La ora la care citiți aceste rânduri, fratele vostru ar fi trebuit să fie pe drum spre aeroport, iar de-acolo să plece spre China.

Doar că, în loc să fac asta, sunt în pat, cu o tonă de medicamente lângă mine și cu o branulă înfiptă în mânuța mea gingașă, rugându-mă fierbinte să nu plec spre o destinație pe care nu și-o dorește nimeni, adică aia care începe cu „s” și se termină cu „pital”.

Imediat vă povestesc tot.

A trecut mai mult de o lună, eram în tur, în EUROCHARGE, când am primit invitația să merg în China, de la oamenii de la Chery. Urma să merg la Wuhu, orașul unde se află fabrica, și să stau vreo săptămână, după care mai urma să ajung și în Shanghai.

Vă dați seama c-am zis „da” în secunda doi. Lasă că n-am ieșit niciodată din Europa, dar eram extrem de curios cum arată China văzută din interior.

Vă zic, am numărat zilele până la plecare. Care plecare are loc astăzi, sâmbătă.

Doar că eu, joi seara, am început să simt o jenă în gât, să fiu un pic înfundat și să mi se pară că-mi curg ochii. Plus o durere din aia, ca de febră musculară, în tot corpul, dar destul de lejeră.

Nu m-am panicat, c-am mai trecut eu prin răceli d-astea, am zis c-o rezolv in no time. M-am pastilat cu tot ce știam eu că mă pune imediat pe picioare și m-am băgat la somn. Convins fiind că dimineață n-o să mai am nici pe dracu’.

Doar că până dimineață s-au întâmplat niște chestii cel puțin neplăcute. Pe lângă că n-am dormit niciun minut, jena aia din gât s-a transformat peste noapte în genul de usturime pe care cred c-o simți doar atunci când îți îndeasă cineva cioburi pe gât.

Și asta doar la simpla respirație, dar dacă încercam să înghit vreun lichid (că de altceva nici nu putea fi vorba) simțeam că, pe lângă cioburile alea mai intra și niște sârmă ghimpată.

După care s-a făcut vineri dimineață și durerea lejeră de febră musculară din tot corpul s-a transformat în durere ca după ce te-a bătut cineva cu ranga, metodic, din cap până în picioare.

Toate astea pe un fond drăguț de febră care ajunsese la peste 39 de grade.

N-o să vă placă ce spun acum, dar să țineți cont de faptul că e posibil să fi delirat un pic de la febră: eram decis să plec chiar și în condițiile astea. Mă gândeam că iau la mine o tonă de medicamente și-o scot cumva la capăt. Până la urmă, să fim serioși, cât să mă și țină? N-a murit nimeni de la niște gripă. Plus că doar nu mergeam pe jos până în China.

Și probabil c-aș fi plecat dacă nu se trecea la faza în care febra aia nenorocită n-a mai vrut să dea înapoi indiferent cu ce încercam să-i dau în cap. Șmecheria asta combinată cu faptul că nu prea reușeam să respir au dus la o mișcare pe care n-o anticipasem absolut deloc: vineri după-amiază am sunat la salvare.

De-abia când s-a uitat la mine cruciș doamna de pe ambulanță și mi-a spus că, dacă nu-și face efectul zeama pe care o să mi-o bage direct în venă, o să fac eu o călătorie la spital, nu în China, m-am lămurit că s-ar putea totuși să existe niște mici șanse să nu mai plec. Mă rog, eu în continuare eram optimist, speram să se întâmple vreun miracol.

Zeama aia din venă și-a făcut efectul, în sensul că n-am mai ajuns la spital și nu mai simțeam că pot să aprind chibrituri doar atingându-mi-le de piele, a scăzut febra la 38. Practic, eram ca nou, nimic nu mă mai putea împiedica să-mi iau zborul.

Mici probleme au fost doar când am încercat să mă ridic în picioare și n-am prea reușit, în rest, cerul era limita. Partea bună e că nu mă mai doare chiar tot corpul, au mai rămas doar spatele și ceafa.

Părțile mai puțin bune ar fi că în 48 de ore nu știu dacă am reușit să dorm cinșpe minute legate și c-a apărut un nou parametru în ecuație: tușesc de zici că încerc să scot pe gât un pepenaș din ăla mic de pus la murat. Plus frisoanele care vin exact când nu mă aștept. Dar astea sunt ok, că mă fac să înțeleg cum ar fi să ajung la polul nord doar în chiloți.

Pe scurt, nu doar că n-am mai plecat, dar tot ce citiți voi acum i-am dictat Marei, în unul dintre rarele momente în care m-am putut concentra mai mult de 10 minute, și tot ea a postat articolul pe blog. Am încercat, dar n-am reușit sa tastez vreun cuvânt, se învârtea camera cu mine doar când încercam.

Nu știu, nu vreau să insinuez nimic, dar dacă m-a lucrat sfânta Parascheva?

Acestea fiind zise, dacă vedeți că nu mai apar pe aici, să-mi păstrați o amintire pioasă. Mi-a plăcut să vă cunosc. Ah, să-mi țineți pumnii, azi vine din nou doamna de pe ambulanță să vadă dacă-mi mai bagă zeamă pe venă sau dacă mă duce în excursia aia pe care mi-o doresc la fel de mult cum îmi doresc un șut în oo.

P.S. Ca să înțelegeți cât de tare îmi doream să plec, marți am fost să-mi cumpăr inclusiv un sacou, că se anunțau vreo două cine mai simandicoase. Nu știu cum să vă explic, dar sacou am purtat ultima oară pe vremea când era Traian Băsescu președinte. Și nu la al doilea mandat, la primul.