Articol scris de Iulia.

…

Hai să vă mai povestesc una cu potăi, că poate vă era dor :)))

Mai exact, încă una cu numitul cățel Kaboom. Pentru cine nu știe despre ce e vorba, Kaboom e un Dog German, mascul, în vârstă de 2 ani și jumătate și care cântărește vreo 70 de kile în viu.

O să las la final și o poză cu el și cu mine, ca să vă faceți o idee despre proporții (posibil să o mai fi postat aici, da nu mai știe baba și mi-e lene să caut).

E, Kaboom e genul ăla de câine pe care ori îl adori, ori te înspăimântă. Nu prea există cale de mijloc.

De ce zic asta? Pentru că reacțiile oamenilor la el se împart în două categorii mari și late: prima este reacția de tip „Ooooooo, ce drăgălaș eeeeee!” 🥹 însoțită de cele mai multe ori de instinctul de a se năpusti asupra lui și a-l drăgăli.

Cea de-a doua este reacția de tip „Aoleu, ăsta te halește dintr-o înghițitură!” 😦

În general, Kaboom e genul de câine cu care pot merge oricând, oriunde, în orice loc și orice situație, pentru că știu că este un câine extrem de civilizat și ascultător.

Și așa se face că, într-o zi cu soare, m-am dus cu el la un magazin de bricolaj, de unde aveam de achiziționat nește chestii.

Așa că m-am dus la respectivul magazin, am luat c-o mână lesa câinelui, cu ailaltă, coșul de cumpărături și am purces.

Am luat ce aveam de luat și m-am trambalat spre casele de marcat. Nush dacă am zis, da era sâmbătă, zi în care aparent pe tot românul îl apucă treburi de făcut prin casă, așa că la respectivele case erau niște cozi de dimensiuni deloc neglijabile.

Eh, aia e, mă pun și eu frumușel la una din cozi, unde mi s-a părut că e o casieră mai eficientă decât colegele ei.

În fața mea, un domn trecut de prima tinerețe, îmbrăcat regulamentar cu trelingul de uichend, de sub bluza căruia se ițea regulamentarul maio cu găurele.

Domnul n-avea coș de cumpărături, ci doar vreo 2-3 produse, pe care le ținea în mână, aspect sub care m-am felicitat pentru alegerea făcută, că am zis că na, avansează coada mai rapid.

Ajunge omul meu la casă, pune produsele pe tejghea, și i se adresează casierei:

– Dom’ne, nu e normal așa ceva!

Casiera se oprește pentru o clipă din scanat produse și îndreaptă spre om o privire (justificabil) nedumerită, însoțită de o sprânceană ridicată.

Omul continuă, pufnind:

– Nu, chiar nu e normal așa ceva! Cum să umbli cu așa ceva prin magazine?

Moment în care ni se dezvăluie, revelator, motivul de nemulțumire, exprimat sub forma unei clătinări vagi din cap în direcția mea și-a câinelui.

Ca să fim bine înțeleși, în tot acest timp, io și câinele din dotare menținusem o distanță absolut normală și decentă față de respectivul om, câinele stătuse în permanență lipit de piciorul meu, nu-ș băgase nasul în curul domnului și nici nu inițiase vreun alt tip de interacțiune nesolicitată, nici cu respectivul, nici cu vreo altă persoană din jurul nostru.

Cu toate astea, omul își continuă imperturbabil diatriba, sub privirea în continuare nedumerită a casierei:

– Păi dom’ne, cum să vii cu așa ceva în magazin? Aici e oameni cu copii, e oameni mai în vârstă, poate. Păi ăla te omoară fără să clipească, dom’ne! Și mai e și fără borniță, d-aia, și fără nimic! Nu să poate! Nu e admisibil!

Ăsta a fost momentul în care m-a bușit râsul. Adică, vă dați seama că omul era la un metru de mine, dar nu a avut tupeul să îmi spună mie direct ce avea pe suflet, ci și-a vărsat oful la casieră. Așa că am preluat eu inițiativa:

– Sper că vă dați seama că sunt la un metru de dumneavoastră și vă aud, nu?

Omul meu întoarce pentru o fracțiune de secundă privirea spre mine, după care se întoarce înapoi spre casieră, casiera se uită când la el, când la mine, Kaboom se uită în gol, probabil contemplând existența și întrebându-se dacă mai durează mult până ajungem acasă, că lui îi era cam foame.

Și omul continuă:

– Păi da, doamnă, dar nu e normal! Dacă se repede la mine?

Insist și eu:

– Păi, în primul rând, dacă tot vă e așa teamă de tot ce e în jurul dumneavoastră, nu vă e teamă și că s-ar putea să vă cadă o cărămidă în cap când mergeți pe stradă? Și-n al doilea rând, chiar normal nu e nici să vorbiți despre mine și câinele meu cu altă persoană, de parcă eu aș fi la televizor, nu la un metru de dumneavoastră.

Omul se uită din nou la mine, vizibil deranjat de faptul că intervenisem neinvitată în conversația lui și vociferează în continuare către casieră:

– Păi, doamnă, dar dumneavoastră înțelegeți ce vă spun eu? Ăsta e un animal periculos!

În momentul ăsta, Kaboom, care până atunci stătuse absolut regulamentar lângă piciorul meu, se așază în fund și cască.

Mă uit la el, mă uit la domn, mă trag un pas mai în spate și îi zic câinelui:

– Kaboom, hai mămicule oleacă mai departe, că cred că domnul nu e neapărat cu antirabicul la zi, și să nu iei nabilor ceva!

Casiera își mușcă buza. Eu îl privesc zâmbind. Domnul devine ușor stacojiu la față, își strânge produsele în brațe de parcă își imagina că, după ce va ieși din magazin, am să-l urmăresc prin parcare să-l jefuiesc și să pun câinele să-l facă bucăți, plătește, își ia catrafusele și pleacă bombănind ceva despre lipsa de civilizație din ziua de azi.