțile și atlasele Shell (EuroKarte, EuroAtlas). Iar pentru Germania alea ADAC, nu au rival, găsești și la nivel de orașe sau regiuni.
Acum mai cumpăr hărți pentru zone mici, de pildă, că tot veni vorba zilele trecute, pentru Ötztal. Sau dacă merg pe vreo insulă grecească, harta insulei respective. Nimic nu se compară cu o hartă turistică tipărită bine făcută, cu toate detaliie (bun, la greci e mai greu să găsești așa ceva, mai toate dau gherle). E cea mai bună pentru a planifica o excursie, tură, călătorie, ziceți cum vreți. Deschizi harta și vezi toată zona care te interesează, dintr-o ochire, poți gîndi trasee, pauze, devieri etc. Plus că îți pot sări în ochi obiective pe care nu le știai.
Am observat că unii sînt așa obișnuiți să urmeze ce le zice navigația, că nici nu mai observă indicatoarele. Sau nu le cred, așteaptă să le zică telefonul pe ce bandă să se bage, deși deasupra au fost deja în ultimul kilometru 3 semne pe care scrie mare direcția de urmat, fix deasupra benzii pe care trebe să stea.
1994. Ajungem în Atena, trebuia să luăm un ferry pentru Creta. Mai aveam cam o oră până pleca vaporul. Aveam rezervare de cabină pe care trebuia să o luăm de la agenția din port.
Nevastă-mea fusese cu câteva luni înainte a Atena, zice: Ah, știu eu drumul până în port la Pireu.
Bun, ia-o la dreapta, stânga, întoarce-te că nu e bine, iar la dreapta , iar înapoi… Timpul trecea nemilos.
Am oprit calm lângă un taxi, am suit-o pe doamna lângă domnul șofer-GPS, și l-am rugat politicos să se grăbească până la ferry.
Am ajuns să urcăm mașina pe vas și în urma noastră s-a închis imediat măgăoaia aia de ușă.
Ce rezervare, ce agenție? Dacă mai întârziam un minut era adio transport până a doua zi, iar noi luam parte la un eveniment a doua zi în Creta.
Am luat bilet la o cabină direct pe ferry, am cazat-o pe doamna și m-am dus pe punte să beau un scotch, să văd apusul și eventual să mai sper la o victorie a băieților noștri după superbul meci cu Columbia. N-a fost să fie, în seara aia ne-am luat-o rău.
Din 2008 am pus navigație pe mașină, nu că nu m-aș decurca pe stil vechi, dar de ce să o fac?
Țin mite vremurile din anii 90 când treceam prin Sofia și nimeni nu înțelegea o iotă din limbile nostre străine când întrebam pe unde să o luăm spre Grecia. Că indicatoate: niama…
Ha ha, nu stiu daca am mai scris-o, insa am si eu o povestioara similara: in 2008 eram la unul dintre sediile firmei din Franta unde lucram atunci (Renault). In vreo 2 zile am mers cu 2 dintre colegi cu masina la un alt sediu, plecat dimineata, intors seara, plecat din acelasi loc dar pe 2 drumuri diferite, dupa placul fiecaruia. In a 3a zi, imi zice unul dintre ei: „Max, noi nu mai putem merge azi, iei masina de serviciu si te duci singurel. Uite aici directiile (vreo 4 foi A4 printate), si te descurci, ca ai vazut drumul.”
Eu niciodata nu am avut nicio problema cu chestiile „noi”, asa ca am pornit. Stateam cu foile pe volan si incercam sa fiu atent la drum, la indicatoarele cu numele strazilor si la foi in acelasi timp. Dupa primele cateva colturi de strazi pe care le recunosteam, am pierdut tot… nu mai recunosteam cladirile, indicatoarele cu numele strazilor erau ca si inexistente, iar foile le aveam degeaba in fata ochilor.
Asa ca am facut ce ar fi facut orice urmas de dac: m-am luat dupa alinierea planetelor, dupa pozitia soarelui si dupa cum statea Venus in Mercur, adica dupa instinct. Normal, traseul se facea cam in 1h30, 2 ore max, daca prindeai aglomeratie mare… fratili vostru a ajuns exact dupa 4 ore, fix la pranz, cand ma asteptau colegii la cantina.
Analizand dupa, din intamplare ajunsesem la autostrada care ducea spre locul cu pricina, insa acolo era o intersectie in Y si nu imi aminteam daca era usor la stanga, sau usor la dreapta… asa ca evident, am luat-o pe cea gresita.
In alea 2 ore s-au petrecut mai multe, printre care: conducand, am sunat pe omu meu, incercand sa capat putin ajutor, dar evident e aproape imposibil… imi tot zicea sa caut indicator spre o anumita localitate. Asta a ajutat, insa tarziu. Apoi, am oprit intr-un sat, am intrat intr-un service si am intrebat ca tot omu, intr-o engleza cu accent rusesc, cum ajung in localitatea unde trebuia sa ajung. Insa in Franta, cel putin atunci, locuiau o specie de oameni mai aparte. Deci aia 2, care nu aveau nicio masina de reparat la momentu’ ala si stateau pe scaune si faceau nimic, doar s-au uitat la mine ca la extraterestru, si nu au zis nici pas… Asa ca am iesit cum am intrat si am zis ca fac una din 2: incerc sa ma intorc de unde am plecat, sau las masina undeva si caut un tren, sa ma intorc.
Insa tot din instinct, m-am mai oprit intr-o alta localitate, m-am dat jos din masina si am pornit la plimbare. Tot incercam sa gasesc indicator cu localitatea de care mi-a zis colegu… si intamplarea face ca dupa cateva minute de plimbare, l-am gasit. Asa ca a intors fratili vostru pe continua, si incolo a luat-o. Evident ca pe drum, am mai ratat o iesire de pe autostrada, ca nu eram obisnuit cu ele, si tot asa, intors pe continua, de se uitau aia ca la nebun, bine ca masina nu era inmatriculata pe Ro…
Si uite-asa, am reusit sa ma descurc.
Dar inainte de era GPS-urilor, in Ro eu ma descurcam de minune cu ce era atunci si cum facea toata lumea: harti si indicatoare.
Eh, Franța … În 1982 am fost să văd Versailles-ul. Ne ducea unul din brașovenii trimiși de UTB pentru garanție & service tractoarea acolo. Ok până la castel, la întoarcere ne-am învârtit de 3x în cerc, nu găsea ieșirea spre St. Denis – Pierrefitte.
Am folosit ViaMichelin să mă lămuresc pentru câteva trasee lungi. Ceva gen a doua părere la Google Maps. Nu’ș cum se făcu de am uitat odată să încui Peugeotul 307 SW dar mi-a fost șutit navigatorul Garmin, doar ăla. Să-i fie de bine șuțului. Înainte de șuteală salvase soția de undeva de la reciclat un teanc respectabil de hărți ADAC. Le-am folosit zilele următoare ca să ajungem la Memmingen, aeroportul low-cost al München-ului.
Am folosit doar navigatoare Garmin. În Germania în destule zone te lasă baltă Google Maps, Waze și altele asemănătoare pentru că nu e semnal pe telefon. Garmin e insensibil la de ăstea, șopocăie direct cu satelitu’ chiar dacă uneori mai greu.
Am încredere în Garmin, dar tot controlul e baza. Prima dată ne-a chinuit în Italia prin toate cotloanele (în Toscana, a mai repetat-o în jurul lacului Garda, altă dată ne-a plimbat prin toate potecile din muntele de lângă Gemona), în Ungaria ne-a scos de pe autostradă ca să mergem pe un dig de-a lungul unui râu, altă dată vroiam neapărat să ajung din Germania la Arad și abia am evitat să fac hop cu Peugeotul într-un râu, trebuia să fie acolo un pod.
Chiar și acum când trebuie să merg undeva prin Nürnberg, unde nu am mai fost, conspectez conștiincios Google Maps. Mă uit după repere, aproximez distanțele, eventualele rute alternative etc. Partea mirifică e că nonstop orașul ăsta e în transformare. Mereu sunt lucrări pe strașe, mereu se demolează ceva și se reconstruiește (implicând deturnarea traficului).