Articol scris de colegul care comentează sub numele de @Kronwurst. De ce să mint, am râs, ceea ce vă doresc și vouă. 

…

Sau cum am născut în privată fără epidurală, cu epiziotomie naturală.

Ce urmează să citiți nu este un scenariu de film, dar vă avertizez că urmează informații ce vă pot afecta emoțional.

Categoria de audiență: 16 plus 2. Mă bazez pe discreția voastră.

Textul nu conține imagini stroboscopice, dar epilepticii sunt rugați să țină mereu la îndemână medicația corespunzătoare. Eu am mereu Furazolidon în trusa cu medicamente.

Dacă dumneavoastră sau cineva apropiat suferă de afecțiuni medicale, nasol. Îmi pare rău. I feel you, bro. La toți ni-i greu, doar că nu în mod egal.

Orice asemănare cu persoane și întâmplări reale e pur și simplu asemănătoare.

Și-acum, că v-am enervat puțin, dar v-ați dat seama că are legătură cu o problemă de sănătate: (nu, nu urmează publicitate) să trecem la fapte!

Domnilor, vă place peștele? Dar el vouă?

Eu îl mănânc cu plăcere. Dar plăcerea asta era să mă coste mai scump decât un medalion de somon scoțian la promoție.

Boon. (Benson. Nu corzi de chitară). Carevasăzică, prin anul apocalipsei 2012 cu John Kusack, mi s-a făcut poftă de un borș de pește, nu vă plictisesc cu rețeta. Cert e că a ieșit prima-ntâia, nu avea gustul ăla de apă din Dunăre, subrațul lui Moș Gheorghe. Toți pașii au fost respectați cu sfințenia unui ateu, doar că undeva pe parcurs și-a vârât Belzebut coada, nici acum nu mi-e clar. Și-am mâncat cu poftă, am sorbit cu grijă, n-am înghițit în mod voit niciun os de pește.

Toate bune și frumoase până a doua zi de dimineață, când m-am trezit cu perna-n față, un picior am ridicat și-un pârț… ei bine, n-am eliberat, pentru că o cruntă durere de posterior m-a paralizat. Cine are hemoroizi, să-i trăiască, cine nu, să nu-și dorească. Eu n-aveam.

Dar aveam altceva, că, deși era lumină în baie, am mers pe pipăite spre țintă. Și am descoperit (mă rog, intuit) sursa durerii. În rectul meu era înfipt de-a latul un os de fitofag mare ca un cârlig de pescuit la ton în Marea Bering.

Travaliul a mai durat ceva timp, pentru că, I kid you not, de durere, aveam fesele atât de încordate, că nici Moise cu toiagul nu mi le-ar fi putut despărți. Până la urmă, întocmai ca în cazul lui Ștefan cel Mare, căcarea a fost scăparea. Dar nu fără urmări. Osul ăla, în drumul lui spre ieșire, m-a rupt de parcă aș fi născut tripleți. Cred că nici incredibilul doctor Pol nu a văzut asemenea fătare.

Proaspăt lăuz, m-am dus la urgențe, să înregistrez nașterea. Cu un scutec numărul 1 între buci și blugi albi, cred că echipa de marketing de la Always Tampax ar fi fost mândră.

De parcă nașterea nu a fost de-ajuns, proctologul de gardă a avut plăcerea sadică de a-mi (pe românește) băga în cur un endoscop, ca să filmeze picturile rupestre. Adică rupturile provocate de osul de pește. Măcar a chemat-o pe asistenta Alifia Lidocaină. Bine, m-a cam gâdilat, m-am abținut cu greu să nu îi strănut în față, cu un atac murdar de tip backdoor.

Pentru că am stat cuminte, chircit pe o parte, am primit și poze cu marele canion făcut ferfeniță. Și recomandare de băi călduțe de șezut timp de 2 săptămâni. Și concediu medical. Și ceva unguent antibacterian.

A fost greu, dar a trecut. Privind în urmă, parcă am și uitat de contracțiile alea dureroase Braxton Hicks. Dar nici nu am mai spus cuiva vreodată: mă doare în cur! Pentru că eu chiar știu ce înseamnă asta și nu doresc nimănui.