Articol scris de Iulia.
…
Azi, două scurte. Una cu pâini, una cu câini. Ambele din seria „n-ai cu cine, bă, n-ai cu cine” 🤦♀️
Prima.
Mă duc la Lidălul din comună să achiziționez câteva mărunțișuri, printre care și niște chifle, să am ce să-i pun la pachet micii termite la școală.
Mă’c, iau coș, mă îndes în magazin, parchez regulamentar coșul într-o parte, încercând să încurc cât mai puțin traficul existent, mă îndrept cu pas sprințar spre vitrina cu panificații.
În fața mea, fix în dreptul compartimentului cu chifle unde voiam și eu să dau atacul, o duamnă.
Trecută de prima tinerețe, ba chiar ajunsă spre a doua jumătate a celei de-a doua tinereți. Vopsită corespunzător, sulemenită, bine îmbrăcată, papuci lustruiți, cămașă elegantă, dichisită, mirosind frumos. Ce mai, duamnă distinsă, așea, la prima impresie.
Care distinsă duamnă deschide ușița de la compartimentul de chifle, după care se apucă vânjos să înșface cu ghearele de la o mână chifle una câte una și să și le îndese în punguța pe care o ținea în mâna ailaltă.
Nu tu mănușă d-aia de plastic, nu tu cleștișor d-ăla de apucat drăciile, nu nimic. Direct ghioamba la aluat.
Mă uit lung la ea și, după câteva secunde, când ajunsese pe la a treia chiflă, nu mai pot să-mi țin fleanca și-i zic:
– Nu vă supărați, să știți că pentru produsele de panificație există cleștișorul acela (și indic cu arătătorul spre ustensila respectivă) sau mănușile din plastic, cele de unică folosință, de acolo (o nouă indicare cu arătătorul).
Cuconetul se întoarce surprins spre mine, mă măsoară din cap până-n picioare, nu fără o umbră de dezgust, după care își vede liniștită de ale ei, nu înainte de a-mi arunca peste umăr:
– Așea, și?!?
Am simțit umpic cum se umflă vena aia de la tâmplă, dar mi-am păstrat calmul și i-am răspuns cât de politicos am putut:
– Și civilizat e să folosiți una dintre cele 2 opțiuni, că poate eu sau alții care venim după dumneavoastră să cumpărăm chifle n-avem chef să le mâncăm cu urme de muci sau rahat sau ce altceva oți mai avea dumneavoastră pe mâini sau pe sub unghii, că dacă nu folosiți instrumentele astea pentru o minimă igienă, nici nu aș băga mâna în foc că vă spălați pe mâini după ce mergeți la budă sau vă scobiți în nas.
După care m-am întors pe călcâie și mi-am căutat de drum. Și în ziua aia am cumpărat chifle d-alea ambalate. Cu gust și textură de burete, da’ măcar curate.
A doua.
Mă’c împreună cu soțul din dotare, precum și 2 potăi, tot din dotarea familiei, să luăm copilul de la școală.
În drumul de la școală spre parcarea unde aveam mașina, facem o oprire în centru, că musiu soț avea ceva de rezolvat la o bancă de p-acolo.
Cât intră el în instituția financiară, copilul și cu mine adăstăm pe-o băncuță, cu câinii culcați cuminți la picioarele noastre.
Flecărim noi de una-alta când, la un moment dat, de noi se apropie un domn. Bine îmbrăcat, bască elegantă, pardesiu bej trei sferturi, cămașă cu jabou, pantaloni la dungă, păpuci lucioși de puteai verifica în ei dacă ți-a rămas spanac printre dinți de la masa de prânz.
Și, fără a ne adresa vreun cuvânt, distinsul domn se apropie de câini, venind ață spre ei, direct din față, se proptește bine în picioare în fața lor și se apleacă de la jumate, fix la 90 de grade, deasupra lor.
Acu, pentru cine a trăit sub o piatră, n-a urmărit vreodată un episod din Teleenciclopedia sau n-a văzut în viața lui măcar 5 minute din vreun documentar de pe Discopery sau Animal Planet, fac o precizare: cam pentru orice animal, dar cu atât mai mult pentru câini, o altă ființă aplecată direct deasupra lor, din față, reprezintă cel puțin ceva suspect, dacă nu chiar ceva extrem de amenințător și care, potențialmente, ar trebui atacat.
Așadar, domnul îndoit de șale la 90 de grade deasupra câinilor începe să discute cu ei (din nou, fără a fi dat măcar un bună ziua sau un ’te-n dinți bipezilor de care erau atașați câinii), să le spună ce frumoși sunt și alte căcaturi.
Cu toată bunăvoința de care am putut fi capabilă la acel moment (și credeți-mă, a fost un efort de voință să nu-mi sară țăndărica), îi spun:
– Să știți că nu este neapărat o idee bună să veniți așa înspre ei, direct din față, și apoi să vă și aplecați deasupra lor. S-ar putea să vă considere o amenințare, mai ales că sunt împreună cu copilul, față de care sunt destul de protectori.
La care el îmi zâmbește cam cum i-ai zâmbi unuia care a tocmai a dat din el o gogoriță, da’ nu poți nici să râzi de el, nici să te superi pe el, că-l știi că e cam sărăcuț pe mobilarea de la mansardă – așa, cumva cu o combinație între milă, bunăvoință și superioritate – și-mi răspunde:
– Dada, știu asta! în timp ce continuă să stea aplecat deasupra câinilor 🤦♀️🤦♀️🤦♀️
În acest punct aș vrea să spun că doar norocul a făcut ca nici unul dintre câini să nu sară la el, doar că nu e vorba de noroc, e vorba de multă muncă, mult timp și multă educație băgate în curul lor.
Însă cu toate astea, câinii sunt animale, iar ai noștri mai sunt și rase de pază, deci cu toată educația din lume, dacă ar fi sărit să îi ia oleacă la măsurat cu dinții mufa distinsului domn, probabil ar fi ieșit halimai și tot eu aș fi fost de vină, că am câini „agresivi”. Deși ei n-ar fi făcut nimic altceva decât să își urmeze instinctele.
Din fericire, nu s-a întâmplat nimic de genul, dar vin eu acum și vă întreb pe voi: punem pariu pe ce vreți voi, că oricare dintre aceste personaje despre care v-am povestit eu azi aici, sunt fix genul de oameni care vor „o țară ca afară”?
Care se vaită pe unde apucă și la oricine îi ascultă sau ba, că nimic nu merge în țara asta, că suntem o cauză pierdută și nu mai avem speranță?
Și tot ei sunt cei care se ridică a mirare o mână, spunând ce frumos și curat și civilizat e „p-afară”, în timp ce cu cealaltă mână țipă cât colo ambalajul de la guma de mestecat sau șervețelul de la înghețata (pardon, gelato, că ăștia nu mănâncă înghețată, ca pulimea, ei numa’ gelato) pe care tocmai au terminat-o de lins delicat pe stradă?
N-ai cu cine, bă, n-ai cu cine! 🤷♀️
PS: vă las acilea o poză cu un domn care, deși nu e uman, îmi pun gâtul că e mai civilizat și mai bine educat decât 90% dintre concetățenii noștri. Dar poate sunt eu subiectivă.
Bravo, Iulia! Felicitări, ai talent și ești foarte inspirată.
Domn, domn, da’ idiot tare…!
La faza cu painea, iti cam trebuie trei maini. Una in care tii punga (tinuta bine, de fund, ca altfel se rupe cand basculezi prima chifla), alta cu care iei chiflele si a treia ca sa tii nenorocitul de capac, care nu sta nicicum ridicat asa, singur, de capul lui. De-asta prefer eu manusa de plastic. Clestele ala e facut in ciuda chiflelor.
Cat despre omu´ cu idei, ce sa zic? Daca ar durea prostia…
O întâmplare cu o „doamnă” care la fel probabil că vrea „o țară că afară” și ea schimba ouăle din cofrag , teoretic cumpăra ouăle cu termen de valabilitate scurt, practic își puseseră oua cu valabilitate normala.🙈
Cu patiseriile cele e greu, maică… Până ții cleștele, până ții punguța, până ții ușița, până nimerești produsul în pungă… Dar mă strofoc vârtos, că nu-mi place întotdeauna mănușa și zic drept că o dată, am ținut cu mâna cu mănușa ușa, și cu cealaltă am luat un melc dintr-ăla cu brânză 😁 Dar așa rapidă am fost, că numai după ce am pus produsul în coș, m-am sesizat 😂
La cealaltă chestiune, zic că ai putea să antrenezi latrupezii, măcar un pupic bălos să dea în astfel de situații…
După o acțiune similară, când am văzut cum o duamna alegea chiflele, le lua le privea, le punea in pungă sau la loc pe raft, după criterii misterioase (probabil cum alegeau porumbeii bobitele in Cenușăreasa), am renunțat sa mai cumpăr elemente de fel de fel de pâinițe de la supermagazine. Exista pe aproape o patiserie unde vanzatoarele isi pun manusi cand servesc chifle, covrigi whatever sau cand feliuțează pâinea.
1. Urasc clestii aia din toti rarunchii. Nu o data am luat o alergie instant, din cauza ca am atins clestele. Asa ca folosesc manusi daca sunt disponibile. Si alergia nu e inchipuita, chiar trebuie sa ma tratez dupa🤷♀️.
2. Voi, bipezii erati atasati la patrupede😀. Si nu ma apropi de cainii pe care nu ii cunosc sau fara aprobarea stapanilor pur si simplu din prudenta. De obicei, din mers, daca vad un patruped simpatic, atunci ii zic: Buna caŧel🐕😁.
Tot ăia care vor o țară ca afară merg pe contrasens cu bicicleta, trec pe roșu (pietoni și șoferi așijderea), parchează fix acolo unde încurcă mai tare, se urcă în autobuz înainte să apuci tu să te dai jos, pun mâna direct pe chifle la Lidl… da să te ferească Bărbosul să le atragi atenția…
La gât are cravata acelui domn?
Eu am început să las pe acest blog doar comentarii care să sublinieze că îmi place să mănânc căcat. Și nu e rău deloc, să știți.
@Sergiule, mai du-te, bă, și-n plua mea. Hai că ai un internet întreg la dispoziție, nu e cazul să vii aici să ne povestești cum îți place ție să mănânci căcat. Pwp!
Sunt aproape patru ani de când s-a deschis un Kaufland între Ovidiu, unde locuiesc și Palazu. Este poziționat pentru viitoarea dezvoltare imobiliară între cele două localități, așa că acum, de la el începe câmpul. Din parcarea lui văd niște apusuri superbe, fiind câmp deschis, fără clădiri și vegetație. Doar in depărtare, undeva în josul imaginii se vede nocturna de la Academia Hagi.
Fiind lângă casă și având familie numeroasă, in fiecare zi mă opresc acolo pentru cumpărături. Zilnic, da?
În față, sunt opt locuri pentru persoane cu dizabilități și trei locuri pentru familii cu copii. Eu sunt de fiecare dată cu minim doi copii după mine. De obicei, cu cei mici. În nouă din zece cazuri acele locuri sunt ocupate, așa că nici nu prea mai fac efortul de a mă duce spre acele locuri de parcare și merg cu cei mici printre mașini, lucru destul de stresant.
Sunt fecioară, adică psihopatul atent la detalii, chiar dacă nu îmi propun. Asta se traduce prin faptul că în patru ani, am văzut doar trei mașini care chiar erau cu copii. De obicei, pe acele locuri, văd două extreme: ori mașini foarte scumpe, ori cazane.
Acum patru zile, ajung pe la ora 20.00 și sunt surprins să găsesc acolo un loc liber. Parchez, deschid ușa să iasă puradeii și in același moment, la mașina de lângă mine vine o doamnă cu un copil de cam doi ani. Îi spun că așteptăm să intre ea cu copilul, ușile mașinilor fiind pe aceeași parte, dar doamna ne spune să ieșim noi, pentru că ea o să se chinuie puțin cu fixarea în scaun a copilului și o sa dureze.
După acest schimb de amabilități, nu mă pot abține și îi spun „este pentru prima dată în patru ani când mă intersectez pe aceste locuri de parcare cu cineva care chiar este cu copii”. La care ea îmi spune „ne-am mutat în zonă de aproape un an și este pentru prima dată când găsesc loc liber aici”.