7,490 cititori

Marele accident

Aș fi vrut să scriu și eu despre asta, dar a scris Constantin Cucu. Poftiți de citiți.

Un băiat s-a împiedicat în curtea școlii și a dat cu sfecla într-o țeavă, julindu-și urechea.

Pe vremea mea genul acesta de chestii se întâmplau destul de des. Mai călcai într-un cui, mai te împiedicai de o cărămidă, mai te juleai de vreo sârmă.

Acasă mai luai și vreo doi papuci peste cur, ca să caști ochii mai bine data viitoare. Continuarea

5,731 cititori

Chemați-l pe Filipeti

Articol scris de Ionuț.

Dulie mi-a adus aminte de Filipeti. Cine e Filipeti? Stați să vă zic.

Am avut la un moment dat o problemă urgentă pe unul din șantierele unde lucram. Trebuiau agățate de tavanul unei hale niște șufe care urmau să susțină un cadru de fier. Mă rog, nu intru în amănunte. Ideea era că, într-o dimineață, mă sună directorul că urmează să sosească cadrul, iar șufele încă nu sunt puse, iar ăia nu au de ce să-l agațe și nu pot aștepta după mine. Continuarea

10,809 cititori

Hristos a înviat numai pentru ei

Acesta este un comentariu primit la textul de azi. Citiți-l și cutemurați-vă.

Nu împlinisem 14 ani când mama m-a trimis la școală într-un oraș mare, ca să pot intra la liceu. Pe vremea aceea nu puteai să te duci la liceu în alt oraș dacă nu erai absolvent de 8 clase al unei școli din orașul respectiv. Așa că nimeni nu a ținut cont de împotrivirea mea, nu s-au gândit cât de mult sufeream sau ce-mi doream cu adevărat. M-au dat la școală și gata. Continuarea

5,970 cititori

Cu pește sau fără pește

Ieri, pe la orele 16.00 trecute fix m-am trezit cu un mesaj de la Elena: ”Vezi că-ți trimit un text pe email, dar nu-l pui sâmbătă, că am treabă și nu pot să răspund la comentarii”. Așa că m-am executat și l-am pus azi. E bine, șefa?

Mă sună vinerea trecută o prietenă de-ale mele.

– Ce faci azi după serviciu?

– Nimic.

– Hai să ne vedem! Sunt devastată.

Și chiar era. Am observat asta când a apărut într-un final cu o întârziere de juma’ de oră la locul întâlnirii. Continuarea

6,767 cititori

16 reguli care te vor scoate din foame

Printr-un miracol sau prin vreun joc al sorții, a scris Elena un text și m-am trezit cu el pe email ieri. Cred că s-a enervat sau ceva. Să purcedem, zic.

Nu știu cum sunteți voi în realitate, dar mie îmi păreți așa cam libertini. Și zic că a sosit momentul unei schimbări. Ia, luați de citiți articolul ăsta și de azi începeți transformarea în adevărați domni și adevărate doamne.

  1.  Nu vizita niciodată pe cineva fără să-l anunți în prealabil. Ți-ar plăcea să dea buzna peste tine niște prieteni și să te surprindă îmbrăcat cu pijamalele pe care n-ai vrut să le arăți niciodată altora?

Ești bărbat, este? Că la noi, femeile, “buzna” ăla depinde foarte mult de “prieteni” și depinde și de “pijamale”. Dăăăh! Continuarea

4,276 cititori

Sunteți familiarizat cu noțiunea de stat paralel?

De felul meu sunt individ destul de spontan și cu vorbele la mine. În sensul că mi se întâmplă foarte rar spre deloc să rămân fără replică, dar ATÂT de spontan nu-mi amintesc să fi fost vreodată. La ce mă refer? Aveți mai jos o postare în care autoarea reproduce o discuție cu o duduie de la un institut de sondare a opiniei publice, sondaj comandat de psd. Citeam răspunsurile și mă întrebam dacă pe mine m-ar fi dus capul să fac atâta mișto fără să mă apuc să le spun cam ce cred eu de fapt despre psd.

Continuarea

5,837 cititori

Ai niște usturoi, vecine?

Text scris, nu se știe prin ce întâmplare a sorții, de Elena.

Ehe, maică, când eram eu copil, mama avea trei căni de dimensiuni diferite. Una era pentru ulei, una pentru făină și una pentru zahăr. Cu ele mergeam la tanti Geta, vecina noastră de palier, ca să cerem când nu aveam. Sau la tanti Mihaela. Sau oricare altă vecină, ca de regulă le luam la rând până găseam una care nu-și consumase toată cartela.

Pe scară, ce să vă spun. Eram ca o familie. Când era câte o cumetrie participau toți vecinii, erau primii invitați dintr-o lista lungă. Tot la mine pe scară, în fiecare sâmbătă seară, se strângeau adulții la noi acasă ca să-l toace pe Ceaușescu. Noi, copiii, eram forțați să ne adunăm la Andreea, fiica lu’ tanti Geta, pentru că apartamentul lor era pe diagonală față de al nostru și așa erau siguri că nu mai ascultăm cu cana lipită de perete ce discutau ei. A, să nu uit. Tanti Geta asta era director la magazinul Obor. La ei în casă găseai tot ce visai în materie de dulciuri. Era raiul pe pământ acolo. Continuarea

6,644 cititori

Nu te supăra, ai câteva secunde să salvezi o viață?

Text scris de Jamilla.

“- J, hai sâmbătă la cursul de prim ajutor la noi. Te bagi în echipă cu fetele mele.”

A fost prima dată când Cristina nu m-a întrebat ce fac, dacă am timp sau chef așa că, deși gândeam să-i spun “sâmbătă stau în pat ca un vierme la soare și nu fac nimic”, din gură a ieșit “Sigur! Abia aștept!”.

Începe cursul, ne-au fost prezentate manechinele și intrăm fără prea multă pierdere de vreme în subiect: “mergi pe stradă, victimă întinsă pe jos…”.

Trebuie să recunosc că eu am ajuns acolo suficient de îndoită de calitățile mele de salvator și cu regretul că am luat locul unuia care ar face respirație gură la gură, în timp ce eu sigur nu. Deci voi participa nu la salvare, ci mai degrabă îl voi asista pe om când moare!

Asta a fost primul mit pe care mi l-a desființat Dr. Alex. Respirația gură la gură -insuflație pe numele ei tehnic- crește șansele cu 1-2%, restul ține de resuscitare. Ba chiar nu e indicat deloc să faci insuflații pe stradă, când nu cunoști omul și riști să TBC, să hepatită C sau mai știu eu ce.

Continuarea

10,633 cititori

Allah e totuna cu Dumnezeu?

Articol scris de Jamilla.

Viața noastră pe Pământ, oricât de lungă ori de scurtă ar fi (și nu am spus că nu ar trebui să existe și o alta, în veșnicie) este o lecție. Te naști și înveți să respiri, să mănânci, mai întâi cu ajutorul părintelui, apoi singur, să mergi în două picioare, să vorbești, să scrii, să citești. Chestii elementare, simple, de bază. Apoi, începi să înaintezi în viață și ea începe să îți servească lecții mai puțin subtile.

În copilărie nu păream atât de îngrijorați când ne asumăm riscuri. Nici măcar nu înțelegeam termenul ăsta “risc”.

Știam să ne bucurăm de momente, știam să ne apropiem complet dezinhibați și dezarmați de oameni, nu ne poticneam atunci când simțeam nevoia de a numi pe cineva prieten. Ne plăceau oamenii și eram plăcuți de ei. Bine, poate eu mai puțin. Eu am fost cea care, scoasă din contextul familiei, trebuia să depună ceva mai mult efort să convingă că-i la fel sau mai bună decât alții. Eu eram arăboaica, iar ăsta aducea cu sine o ștampilă pe care nici eu, nici ceilalți copii, nu o înțelegeam că fiind diferită.

Continuarea

5,525 cititori

Sunt fiica unui terorist

Text scris de Ana R.

Sunt fiica unui terorist! Cel puțin așa a crezut multă lume. Restul, cei care îl cunoșteau pe tata, știau că e doar un angajat în trupele USLA, cu o inimă mai mare decât toți mușchii lui de luptător. Apoi a venit decembrie ’89.

Prietenii lui, împreună cu colonelul Trosca, au murit. Iar oamenii i-au scuipat şi și-au stins țigările în găvanele ochilor scoși. Le-au întins mațele pe gard și le-au dat foc. I-au arătat cu degetul și au scris pe ei “terorişti”. Absolut nimeni nu se mai gândea că erau și ei soți și tați care juraseră, exact la fel cu cei care acum îi împuşcau, să-și apere țara. Și, până în ultimul moment, chiar asta au crezut că fac. Soțiilor celor morţi li s-a permis după multe zile să îi adune de pe caldarâm, în saci de iută, și să-i înmormânteze. Una dintre ele, rămasă văduvă cu cinci copii, s-a dus cu fiul cel mare să își ridice bărbatul mort de pe un trotuar. Copilul ăla nu va uita niciodată chipul torturat, până dincolo de moarte, al tatălui său. Continuarea

6,228 cititori

Nume de cod “Selaru”

Articolul de azi este scris de cea care comentează aici sub numele de @singlemum. Probabil este unul dintre cele mai puternice texte de pe acest blog. O să înțelegeți de ce zic asta, după ce-o să-l terminați de citit.

Senzația pe care o ai când intri în sala de lectură a CNSAS este aceea de scufundare în tenebroasele măruntaie ale unui organism putred. La mesele de studiu găsesti oameni cu stive de dosare în față, într-o liniște și-o atmosferă de mormânt. Arhivele cu dosarele victimelor Securității, îngălbenite de timp și legate cu sfoară, unul peste altul, sunt destine și vieți cuprinse între două coperți, destine pentru care Securitatea a fost Dumnezeu.

Starea de rău se instalează imediat ce iți dai seama că nu te uiți la niște dosare, ci la niște oameni morți. Acolo, între cele două coperți, pe filele numerotate cu roșu, e viața Numelui de Cod. Filă cu filă, rând cu rând, sunt minutele, zilele, anii celui “lucrat”. Așa se exprima Securitatea când făcea referire la persoana pusă sub ancheta: ” Obiectivul lucrat”. O sintagmă limpede ca apa chioară. Continuarea