Ce-o să vedeți mai jos mi-a venit pe email, duminică după-amiază, de la una dintre cititoarele acestui blog. M-a rugat un singur lucru, dacă public să nu-i dezvălui numele real. O rugăminte foarte simplu de înțeles dacă citiți ce mi-a trimis.

Să știți că am și eu, la rândul meu, o rugăminte la voi: să nu vă apucați să-i dați în cap. Este, de altfel, rugămintea pe care v-o adresez de fiecare dată când primesc câte o poveste din asta prin care cel ce o trimite se expune complet.

Dacă aveți un cuvânt bun sau un sfat, sunteți invitații mei, dacă nu, am să vă rog să vă abțineți. Ultimul lucru pe care și-l dorește femeia asta e să vină cineva să-i bage degetele în ochi ca să-i explice ce-a făcut greșit. Teorie știm cu toții, cu practica e mai greu.

Dacă nu înțelegeți de ce vă rog asta, faceți vă rog următorul exercițiu de imaginație. Luați cea mai urâtă poveste din viața voastră, una care să vă expună cele mai intime trăiri, și gândiți-vă cam ce-ați simți dacă ar afla-o câteva mii de oameni care ar începe să vă judece și să vă înfiereze.

…

Îți scriu aceste rânduri poate ca răspuns la postarea cu femeile care se transformă în servitoare, poate la alta mai veche, cu viața alături de cineva care te-a înșelat.

Sunt și una și alta. De ce? Cum am ajuns aici? Din disperare. Din disperarea că nu voi cunoaște pe cineva mai bun, din convingerea că toți bărbații sunt la fel (și nu sunt, eu așa sper), din frica de singurătate. De parcă n-am fi toți singuri, dar, în scurtul timp petrecut în acest univers, putem găsi frumusețe și ceva foarte asemănător iubirii. Eu n-am găsit ultima parte, dar am găsit un infinit în iubirea pentru copilul meu.

Să încep:

Am crezut că am găsit iubirea alături de un ipochimen acum mulți ani. Ne-am mutat împreună la scurt timp după ce ne-am cunoscut, prima greșeală. I-am dat tot ce câștigam, deși stăteam în casa mea, a doua greșeală. Ne-am cumpărat apartament cu banii părinților mei, altă greșeală. I-am dat economiile mele să facă școala de șoferi, să cumpere mașină, am apelat la relații (România, deh!) pentru tot felul de acte etc.

Totul ca să mă vadă, să aprecieze ce „bucățică” avea. Eram și arogantă, îmi ziceam mie însămi că sunt iubita „trofeu”. Timpul și infidelitatea mi-au arătat că eram doar sacul de gunoi. Îl luam de pe WC când adormea acolo, mort de beat, îl băgam în duș, îi spălam rănile după ce cădea în tufișuri, îi dădeam cu creme fiindcă era tot timpul iritat. Între picioare. De la curvele cu care umbla, dar pe atunci nu știam.

Îl compătimeam și mai că nu-i spălam picioarele. Eu și Maria Magdalena, nu? Numai că eu sufeream de complexul inadecvării. Iar el nu era vreun Iisus, ci doar un puțoi care își ura mama, surorile, frații, tatăl. Dar nu vedeam nici asta, închideam ochii. Ce naiba, neiubire vedeam peste tot, credeam că asta e norma.

Toate weekendurile și toate concediile erau chin. Îi era o scârbă de mine că de-abia putea să o mascheze. Mă micșoram și mă tăiam singură să fiu pe placul lui… și știam! Dar citeam, mă îngropam în cărți, mușcam din perne și din hainele second-hand pe care mi le luam, ca să nu simt.

Duceam copilul la grădiniță, la școală, îl luam de acolo, stăteam cu el în parc cu orele ca să nu fiu cu el. Îl lăsam să fie liber, să se joace pe internet, să iasă cu băieții la bere… Îmi spuneam că sunt ok. Sunt nevasta trofeu, care înțelege. Ce de minciuni îmi mai spuneam ca să supraviețuiesc!

Ne-am mutat în Austria. Nu aș fi vrut, copilul era bine la școală, făcea un sport, citea, aveam o relație bună. Numai că soțul nu era bine. O amantă i-a dat papucii fiindcă fetița ei suferise un accident și, pocăită fiind, îi era teamă că era pedeapsa lui Dumnezeu. A plecat primul în Austria, apoi ne-a luat și pe noi. S-a dezlănțuit iadul.

Chiar m-am gândit, în prima zi când m-am dus la același loc de muncă cu el, că ar putea să scrie inscripția „Lăsați orice speranță, voi cei care intrați aici!”. Era și la subsol. Am râs atunci și apoi am plâns până când am amorțit. Am început să mă mint că sunt la adunat de trufe, de perle, de orice rar. Numai să rezist. Aveam dragostea copilului și a soțului meu. Era suficient. Dar mă mințeam, eram pricepută la asta.

Soțul avea deja amantă, o femeie căsătorită, care mai avea doi amanți, simultan. Toți râdeau, toți știau. În afară de mine, desigur. Soțul știa și el, dar era de acord, era obsedat de ea și accepta asta. Citise undeva de dragostea necondiționată și credea că a întâlnit-o, așa că accepta ce îi făcea amanta.

Între timp, știind că nu știu limba germană și că sunt la cheremul lui, mă călca în picioare, mă umilea, se pișa pe mine, era norma. Norma și pentru mine.

Apoi a venit acest episod: a cumpărat o mașină foarte scumpă, cu ajutorul meu, desigur. Trebuia însă să impresioneze amanta, cu ce să-i ia ochii? Care i se măreau când făceau sex, cum mi-a zis când am descoperit? Făceau sex la noi acasă, când eu eram la lucru, copilul la școală, soțul ei pe traseu…

Era foarte mândră de ea, cum să nu i se mărească pupila, căprioara? Avea trei amanți, avea soț, era aproape șefă la lucru, nu era bazată? Spre deosebire de mine, care plângeam tot timpul? Soțului îi era rușine cu mine, mi-a zis, aveam 3 kilograme în plus. Rușinea de a fi amantul numărul 3 al târfei nr. 1 nu se punea. Era vina mea, nu?

Și mi-a spus că nu m-a iubit niciodată, că a stat cu mine doar pentru confort, pentru banii pe care i-am dat, pentru că eram mama copilului declarat. Mai avea și alții, dar nu putea să spună nimic. Nu știu cum am trăit. Am supraviețuit. Nu trăiam.

Aveam grijă să nu simtă copilul nimic, să îi fie bine, să aibă dragoste. Zilnic mă gândeam cum ar fi să treacă trenul peste mine. Nu aș mai simți nimic. Dar copilul meu ar suferi. Mama, frații, un om sau altul. Și mai trecea o zi.

Nu s-a terminat aici. E mult de spus, dar e bine acum, Mihai. Numai că doare foarte tare. O să revin cu continuarea, vreau să știe cei prinși în relații abuzive că se poate. Doare rău, dar se poate.

A trebuit să îmi asum că nu vine nimeni să mă salveze, că eu sunt responsabilă pentru viitorul copilului meu. Că voi mai sângera, dar nu am pierdut tot. Ba poate chiar am câștigat. Sau chiar am făcut-o.

Nu îmi da numele adevărat dacă postezi asta. Spune-mi Maia. Maia Copăceanu. Poate scriu o carte despre durerea asta. Toate-s vechi și nouă toate… vorba poetului.