Vineri am făcut un adevărat tur de forță. Am fost și-am văzut cele trei producții cinematografice pe care îmi doream să le văd. Da, da, le-am văzut pe toate în aceeași zi pentru că urăsc sa merg la mall și dacă puteam să rezolv asta dintr-un foc, de ce nu?

Așa c-am zis să vă las și vouă cum stă treaba, poate vreți să mergeți să le vedeți sau poate, dimpotrivă, mai salvați niște bani. Vă las filmele în ordinea în care le-am văzut și eu în cinema.

Disclaimer! Ca să nu stau să mă cert cu nimeni, o să spun încă de la început că, indiferent care este părerea mea despre un film românesc sau altul, n-am să îndemn niciodată pe nimeni să nu meargă să le vadă.

Dimpotrivă, militez cât se poate de activ pentru spectatori plătitori în sălile de cinematograf, la orice film românesc.

Pentru ca această industrie să crească e nevoie ca oamenii să reînceapă să învețe să plătească și pentru filmele românești, așa cum se întâmplă în toate țările civilizate, acolo unde oamenii merg la cinematograf să vadă filme produse în acele țări.

Dacă scriu despre un film că mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut, e doar părerea mea, dar de îndemnat voi îndemna întotdeauna pe toată lumea să meargă la filmele românești, la cinematograf.

Nu e prima oară când spun asta, cei mai vechi pe aici știți deja că sunt maniac cu filmele românești.

Să purcedem.

👉 Teambuilding 2 – film românesc

De fiecare dată când o să mi se mai pară că sunt ghinionist, sper să reușesc să îmi aduc aminte că într-o zi de vineri, 23 octombrie 2026, universul a hotărât ca eu să văd „Teambuilding 2” având în sală un rând întreg de corporatiști. Cred că veniseră tot departamentul sau ceva.

Atât pot să vă spun: filmul nici n-a mai contat pe lângă ce-a fost acolo.

Practic, oamenii au făcut un brainstorming live, cu feedback în real time, au dat follow-up la fiecare glumă, au avut câteva momente de alignment pe deliverables, au făcut knowledge sharing între departamente și au escaladat orice punchline către tot team-ul. Engagement-ul a fost la cote maxime, vibe-ul super positive, iar sinergia dintre stakeholderi, absolut outstanding. Un adevărat best practice de team bonding, cu impact direct asupra experienței end-userilor din sală. Inclusiv a mea, care nici măcar nu eram pe distribution list.

Vă spun, în locul producătorilor aș băga asta în strategia de marketing. Aș promova că dacă mergi la film, o proiecție din zece e cu un rând întreg de corporatiști, de la aceeași corporație, care se cunosc între ei. Poate ai noroc să fii în sala aia. S-ar vinde toate biletele încă dinainte de postproducție.

Pe scurt, a fost amazing.

Altfel, filmul a fost peste Teambuilding 1, chiar m-am surprins de câteva ori râzând pe bune, ceea ce nu a fost cazul la primul.

Desigur, nu este vreo capodoperă, nu te duci cu el la festivaluri, dar își va atinge scopul pentru care a fost făcut: să facă bani mulți. Ceea nu putem spune și despre multe dintre capodoperele care merg în festivaluri.

Mi s-a părut mai bine scris și mai bine jucat decât primul, pe alocuri umorul real chiar a existat. Cine a avut ideea să bage și reprezentanții generației Z în film a fost un geniu pentru că vor atrage în săli și publicul care nu filmează cu telefonul pe orizontală.

Iar dovada cea mai bună este că le-am pus fetelor mele fragmentul, pe care vi l-am lăsat mai jos, și-au râs pe bune.

Concluzie: nu-mi pare rău după bani. De-abia aștept să apară pe Netflix să mă uit la el cu fetele.

👉 Naza – documentar, Israel

Dacă aveți unde să vedeți documentarul ăsta, sfatul meu e să vă duceți să-l vedeți cât îl mai prindeți. Pentru că nu cred că va ajunge pe vreo platformă de streaming.

M-am întrebat de vreo câteva ori, pe parcursul lui, oare cum de a văzut lumina zilei? Cum de nu s-au opus conducătorii Israelului din toate puterile să iasă pe piață un astfel de documentar? De-aia zic că nu cred că va ajunge pe vreo platformă, așa că mergeți să-l vedeți cât îl mai prindeți în cinematografe. În cele unde rulează, că n-a ajuns în toate.

Dacă nu știți despre ce e vorba (puțin probabil, dar poate nu știți) documentarul prezintă interviuri cu oameni din serviciile secrete și armata israeliană care au luat parte la războiul din Gaza.

Oameni care explică extrem de frust, unii chiar cinic, cum se întâmplă lucrurile. N-o sa stau să vă dau exemple, în schimb o sa vă explic ce înseamnă „Naza”. Nu de alta, dar și eu m-am întrebat, când am văzut titlul, dar n-am văzut explicat pe nicăieri.

Naza înseamnă victime colaterale. Dacă armata israeliană are informații că într-o clădire cu patru etaje se ascunde un colaborator Hamas, armata va distruge complet acea clădire, fără să țină cont cine mai locuiește acolo și dacă ceilalți sunt sau nu acasă.

Pe scurt, dacă în clădirea respectivă locuiesc 90 de oameni, unul dintre ei este ținta, iar restul de 89 sunt Naza. Aprobarea pentru bombardarea clădirii vine oricum, fără să se țină cont de Naza.

Unul dintre intervievați este întrebat care este cel mai mare număr Naza pentru care a primit aprobare de distrugere prin bombardare. Omul s-a gândit scurt și-a răspuns: 500.

Acum înțelegeți de ce vă spun să mergeți să-l vedeți cât mai aveți unde?

Pentru cine vrea să știe mai multe, aveți aici o descriere foarte exactă a documentarului. Dar eu n-aș citi-o dacă aș avea de gând să mă duc să-l văd. Poate după.

👉 Băiat de milioane – film românesc

Recunosc, e vina mea sută la sută. Nu reușesc să mă învăț minte naibii că n-am ce sa caut la filmele lui Mircea Popa, alias Mircea Bravo. Și-o spun cu tot regretul, pentru că n-am nimic cu omul, mi-e chiar simpatic. Ba chiar unele dintre videourile lui postate pe rețele reușesc să mă amuze.

Dar când vine vorba despre filme, nici „Băiat de milioane” nu iese din linia celorlalte filme ale lui. În sensul că n-am reușit nici măcar să zâmbesc vreodată.

Nu știu, poate nu rezonez eu cu genul ăsta de umor, dar pe tot parcursul filmului m-am întrebat de nenumărate ori „ce caut eu aici, de ce nu plec acasă?”.

Probabil ați auzit despre ce e vorba, dar dacă nu, vă las eu pe scurt. Personajul jucat de Mircea, Andi, câștigă marele premiu la Loto, 12 milioane de euro și reușește să-i spargă pe toți în timp record.

Ideea nu e rea, ba chiar e foarte bună, dar execuția e tot la nivel de glumițe de pe internet. Îmi pare rău, dar așa se vede de la mine.

N-o să înțeleg niciodată de ce se încăpățânează să joace Mircea în propriile-i filme, ba chiar personaje principale, când se vede de pe Lună că el și actoria sunt două mulțimi care nu se vor intersecta niciodată.

Da, știu, el e vedeta, el aduce oamenii în sală. Așa o fi, dar pentru mine a fost ultima dată când am făcut greșeala asta.

Evident, nu consider filmul slab doar pentru motivul ăsta, e slab pentru că e slab scris și slab executat, cu extrem de multe replici dintr-o limbă pe care n-o vorbește nimeni în viața reală.

E slab pentru că de la un punct încolo filmul își pierde orice direcție, tot ce urmează pare făcut doar ca să umple cele aproape 100 de minute care nu se mai terminau odată.

E slab pentru că, pe lângă Mircea, mai apar destui oameni care n-au nicio treabă cu actoria. Și e foarte greu să te uiți la ei cum efectiv se screm să-și recite replicile.

Pe lângă că e slab, mai e și extrem de enervant prin plasarea de produse care trece mult peste limita mea de suportabilitate. Și cred că nu doar limita mea, ci a bunului simț în general.

Băi, eu înțeleg că filmele trebuie făcute cu bani. Înțeleg și că banii ăia trebuie să vină de undeva, că nu se trezește nimeni dimineața cu chef să finanțeze cinematografia românească doar pentru că n-are ce face cu banii.

Înțeleg inclusiv că, dacă ai dat niște bani, vrei să-ți apară produsul pe ecran, dar ce se întâmplă în „Băiat de milioane” cu plasarea de produse e la alt nivel.

Prieteni, am numărat ȘAPTE scene distincte în care camera insista pe aceeași marcă de pufuleți, respectiv Lotto. Șapte, bănene.

La un moment dat, aveam senzația că nu mă uit la un film în care apar niște pufuleți, ci la o reclamă la Lotto în care, din când în când, mai apăreau și niște actori.

Ca să înțelegeți cât de groasă e treaba cu pufuleții sufletului, în comparație cu Lotto, ăia de la „La Provincia” (marcă ce apare și ea în vreo două-trei scene) pare că au venit cu banii de sponsorizare la plic, după care s-au așezat timizi într-un colț: „știți, dacă se poate și dacă nu deranjăm, am vrea să se vadă și produsul nostru.”

Repet, eu înțeleg plasarea de produse, că așa funcționează lucrurile, dar trebuie să existe și un pic de talent (sau măcar bunăvoință) să integrezi produsele alea în poveste, să nu simtă spectatorul că-i bagi nenorociții ăia de pufuleți pe gât.

Prieteni, există inclusiv o scenă într-un butic în care un raft întreg este ocupat de o singură marcă de snacks-uri. Ghiciți care. Exact, Lotto.

Bă, un raft întreg, într-un butic! Nu știu pe unde își fac cumpărăturile oamenii care au gândit scena aia, dar eu n-am văzut în viața mea un magazin de cartier în care patronul să renunțe la jumătate din marfă ca să-i facă altar unei singure mărci de pufuleți.

Nu era mai simplu să filmeze direct un spot publicitar și să ne scutească pe noi de cumpărat bilet la cinema?

Nfine, nu mai insist. Dacă aveți de gând să-l vedeți, mergeți. Că suntem diferiți și ne plac lucruri diferite, dar la mine n-a fost cazul cu „Băiat de milioane”.

Gata, vă las cu scena din Teambuilding 2 la care au râs și fetele mele: