De ieri, de când studenții sârbi au reușit să-l trimită pe Vučić acasă prin vot, internetul românesc s-a umplut de postări entuziaste. Uite, bănene, că se poate! Uite ce au făcut sârbii! Uite cum au ieșit tinerii în stradă, cum s-au mobilizat și cum au reușit să scape de un regim care părea imposibil de clintit. De ce nu facem și noi la fel, de ce nu luăm exemplu de la ei? Ce naiba e atât de greu?
Ei bine, am o veste proastă pentru entuziaști. Nu prea avem cum, pentru că există o diferență fundamentală între cele două țări, pe care aproape nimeni dintre cei care distribuie admirativ imaginile și știrile de la Belgrad nu pare s-o ia în calcul:
Serbia nu este în Uniunea Europeană, dar România este.
O să întrebați ce legătură are, ce contează că noi suntem în UE și ei nu? Bineînțeles că are legătură și vă explic imediat care e
Vedeți voi, prieteni, sârbii încă au ceva la care să aspire. Încă se uită spre Europa ca spre un loc unde lucrurile ar putea funcționa mai bine, unde instituțiile ar putea fi mai puțin corupte, unde politicienii ar putea fi trași la răspundere și unde viitorul ar putea arăta altfel.
Nu spun că toți sârbii iubesc Uniunea Europeană sau că studenții au ieșit în stradă ca să-și obțină pașapoarte europene. Spun doar că ei încă n-au ajuns să considere avantajele apartenenței la UE un lucru atât de firesc, încât să nu-l mai observe.
Noi, în schimb, am reușit performanța extraordinară de a ni se urî cu binele.
Trăim cea mai bună perioadă de când existăm, avem libertatea să călătorim, să muncim, să studiem și să ne stabilim aproape oriunde în Uniunea Europeană.
Avem drumuri, spitale, școli și tot felul de investiții făcute, integral sau parțial, cu bani europeni. Avem acces la o piață uriașă, avem drepturi pe care generațiile dinaintea noastră nici nu îndrăzneau să și le imagineze și avem un nivel de trai incomparabil cu cel de acum douăzeci de ani.
Și ce facem cu toate astea? Păi, ne plângem că ne dictează Bruxelles-ul cum să trăim, că ne fură europenii țara, că ne obligă să mâncăm insecte și că era mai bine când eram stăpâni la noi acasă. Eventual, în timp ce scriem toate astea de pe un telefon cumpărat cu salariul câștigat în Germania, dintr-o casă renovată cu bani trimiși de copiii care muncesc în Italia.
Sigur, nu spun că România e vreun paradis. Departe de mine gândul. Avem corupție să dăm și la alții, avem incompetență, avem o întreagă clasă politică absolut compromisă.
Dar ce mai avem noi, și sârbii încă nu au, este că noi am ajuns în punctul în care nu mai știm să facem diferența dintre problemele reale ale țării și beneficiile pe care le avem deja. Ni se pare că tot ce funcționează ni se cuvine, iar tot ce nu funcționează este, cumva, din vina Uniunii Europene.
Și aici apare paradoxul. În Serbia, niște tineri s-au mobilizat împotriva unui sistem corupt și autoritar, cerând responsabilitate, instituții funcționale și un viitor mai bun. În România, o parte importantă a celor care se declară revoltați de sistem visează să-i voteze pe niște unii care le promit exact îndepărtarea de modelul european ce ar putea garanta lucrurile astea.
Practic, sârbii încearcă să ajungă undeva, în timp ce noi părem extrem de hotărâți să ne întoarcem de unde am plecat în 2007 când am fost acceptați în UE.
Iar asta schimbă radical datele problemei, asta ne diferențiază enorm de sârbi. Pentru că e mult mai ușor să mobilizezi o societate în jurul speranței că poate câștiga ceva decât să convingi o societate să apere niște lucruri pe care le are de atâta vreme, încât a uitat cât de greu au fost obținute. O mare parte din societatea românească a ajuns să considere libertatea, stabilitatea și apartenența la Europa niște inconveniente. Acum vedeți diferența?
Așa că, înainte să mai distribuim pentru a suta oară fotografiile cu studenții sârbi și să ne întrebăm de ce nu suntem și noi în stare să facem la fel, poate ar trebui să ne întrebăm cum naiba am ajuns să trăim într-o țară în care milioane de oameni au beneficiat de integrarea europeană, dar sunt gata să aplaude ca focile primul individ care le promite că îi scapă de ea?
Pentru că, vedeți voi, sârbii se luptă să schimbe un sistem care le-a furat viitorul. Noi riscăm să ne sabotăm singuri viitorul, pentru că am uitat cât de rău ne era înainte.
Cam asta cred eu că este diferența între noi și sârbi. 🤷♂️
Da. Bine punctat.
Ni s-a urit cu binele.
Si:
Binele se uita primul.
Serus Vasilescule, trei note de subsol la ce ai zis:
1. Studentska lista e o formațiune **mai** pro-europeană prin comparație, dar nu mai puțin naționalistă decât Ujedinjena Srbija.
2. E fix aceeași rețetă ca și Orbán / Fidesz / Tisza. Bătrânul încremenit în funcție împreună cu acoliții a trebuit să plece, înlocuit de aripa tânără. Să nu confundăm aripa tânără cu o specie total diferită de animal, zic eu.
3. Ai reușit să faci marea coaliție, ai reușit să câștigi, bun, dar sistemul e acolo. Știi tu. Sistemul, cu S mare.
Bravo lor, era deja cazul.
Nu se va întâmpla nimic peste noapte nici la ei, dar măcar au arătat că vor.
Subscriu acestei sinteze clare !
Cu alte cuvinte, daca ai niste aspiratii care tin de o anumita admitere (ca membru UE), atunci ai o tinta.
Dar daca ai atins deja acea tinta (ESTI membru UE), acest lucru devine un status permanent, te obisnuiesti cu el si nu-l mai percepi ca pe ceva cistigat. Asa ca relatia ta cu acel lucru nu mai e asa de puternica, ca in cazul unei dorinte, ca urmare, esti mai putin dispus sa te lupti pt. el sau … chiar sa nu-l mai vrei.
ai zis de insecte, da’ ai uitat de ghei. le e frica la georgisti ca ii prind gheii 🤣
Corect,la câți frustrați imbecili are , Gradina Maicii Domnului,nici o șansă, Vor mâncare pe cartelă,frig și frică, Dar ce vor face fără telefon,unde naiba își mai împrăștie dejecțiille din puținul creier??!!
Problema pe care tu o omiti este una simpla. Sunt parti din tara in care timpul a stat in loc, iar oamenii aia nu au simtit belsugul UE. Ei bine din acele parti plus oamenii ce au o legatura multe probleme vor veni.
În ce sens nu au simțit belșugul UE? Nu de alta, dar satele sunt pline de familii în care cel puțin un membru e plecat la muncă, în UE.
da, dar cei rămași nu au în continuare canalizare/școală/spital;
și pun botu’ la ce le latră primaru; @Asdad are dreptate, ecartul este imens și nu se vede din oraș, mai ales mare…
Au mai zis și alții, ne lipsește proiectul de țară. Un țel spre care să ne unim.
Și da, unora li s-a urât cu binele.
Cand eram studenta o duceam greu, stateam in niste camine infecte, vorbeam cu ai mei cel mult o data pe saptamana cu taxa inversa la palatul telefoanelor si mergeam acasa cu nasu ca uneori se terminau banii de bilet pana se facea momentul sa ne ducem.
Acu’ fiul face un semestru in strainatate, pe bani europeni (proiect Erasmus), vorbim zilnic la telefon, primesc si trimit fotografii intr-una, isi permite sa stea intr-un mic apartament cu chirie in centrul orasului si sa calatoreasca in fiecare week-end in cate un alt oras vecin si cu siguranta mananca mai bine si se distreaza mult mai misto decat o faceam noi la varsta lui.
Bai nene, tre sa fii retard sa-ti doresti sa pierzi toate astea!
Avea bunica-mea o vorba: „miroase a este, maica!”
Sarbii aveau nevoie de o schimbare, iar noi nu mai stim ce vrem.
Cei mai speciali sunt cei care muncesc de ani de zile într-o țară din U.E., nu au cetățenie, dar vor ca România să iasă din U.E. Care e planul lor după RO-exit?
Ăsta e planul: „lasă, mai întâi să ieșim din UE și ne decurcăm noi cumva pe urmă”. 🤦♂️
Eu sunt curios cum cred ei că va fi mai bine. O să vină cineva (cine?) cu bani de acasă ca să le dea sub formă de pensii și salarii? O să primească locuință de la stat? Statul ăla impotent care nu e în stare să colecteze TVA și CAS de la datornicii cu milioane? Statul ăla care construiește ceva cu firmele agreate de șparlamentari și miniștri cu opt clase, iar după ce e gata are nevoie de reparații capitale, efectuate de alte firme agreate? Statul ăla care aruncă bani pe proiecte care nu se fac, dar există pe hârtie?
A spus-o domnul nea mister Cornel Dinu mai simplu: ”„Este incontestabilă fortuirea ca românul să fie un ștrasnic luptător sârb.”
:)))))))))))))))))))))
Noi vrem un erou legendar, un Făt Frumos, un Greuceanu care sa ne aducă inapoi soarele si luna pe care ni le-au furat zmeii UE. Avem nevoie de figuri caristmatice sau măcar pe care noi le incarcam cu o caristma, c-asa vrem noi. Va amintiți „Iliescu-apare, soarele răsare”, Marian Munteanu (securist de altfel) tarand dupa el o cruce prinp piață, o Golgota fara pantă. De Georgescu ce sa mai zic? Cai, zei si șah. Azinoapte niște creștini au atacat pompierii care voiau, culmea tupeului, sa stingă un incendiu. Dar era focul sfant de Sanmedru…