Astăzi o să avem un articol rezultat în urma faptului că mă uitam la ceva serial și mi-am adus aminte de una dintre cele mai stranii întâmplări despre care am auzit vreodată.

Fiți atenți aici, că vă dau greu azi.

Să ne imaginăm următoarea situație: ești un cetățean ca tot cetățeanul, și mă refer aici la ambele sexe, nu doar la bărbați.

Ai familie, ai copii, ai muncit o viață întreagă, din astea cum facem toți. Doar că, spre deosebire de astea pe care le facem toți, tu ai și niște bani puși deoparte. Bani care sunt doar ai tăi, nu știe nimeni de existența lor, nici vântul, nici pământul.

Faza e că nu ai puțini, nu știu cum ai făcut, că ai primit o moștenire, că ai avut un job care îți permitea, că ai mai prins niște proiecte, cert e că ai strâns 100.000 de euro. Repet, banii tăi, pe care îi ții ori într-un cont de care nu știe nimeni, ori ascunși pe undeva.

Acesta fiind contextul, într-o zi te duci la doctor, că ți se pare că nu te simți tocmai ok. Ăla te trimite la analize, te scanează din cap până în picioare, după care vine verdictul dur: mai ai șase luni de trăit, cel mult un an.

Evident, te duci și repeți toate analizele, ceri o a doua părere, după care și o a treia părere, ceri câte păreri vrei tu, diagnosticul este de fiecare dată același: șase luni (cel mult un an) și te-ai dus.

Iar acum vine întrebarea: ce faceți voi în această situație, oameni buni, cu banii ăia pe care i-ați pus deoparte?

Vă apucați să-i cheltuiți la blană? Pentru că oricum nu mai contează, pentru voi viața s-a terminat. Sau le spuneți celor din familie de existența lor și, evident, le lăsați lor toți banii?

Aș aprecia, dacă se poate, niște răspunsuri sincere, că de mințit putem cu toții.

Iar acum vine întâmplarea stranie despre care ziceam mai sus, întâmplare care se leagă de tot contextul ăsta.

Dacă credeți că treaba asta cu strânsul banilor, despre care nu știe nimeni din casă, nu e veridică, fiți pe fază. Ce-o să citiți acum e 100% real, mi-a fost povestită de către una dintre părțile implicate.

Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, om cu care mă știu de o viață, am fost și colegi de cameră în facultate și pe care l-am mai menționat pe aici (salut, Dan), a fost director general la Urban.

Urban este o societate de salubrizare din București, adică o firmă care se ocupă cu strânsul gunoiului.

Ei, într-o bună zi, lui Dan al meu îi sună telefonul și-n partea cealaltă era un fost coleg de muncă (nu de la Urban, din altă parte) și amic. Evident, i-a răspuns.

Omul ăla, pe care nu mai țin minte cum îl chema, era absolut disperat și sunase la Dan ca la ultima lui speranță.

Era agent imobiliar și făcea o grămadă de bani, iar din grămada aia de bani pe care-i făcea s-a hotărât să strângă o parte fără știrea nevestei.

Nu știu scopul exact pentru care făcea asta, dar lui Dan i-a spus că scopul era să-i facă o surpriză soției. Voiau să-și ia casă și strângeau împreună bani pentru asta, iar el ar fi vrut ca la un moment dat să scoată la iveală banii ăia ascunși și să spună: „ia uite, iubito, avem toți banii să ne luăm casă!”.

Acum vine partea extrem de interesantă, și anume unde strângea el banii ăștia, unde îi ținea.

Mai țineți voi minte cutiile de tablă de la brandul STR8? Nu știu dacă acum mai arată așa, dar pe vremea aia se găseau pe toate drumurile cutiile astea de tablă care aveau în interior un burete în care erau puse trei produse cosmetice. Arătau exact așa.

Într-o cutie din asta strângea omul banii. Mai precis, îi schimba în hârtii de 500 de euro și-i băga sub acel burete. Mențiune extrem de importantă: cutia era goală, în burete nu mai existau cele trei produse.

Problema e că, într-o sâmbătă dimineața, omul nostru a plecat la pescuit, iar nevastă-sa a decretat că e ziua perfectă pentru curățenie generală.

Ceea ce n-ar fi fost neapărat un lucru rău. Mai nasol a fost că, în timpul procesului de curățenie generală, a găsit o cutie goală de tablă de STR8 și și-a zis: „uite o cutie goală, hai s-o arunc la gunoi!”. Și fix asta a făcut.

Partea și mai nasoală e că la un moment dat omul s-a întors de la pescuit, dar în niciun caz nu s-a apucat să verifice dacă mai există cutia aia, că nu era ca și cum i-ar fi putut-o arunca cineva la gunoi sau ceva.

Abia după vreo câteva zile, când a vrut să mai pună niște bani, a constatat că nu mai e cutia.

Vă dați seama cam ce-a fost în sufletul lui în momentul ăla? Și mai ales în momentul în care, după ce a căutat-o disperat prin toată casa, până la urmă s-a dus la nevastă-sa și a întrebat dacă nu cumva a văzut o cutie goală de STR8. Iar femeia i-a răspuns senină: „Ba da, am găsit-o, am aruncat-o la gunoi când am făcut curățenie”.

Nu știu dacă a plâns sau nu, dar ăla a fost momentul în care l-a sunat pe Dan și i-a spus că e ultima lui speranță. Urban fiind firma care strângea gunoiul la el pe stradă.

Când l-a întrebat Dan câți bani erau acolo, i-a răspuns că nu știe exact. Știe doar că ultima oară când îi numărase erau 70.000 de euro, dar că între timp mai adăugase bani. Bănuia așa, grosso modo, cam pe la 100.000. De euro!

Și vorbim despre 100.000 de euro de acum zece ani, că povestea se întâmpla în 2017. L-am întrebat pe chatGPT și mi-a zis că în zilele noastre suma ar însemna cam 150.000 de euro.

Să știți că povestea nu are happy-end, Dan nu a reușit să-i găsească cutia.

Ba mai mult, când mi-a povestit mi-a spus că dacă omul ar fi reciclat selectiv, adică dacă nevastă-sa ar fi pus cutia de tablă în pubela dedicată, existau șanse mari să i-o găsească.

Dar pentru că a aruncat-o la resturi menajere, n-a putut să i-o găsească, deși și-a mobilizat absolut toți oamenii s-o caute.

Știu că nu vă vine să credeți, că nici mie nu mi-a venit. Dar nu văd nici cel mai mic motiv pentru care omul ăla să-l fi mințit pe Dan sau Dan să mă fi mințit pe mine.

Deci, da, povestea cu strânsul banilor de care nu mai știe nimeni din casă poate fi cât se poate de reală.

Iar acum o să revin cu întrebarea de la care am plecat, că poate ați uitat: aveți banii ăștia strânși, nu știe nimeni de ei, și aflați că în șase luni plecați să-l vedeți pe Marele Manitou. Ce faceți cu ei?