De ce să nu recunosc, am fost cândva și eu romantic cu acte în regulă. Pentru că tendința naturală este să pleci “la drum” ca un adevărat cavaler. Desigur, se mai atenuează un pic din ea, după ce viața îți da primul șut în coaie. Totuși, dacă ești un adevărat luptător, persiști în tâmpenie. Depinde și câtă rezistență ai. Cunosc luptători din ăștia cu “ouăle” turtite, de la câte “şpiţuri”si-au luat, transformate în niște adevărate vagine masculine. Dar, care nu renunță. Continuă să creadă în șansa lor de a fi adevărați cavaleri pe cai albi. Eu le țin pumnii și-i susțin pe acești eunuci moderni. Dar să fie la ei, acolo.
Pe la al treilea “şut” încasat în zona aia sensibilă, m-am oprit și mi-am zis că aşa nu se mai poate. Şi-am început metamorfozarea în noul “eu”. Să nu credeți că a fost ușor. Sau aveți impresia că e floare la ureche să devii un monument de nesimțire?
Uite, că să înțelegeți, cât de cât, cum stăm. Am renunțat la prostul obicei care te expune la pericolul orbirii sau crescutul părului în palmă (mă rog, “am renunțat” e un fel de a spune, practic nu mai abuzam de el), după ce mi-am dat seamă că există niște substituenţi mai buni pe lumea asta: fetele sau, după o vârstă, femeile. Şi plin de încredere, m-am îndrăgostit. A fost o primă mare iubire ca la carte. Cu poezii, petale de trandafiri şi cer luminat în plină noapte. Eram visul încarnat şi nerostit al oricărei femei. Când pana mea măiastră pornea a scrie versuri dedicate “ei”, simțeam cum trec în umbră toți mării corifei ai rimelor.
Sau, cel puţin, așa credeam eu. Pentru că ea, mirifica făptură, m-a lăsat pentru un …golan. Băi, dar nu că exagerez eu, omu’ era fix opusul meu, romanticul făuritor de stihuri ales meșteșugite. Un băiat de cartier, ce absolvise cu brio…scoala vieții. Cu bemveu ursuleţ și ceva parai dobândiți din şmen-uri. Singurul lucru romantic pe care îl spusese vreodată fusese ceva de genul: “decât că acum tre’ să tragi chiloții pă tine, că vin baeţii pă la mine” (și bruma de rimă este absolut involuntară). L-am cunoscut, credeți-mă, dacă mă înșel o fac de ordinul micronilor.
Să vă mai povestesc sceneta jucată de mine și colegul meu de cameră? Cea în care îl pun pe om s-o sune pe “ea”, adorata mea, și s-o întrebe dacă știe ceva de mine, că n-am mai apărut prin cămin de vreo săptămâna. Toate astea în ideea că, nu știu, poate i se făcea fetei milă de suferințele mele intense și revine la sentimente mai bune. Interesant este că deşi pe atunci nu ştiam că “pity sex is better than no sex”, se pare că aveam instincte bune.
“Veronica Micle” (hai ba, că am cititori deștepți, cre’ca știți cine a fost, nu mai pun link) zice că nu știe nimic de soarta mea, dar că trece ea pe la cămin să stea de vorba şi să vadă ce e de făcut. A trecut. Iar la discuția, în care s-a pișat pe mine la modul voios, am asistat…de sub pat (ştiu, eram un adevărat luptător). Deci, v-o mai povestesc?
După ce mi-am revenit din lovitură, mi-am zis că a fost o întâmplare, de fapt viața nu e așa. Şi mi-am văzut de drumul meu, presărat cu bune intenții și “corason” sensibil. Următoarele două baroase între picioare, le-am luat cam în același stil barbar. Dar ce nu te omoară, te face mai puternic. Așa că am stat eu și am chibzuit profund dacă mai are rost să mă arăt în lume fără suspensor de tablă. Da’ din aia groasă de 0.2.
Concluzia a fost că nu mai avea sens. Aşa că am transformat tabla de la suspensor în “şorici” d-ăla gros. Pe obraz. Adicătelea am schimbat un pic unghiul de de deplasare. În loc de 360 de grade, am redus la 180. Ceea ce înseamnă că am luat-o exact în direcția opusă. Nu de alta, dar o greșeală repetată știți și voi cum se cheamă, nu?
N-a fost ușor, a trebuit să-mi fac mâna pe ținte mai ușoare. Dar mă perfecționam pe măsură ca treceam de la una la alta (de ținte vorbesc). Spre marea mea mirare, cu toate că mă transformam în “mistretul cu colți de argint”, șansele de eșec scădeau ca indicele “Dow Jones” la începutul lui 2009.
Avea Badea (Mircea Badea) pe vremuri, când era încă amuzant, o poveste tare. Un coleg de liceu de-ai lui face cunoștință cu o tipă de aceeași vârstă. Şi binevoiește să-i pupe mâna, cu această ocazie deosebită. După “incident” o urmărește pe tipă tot liceul, cu gândul să se joace de-a doctorul cu ea. N-a reușit în veci, deși o proporție covârșitoare de băieți din același liceu, se pare ca erau mai norocoși decât el şi o loveau pe unde o prindeau. După niște ani, când s-au reîntâlnit întâmplător, omul a întrebat-o: “Da’ bine, mă, m-am ținut de capul tău tot liceul. Practic, nu ai ratat pe nimeni în afară de mine. De ce naiba”? Femeia se uită siderată la el și-i răspune: “Nu puteam să fac așa ceva, tu erai ăla care îmi sărutase mână”! Ați prins-o, da?
Tot ce pot să vă spun, acum după atâta amar de experiență, este că femeile preferă porcii. Întotdeauna. știu, o să veniți să-mi spuneți că nu e adevărat, “iubi al meu face și drege, iar când se cacă miroase a trandafiri”. Se prea poate, dar e vorba de o simplă excepție care confirmă regula. Eu vorbesc aici în general, nu mă interesează un caz izolat. Poate ați avut noroc (și la loto se mai câștiga, nu?). Sau poate doar vi se pare. Rețineți asta de la mine: orice porc știe cum să fie cavaler, dar nu orice trubadur romantic știe să fie porc!
Iar tu, da tu, cea care citești acum neîncrezătoare “prostiile pe care le scrie asta” (adică eu) și te gândești la prințul tău neasemuit de acasă, te rog să fii un pic atentă. Pentru tine, am o singură rugăminte: notează-ți pe ceva data când ai citit articolul ăsta. Şi pune-o într-un loc unde să știi de ea. Te rog s-o folosești ca să calculezi cât timp a trecut de la acest moment “T zero”, până în clipa când “Lancelot “al tău va trage prima bășină tare, cu sonor, în timp ce va uitat la “Sleepless în Seattle” sau altceva la fel de romantic.
Abia atunci vreau să-mi mulțumești pentru porcul de lângă tine!
sursa foto
