3,387 cititori

Cum scăpăm de statul la coadă

Am mai spus de multe ori pe-aici că în ultimii ani am ajuns să fiu dependent de card, rezolvând astfel spinoasa problemă a umblatului cu cash după mine. Și lucrurile ar fi mers în continuare sublim, dacă treptat n-aș fi realizat că mai am o problemuță din aceeași zonă. Și anume, nu suport cozile, frate. Indiferent la ce-ar fi ele. Că sunt la administrația financiară, la ghișeul de la Poștă, la megaimaj sau la tonetele cu bere de la concerte, urăsc să mă așez în spatele unor necunoscuți și să staaaau așa degeaba sperând să se întâmple vreun miracol care să-i facă pe toți cetățenii din fața mea să dispară brusc.

Continuarea

7,624 cititori

Uneori e mișto să ai ghinion

Sâmbăta trecută pe la prânz am hotărât c-a sosit momentul să-mi reîmprospătez oleacă înfățișarea adolescentină Așa că m-am înființat în fața oglinzii din baie înarmat cu mașina de tuns și multă răbdare. După un rapid calcul mental, am hotărât că ce-ar fi să mă tund un pic mai scurt decât de obicei, dacă tot urmează o perioadă în care lenea va fi factor decisiv în tot ce voi întreprinde (a se citi vin zilele libere).  M-am pupat singur pentru această idee minunată și, cu un arătător mai sigur decât al lui John Wayne când împușca la indieni, am pornit mașina de tuns. Continuarea

2,377 cititori

Mai bine să dăm copiilor sau celor care chiar au nevoie decât la stat

Cred că v-ați prins deja că oamenii de la Hospice Casa Speranței au prins drag de comunitatea care s-a format pe-aici. Și pe bună dreptate, zic io. Că de fiecare dată când au apelat la noi, i-am ajutat fiecare cu ce și cât am putut. Prin urmare, mereu când au câte o chestie despre care cred că ne-ar putea interesa și care-i ajută și pe ei, îmi trimit câte un email în care îmi explică despre ce este vorba. Ceea ce-au făcut și acum. Continuarea

3,256 cititori

Iar a venit perioada aia în care trebuie să fim mai buni

Băbăieți, io știu că deja vi s-a luat de câte îndemnuri cu “să fim mai buni, să facem și să dregem” ați văzut deja prin feed-urile din spațiul carpato-danubiano-pontic zilele astea. Că doar așa e trendul, vine Crăciunul și trebuie să fii mai bun, în restul anului nu mai contează ce faci. Dar tocmai pentru că eu știu foarte bine ce fel de oameni ne-am strâns pe-aici și cum am reușit să fim “mai buni” fără să fie nevoie de nicio sărbătoare a nașterii tâmplarului, mă gândeam că poate reușim din nou. Continuarea

3,738 cititori

Asta înseamnă să fii influencer, da?

Ieri seară tocmai intrasem la mine pe scară când mă trezesc că mă oprește vecina de la parter. Paranteză. Vecina de la parter e genul ăla de tanti sărită de 60, mămoasă, bună s-o pui pe rană, care nu mă scoate din “Mihăiță” și jur că de câte ori o văd mă gândesc la mama. Că e fix pe același gen. Închid paranteza.

Cum spuneam, abia intrasem pe scară când m-am trezit că mă ia tanti Jeni la întrebări:

– Auzi, zice, cum pot să-mi fac și eu gard din ăla ca al lu’ maică-ta?

Continuarea

4,710 cititori

Când se transformă datoria în țeapă?

Primii mei ani din București s-au petrecut prin niște cămine studențești, absolut mizere, din Grozăvești și Regie. Evident, nu regret nimic, pentru că acolo am învățat cum e să te descurci în ORICE condiții. Cum e să faci duș cu apă rece, iarna, într-o sală de dușuri unde temperatura cu greu urca peste 15 grade. Cum e să supraviețuiești câte trei săptămâni doar cu cartofi prăjiți pe reșou. În același ulei. Sau cum e să te bați parte în parte cu gândacii ăia maro și foarte iuți (căminiștii le ziceau bemveuri) care invadau camerele și orice bucățică de mâncare odată ce stingeai lumina. Era frumos, ce să mai. Un fel de hipstereală avant la lettre.

Continuarea

5,595 cititori

Hai să vă zic una mișto

Prin vară așa dădusem o fugă la maică-mea la Vâlcea  (nu de alta, dar se simțea de la București niscaiva miros de salată de vinete, cu roșii și telemea d-aia grasă de bivoliță). Intuisem bine, fix de la mama se simțea. Mă rog, făcuse și cartofi prăjiți, dar ăia sunt ca banii, n-au miros.

După ce-am băgat în fizic până nu mă mai puteam mișca fără să mă sprijin de pereți, hai la cumpărături să-și ia chestii pe care nu le poate căra singură. Mergem, punem în coș, hai la casă să plătim. Iar acolo, din obișnuiță, am scos cardul și beep-beep, aia fost. În mașină, femeia dă să-mi plătească, iar io îi zic să-și vadă de treabă că, pe lângă că nu-mi trebuie banii ei, nici nu umblu cu cash la mine. La care face ochii mari:

– Cum adică nu umbli cu cash la tine? NICIODATĂ?!

Continuarea

1,701 cititori

Banii vorbesc doar dacă are cine să-i asculte

Sunt convins că una dintre cauzele pentru care trăim vremurile pe care le trăim este lipsa educației. Serios, uitați-vă în jur și-o să constatați că lipsa educației naște monștri în aproape orice domeniu.

Iar dacă în viața de zi cu zi chestia asta poate provoca, lipsa educației financiare a făcut posibilă de-a lungul timpului, pe lângă cele mai mari țepe posibile (vezi Caritas și FNI)  de-a lungul timpului, și o manipulare extrem de facilă a populaței.

Am făcut introducerea asta ca să vă spun că am dat peste o chestie extrem de mișto, am dat peste niște oameni care investesc o grămadă de timp și resurse pentru educarea financiară a cetățenilor acestei țări. Și ce să vezi, o FAC GRATIS. Continuarea

4,756 cititori

Oamenii mișto din jurul nostru

Ăsta ar trebui să fie un text care să vă dea de gândit. Poate că este sau poate că nu. O să vă dați voi singuri seama.

Pe Rin l-am cunoscut la vârsta aia la care se spune că nu mai reușești să-ți faci prieteni noi și rămâi tot cu ăia pe care-i ai. Well, uite că uneori vorba asta nu prea funcționează.

Povestea lui este extrem de simplă, ca toate poveștile de succes: plecat din Buzău, a ajuns în București și zece ani mai târziu și-a deschis un business al lui. După cum ziceam, simplu ca bună ziua, nu? Mă rog, ar mai fi la mijloc și oleacă de muncă, dar cine se mai uită la asta în ziua de azi?

Continuarea

3,635 cititori

Nici cu internetul ăsta nu e așa simplu cum crede lumea

Treaba stă așa. De obicei, în perioada asta a anului îmi prelungesc abonamentul la telefonia mobilă. Chestie care, deși ar putea să pară, nu e așa simplă cum poate ați fi tentați să credeți. Nuș’ cum să vă explic, dar în ultimii doi ani, în care telefonul a fost practic extensia mâinii mele drepte, am ajuns la concluzia că netul pe mobil și mai ales viteza cu care se mișcă sunt cam cele mai importante lucruri pentru mine când vine vorba despre telefonie.

Adevăr vă zic vouă. Nu mă interesează minute incluse, sms-uri, mms-uri și alte drăcovenii din astea absolut mirifice, dar pe care le utilizez foarte puțin spre deloc. În schimb, mă interesează foarte tare că vinerea trecută, în trenul spre Brașov, jumătate din drum am plâns cu sughițuri încercând să mă dau și eu pe Facebook ca tot omul sau că, în același tren, mi-a luat patruj’ dă minute să postez un text de patru fraze pe blog. Și toate astea pentru că odată ieșit din gara de nord, viteza internetului scădea cu fiecare kilometru parcurs de ziceai că mă îndreptam spre Aconagua, nu spre El Dorado-ul României (a se citi Valea Prahovei).

Continuarea