[Ziua 16]

Am uitat să vă las aici concluzia după cele zece zile petrecute în Spania.

Există totuși două lucruri care mă scot din minți la țara asta. Două lucruri care, de fapt, sunt trei.

👉 Unu. Nimeni nu se grăbește. Toată lumea are doar două viteze: încet si foarte încet. Încerc să mă adaptez la ei, dar efectiv nu reușesc. Uneori îmi dau impresia că pentru ei timpul se scurge cu totul altfel decât pentru mine, că au o buclă temporală doar a lor. Serios, nu știu cum m-as descurca cu asta dacă aș trăi aici.

👉 Doi. Nimeni nu vorbește engleză. Numeri pe degetele de la o mână spaniolii dintr-un oraș care vorbesc engleză. Atenție! Nu mă refer la recepționeri de hoteluri și la alți oameni care prin natura jobului sunt obligați să mai știe și alte limbi. Zic de ceilalți oameni. Nimeni, nada, zero Inglés.

👉 Trei. Până la urmă pot să trec și peste faptul că nu vorbește nimeni engleză. Aia e, lasă că mă pot descurca și singur să zic în spaniolă lucrurile care contează. N-am nevoie decât de „por favor, dónde está el jamón ibérico?” și „disculpe, se puede comer?”.

Altceva mă termină pe mine, prieteni: duamne apără și păzește cât pot să vorbească oamenii ăștia. Bănene, nici noi nu suntem nație de tăcuți, dar ăștia vorbesc mai mult și ca italienii. Ceea ce nu e ușor, credeți-mă.

Fiți atenți aici. În cartierul din Pamplona unde am fost cazat, duminica nu e deschis niciun magazin, pentru că duminica nici iarba nu crește. Cu chiu cu vai, ascuns pe niște străduțe, am găsit un carrefour express. Ce nu știam eu, când am intrat voios, era că în cartier toată lumea se știe cu toată lumea. Eram cinci sau șase oameni, cu tot cu vânzătoare, și toți vorbeau între ei, li se auzeau vocile din toate colțurile magazinului.

Treabă care m-ar fi lăsat complet rece, că mi-am pus în coș ce-aveam nevoie, mai trebuia doar să plătesc și plecam, în urma mea n-aveau decât să vorbească până la Crăciun.

Ce nu luasem în calcul erau cele două doamne pensionare care stăteau în fața mea la coadă, la singura casă disponibilă. Care doamne vorbeau ceva foarte important cu vânzătoarea, cred, altfel nu înțeleg de ce discuția dura deja de zece minute și nu se vedea vreun semn că s-ar termina curând.

Nu interesa pe absolut nimeni că sunt și eu la coadă. Din când în când mai clătinam din cap și trăgeam câte un oftat prelung, dar fără vreun succes vizibil. Jur că dacă n-ar fi vorba de mine, m-aș fi amuzat teribil să asist la o astfel de scenă.

Ca să înțelegeți și mai clar despre ce vorbesc: am scris postarea asta la coadă, așteptând să termine de vorbit cele două doamne pensionare și vânzătoarea. Am terminat de scris și tot am mai așteptat vreo două minute.

În rest, rămâne cum am stabilit: Spania este superbă.

P.S. Poza n-are legătură cu articolul, dar e din Pamplona. M-am dus să mă așez pe iarba aia, că pur și simplu n-am putut să rezist.