Articol scris de Iulia.

…

Sunt în urmă tare cu munca, n-am timp nici să trag un pârtz, scuzați-mi franceza, ba eram chiar cât pe ce să-i scriu Vasilescului că îmi cer scutire pe sâmbăta asta.

Dar apoi, așa cum se întâmplă de multe ori, karma mi i-a scos în cale pe EI. Cum, care EI? Stați așa, nu vă impacientați, că vă spui mintenaș.

După cum ziceam, n-am timp de nimic azi și mâine (azi la mine e joi), așa că m-am trezit în ceasul al doișpelea – sau, mai corect zis, cam al opșpelea – că n-am nimic cu care să hrănesc sufletele de acasă. Adică sufletele bipede, câinii sunt asigurați.

Și pentru că fi-miu a dorit musai să fie luat azi de la grădi și să mă duc cu el să ne dăm cu trotinetele, iar apoi să mâncăm o înghețată, am profitat de conjunctură și am făcut un ocol, pe unde altundeva, decât pe la mall.

Dap, mamă denaturată și soție incapabilă ce mă aflu, azi mi-am hrănit familia cu mâncare de mall. Ce bine că m-au evacuat de pe grupurile de mămiki, că altfel lapidarea cu pietre digitale mă păștea. Așa, cu voi ăștia adunați p-aici, mai am o speranță…

E, și cum mă foiam eu prin mall, plasând comenzi de haleală ba ici, ba acolo (că firește, unu vrea d-aia, unu vrea d-ailală, nu putem dreq să mâncăm toți din același loc), ajung la coadă la tejgheaua unei cârciumi d-asta de mall, tip franciză. Nu contează care, are ca logo un cetățean cu-n coif pe cap, mai departe vă prindeți voi dacă chiar vă roade curiozitatea. Da oricum nu e relevant în poveste.

Stăteam deci cuminte la coadă, așteptând să plasez comanda. În fața mea, doi băietani cu rucsăcoaie d-alea mari de glovo, așteptau pesemne să ridice ce comandaseră alții.

În spatele meu, EI. Adică El și Ea. Cum să vă explic eu cât mai bine, ca să înțelegeți peisajul în deplinătatea sa? 🤔

Hai să încep cu ea, că e mai scurt: genul de tăntiță de o vârstă incertă, poate avea oricât între 28 și 58 de ani, fardată la ochi cu albastrul ăl mai albastru posibil, îmbrăcată cu niște haine la fel de incerte precum vârsta, peste care și-a aruncat, probabil într-o tentativă de feșăneală, un soi de vestuță croșetată, ornată cu niscai ciucurei fix cum avea bunică-mea la covoare. Îi știți voi, ăia de trebuiau periați la sărbători și musafiri. Practic, un fel de milieu mai mare, cu doo găuri pentru brațe și nenumărați ciucuri.

El. Oh, el. Regulamentarul treling de foiță – compleu integral, cu bluză și nădragi, da? De sub bluză se ițește discret un lanț oleacă mai gros decât zgarda metalică a Hannei. În picioare, o pereche de mergători care ar fi putut fi un fel de mocasini, dar mult mai hidoși.

Iar mutra. Băbăeatule, mutra! Genul ăla care cu jumătate de față pare că a simțit ceva duhoare odioasă și se chinuie să o identifice discret, amușinând c-o nară, parcă intrigat, parcă iritat, parcă ușor temător ca duhoarea să nu provină cumva de la beșina silențioasă pe care tot el a dat-o mai adineauri.

Iar cealaltă jumătate de față, genul ăla care privește tot restul lumii, de la gândacii de bucătărie la astronauții de la NASA, cu un aer de superioritate supremă, care spune că ar trebui să fim cu toții recunoscători că respirăm același aer (cu vag iz de beșină) precum ilustra sa persoană.

Și în timp ce stăteam noi, acest vesel grupuleț, formând o coadă organizată la furnizorul de crăpelniță, numai ce-l aud pe distinsul EL:

– Mda, ce să zic, bine că poartă mănuși…

N-apuc să mă întorc spre el, să-mi dau seama mai exact despre ce vorbea, că îi aud ochii dându-se peste cap cu zgomot. Și nici nu mai trebuie să mă întorc, că îmi dau seama instant: cel mai probabil se uită la băietul de la tejghea, care pregătește comenzile.

Ca să înțelegeți exact despre ce vorbim, băietul ăla avea mănuși, cu care nu făcea altceva decât să apuce produsele gata ambalate, pregătite de colegii lui, să le pună în pungile pentru luat la pachet sau pe tăvile pentru mâncat la fața locului. Atât. Ah, și mai lua din când în când câte o băutură (din aia scumpă, gata ambalată în doză sau sticlă, nu lua în gură din dozator și scuipa apoi în paharele destinate clienților, da?) din frigider, pe care o alătura potolului.

– Mdea, uite, pune mâinile și pe tăvi! Vai de capu’ nostru!

…

– Mhm, mhm, mda, probabil cu mănușile alea încasează și banii. Tu-ți dai seama? Pune mâna pe bani și apoi pe mâncare!

…

– Na, uite acum! Mai pune mâna și pe pungile alea de hârtie! Ntz, ntz, n-am pomenit, dom’ne, așa ceva!

…

– Ia, ia, fii atentă acuma! Ia stai să vezi, că pune mâna pe casa de marcat!

(n-a pus, după cum spuneam, cel puțin cât am stat eu acolo, era o cu totul altă persoană la casă, iar băietul în cauză efectiv nu făcea altceva decât să ia mâncare gata pregătită de alții și ambalată și să o pună pe tăvi și în pungi)

Într-un târziu, parcă ar da și Ea să zică ceva. Încearcă timid să întrerupă perorația distinsului soț, care se manifesta vădit nemulțumit față de precarele condiții de igienă ale locantei în cauză, dar n-are sorți de izbândă.

De fiecare dată când dă să deschidă melița și să articuleze un sunet, tirada se reia cu și mai mare înverșunare:

– Păi da cine a mai pomenit, dom’ne, una ca asta? Să poarte mănușile alea, ca să ce? Să atingă cu ele toate alea? Să pună mâna și pe bani, și pe casa de marcat, și pe mai te miri ce?!

…

– Da, ce să spun! Poartă mănuși! Poartă mănuși… ca să ce? Să închidă gura la fraieri! Că parcă știu io pă unde a mai umblat el cu mănușile alea până acuma? Le poartă ca să ce? Să să protejeze pă el, că de altceva nu văd de ce le-ar purta!

Ea stins, abia auzit:

– Păi bine, atunci vrei să nu luăm totuși de aici? Poate mai bine din altă parte?

– Dreq, din altă parte! Lom d-aici, dacă tot am stat atâta la coada asta!

Și-n timp ce-i comunica ultimativ decizia sa irevocabilă distinsei sale consoarte, acest Hygeia masculin, acest toreador neobosit al siguranței și sănătății alimentației publice, a-nceput a-și suge cu temeinicie și abnegație dintre dinți ceva resturi, rămase probabil de la o masă anterioară, preparată în condiții de igienă net superioare, că altfel cum ar fi avut omul curajul să le mai sugă și la ceva vreme după cu-atâta poftă?

sursa foto: freepik.com