Dacă simți că nu mai poți, dacă simți că până acum, în ciuda eforturilor tale, te-a lăsat cu fundul în baltă ori de câte ori îți era lumea mai dragă, dacă simți că exact atunci când aveai mai multă nevoie, n-ai primit înapoi decât o mică parte din ce-ai fi vrut să primești, dacă simți că ți-a înșelat așteptările și cu toate astea ești nevoit să mergeți mai departe împreună, dacă simți că răbdarea ta s-a terminat, ei bine, dacă simți toate astea, nu există moment mai potrivit să-i spui “adio și n-am cuvinte” decât luna martie. Continuarea
Category Archives: promo
Măcar nu rămâi cu banii dați
Practic, eu n-am pățit-o decât o singură dată, la concert la Madonna, unde n-am mai putut să ajung din motive independente de voința mea, gen a trebuit să rămân la Vâlcea. Mai am și-acum biletul pe undeva, îl tot găsesc când fac curățenie și nu mă îndur să-l arunc. Mă rog, speranța mea secretă e că la un moment dat o să i-l dau înapoi Madonnei, cu autograf. Ah, ba nu, mint, au mai fost și vreo două meciuri ale Stelei la care n-am mai reușit să ajung, dar am avut multe altele, concerte, meciuri, evenimente, la care am ajuns pe buză, la noroc, fără să sper ca voi mai ajunge vreodată în timp util. Continuarea
Cam ăsta este trendul
Ne place, nu ne place, devenim din ce în ce mai dependenți de aplicațiile pentru mobil. Astea-s vremurile și, oricât de conservatori am fi, constatăm că telefonul face parte integrantă din viețile noastre.
Sincer să fiu, nici nu prea are cum să fie altfel când un simplu smartphone de azi este de câteva milioane de ori mai puternic decât toate computerele folosite de NASA în ’69 când au trimis misiunea Apollo 11 pe Lună. Toate la un loc, da?
Pentru că nici nu știi ce te-a lovit
Hai că profit c-a venit frigul, și-am băgat trotineta la iernat, ca să vă povestesc nește chestii ce mă frământă încă de pe vremea când era cald și-o călăream cu pletele în vânt. Pe ea, pe trotinetă.
Cred c-am mai zis pe-aici că practic nu exista zi în care să nu fi avut vreo experiență neplăcută în trafic. Stați, nu-mi săriți în cap pe motiv de “așa-ți trebuie dacă nu mergi pe trotuar”, că nu știți despre ce vorbiți. Trotuarele din București sunt practic inutilizabile. Am încercat, vă jur c-am incercat să mă deplasez exclusiv pe trotuar. Nu ai cum. Trotuarele din mândra noastră capitală sunt sparte, sunt denivelate, sunt peticite, sunt pline de șanțuri. În plus, nu există rampe, nu există treceri, nu există nimic care să te ajute, la fiecare bordură practic trebuie să te oprești, să cobori de pe trotinetă și s-o iei pe sus ca să poți trece. Ocazie cu care mi-am dat seama, poate pentru prima dată, că în orașul ăsta toți cei care sunt nevoiți să se deplaseze în cărucior cu rotile, sunt condamnați din start, nu au cum să ajungă vreodată undeva fără să fie ajutați.
Statistica nu ține loc de viață
Tata nu era genul de om cu care să poți comunica ușor. Copil de țăran, cu încă patru frați, toți crescuți într-o sărăcie lucie, nu suporta să vorbească despre problemele lui cu nimeni, nici macar cu mama sau cu mine. Habar nu am de ce, probabil considera că asta ar însemnă să se plângă și bărbații n-au voie să se plângă, nu-i așa?
Nu-mi amintesc să-l fi văzut bolnav vreodată, cu excepția momentelor când îl pocnea vreo gripă sau răceală. Și-atunci făcea ce fac toți bărbații, trei zile trăgea să moară mai ceva decât o femeie în durerile facerii, în a patra zi, când deja era un pic mai bine, devaliza jumatate de frigider dimineața și cealaltă jumatate seara, iar din a cincea nu-l mai prindeai prin casă. În rest, dacă a suferit de ceva, a știut doar el, nouă nu ne-ar fi spus nici picat cu ceară. În aceste condiții, de mers la doctor, de făcut vreo analiză sau vreun control periodic, nici nu putea fi vorba. Continuarea
La cinci minute de metrou
Astăzi o să vorbim despre un subiect care probabil vă va deveni pe loc foarte simpatic: agenții imobiliari din spațiul carpato-danubiano-pontic. Nu despre toți, desigur, doar despre cei care înfloresc ușor realitatea, ca să folosesc un dulce eufemism pentru „mint de îngheață apele”. Mno, cu toții știm minciunile care însoțesc multe dintre anunțurile imobiliare, dar doar câteva sunt cele de top, adică alea care te fac să pui mâna pe telefon si să suni, fericit c-a dat norocul peste tine.
De departe cea mai gogonată e aia cu „la cinci minute de metrou”. Oamenii știu prea bine că în București practic aproape că nu se mai poate circula cu mașina, așa c-o bagă p-asta cu distanța mică până la metrou, convinși fiind c-o sa funcționeze mai ceva ca mierea pentru muște. Și să vezi ce, chiar funcționează. Când îmi căutam ceva să mă mut, am fost să văd un apartament, undeva prin zona Iancului, aflat la cinci minute de metrou, evident. Oamenii nu mințiseră, fix cinci minute am făcut, doar că eram cu mașina. Continuarea
WELL
Am mai povestit pe-aici c-am lucrat 15 ani în vânzări, după care mi-am descoperit vocația de băgător de seamă pe interneții patriei și-am reușit să-mi văd visul cu ochii. Mai precis să-mi scot definitiv din vocabular cuvinte și expresii precum „target”, „comandă”, P&L, KPI, „raport” și altele de genul ăsta care-mi dau coșmaruri și acum. Serios, mă mai trezesc plângând noaptea, pe motiv c-am visat că nu mi-am făcut targetul și iar nu iau comision luna asta. Lasă, nu mă invidiați, că acum au intrat altele: „buget”, „idei”, „campanii”, „feedback negativ” și „nu ești bun de nimic”, d-astea.
În fine, nu despre asta voiam să va povestesc, ci despre clădirea în care mi-am petrecut toți cei 15 ani. Un mastodont de construcție, toată numai din beton din ăla de buncăr anti-rachetă, localizat, ați ghicit, în Pipera. Normal, unde altundeva poate funcționa o corporație serioasă?
Vești extraordinare pentru băutorii de bere
Iată că a sosit acel moment pentru care toți băutorii de bere care citesc acest blog (și nu numai) mă vor pomeni până la plecarea spre Veșnicele Plaiuri ale Vânătorii și dincolo de ea. Acel moment în care toți băutorii de bere de pe acest blog (și nu numai), care n-au imprimantă acasă, vor da fuga la cel mai apropiat centru de copiere să-și tipărească acest text în câteva sute de exemplare. Așa să fie, să le aibă la îndemână dacă e nevoie.
Acel moment când toate soțiile/iubitele/prietenele/amantele vor deschide ușile frigiderelor, vor vedea sticlele de bere frumos aliniate și vor conchide ciudos: “nu mai lua de bun tot ce zice Vasilescu ăla”.
S-a rezolvat și chestiunea asta
De-a lungul acestei vieți am fost pus de câteva ori în situația de a fi nevoit să primesc sau să trimit diverse sume de bani în afara spațiului carpato-danubiano-pontic. Adică în afară granițelor țării, ca să fiu mai exact.
Toate bune și frumoase, doar că, de fiecare dată, indiferent că trimiteam sau că primeam, începea coșmarul. Ba comisoane mari, ba era nevoie de nuș’ ce coduri de la bănci, fără de care nu puteai să miști un deget, ba nu găseai deschis, ba aveai șapcă, ba de ce n-ai șapcă. Bucurii din astea mărunte de popor obidit.
Țin minte că la un moment dat a vrut vară-mea să-mi trimită niște bani, din State, pe post de cadou pentru ziua mea. După ce a încercat o vreme să mi-i vâre direct în cont și s-a izbit de tot felul de opreliști stupide, când și-a dat seama că trece și ziua mea, se duc și Crăciunul și Revelionul și ea tot nu reușește, s-a dus femeia și i-a pus printr-un serviciu din ăla de trimis bani. Continuarea
Mai stau cinci minute
Vine un moment în viață când te desparți de copilul din tine. Și, de cele mai multe ori, vine pe neanunțate, fix cum s-a întâmplat la mine. Era o seară oarecare când mi-am luat la revedere de la el. După cum ziceam, nici măcar n-a fost o chestie premeditată, dar simt că a fost definitivă. Păcat, ne înţelegeam aşa de bine, eu şi cu el, că uneori nici nu ştiam care-i unul si care-i altul.
Ruptura s-a produs brusc, fără niciun avertisment. O ardeam liniştit pe net, televizorul mergea în surdină şi dintr-o data am simţit nevoia presantă s-o fac. Nu ştiu ce mi-a venit, dar l-am luat pe puştiulică ăla care rămăsese pitit în mine şi i-am aplicat lovitura fatală. Iar asta s-a întâmplat fix când am deschis larg fereastra și am zbierat, cât m-au ținut plămânii, la cei trei-patru copii care jucau fotbal sub geamul meu: Continuarea
Dar balonu’, ce-ați făcut cu balonu’?
LATER EDIT
Iată că avem și cele trei comentarii câștigătoare care au strâns cele mai multe thumbs up.
Câștigătorii vor fi contactați de cei de la Halls pe adresele de email folosite la postarea comentariului.
Obsesia copilăriei mele a fost ciunga. Dar ce zic eu a copliăriei mele, a fost obsesia unei întregi generații de copii născuți în plină epocă de aur. Nu știți ce e ciunga, este? Well, ciunga era traducerea fonetică și profund mioritică pentru americănismul ăla decadent, și anume „chewing gum”.
Nu știam noi mare lucru despre ce nu se găsea pe vremea ailaNtă, nu eram la vârsta la care să tânjim după libertate, dar sigur-sigur după gumă de mestecat sufeream ca naiba. Și pe bună dreptate, pen’că în comerțul socialist de stat se găsea doar o chestie numită, profund ironic, „Gumela”. Cum să vă descriu eu senzația pe care-o aveai când mestecai șmecheria asta? Era asa ca și cum băgai în gură un bastonaș făcut din făină, cu drojdie de bere și scoarță de copac. Totul îndulcit cu zahăr fabricat din reziduuri de cornier de 14. Adevăr grăiesc, cine-a mestecat Gumela măcar o dată în viața lui poate să confirme că lucrurile stau exact așa. Continuarea