Una dintre cele mai frecvente amenințări pe care le primesc aici, pe blog, este „n-o să te mai citesc și n-o să mai comentez”. Mă rog, formulată în fel și chip, după imaginația fiecăruia, dar ideea de bază rămâne asta: diverși cetățeni amuzanți mă amenință că nu vor mai citi blogul și că nu vor mai comenta.

Amenințări venite, desigur, atunci când sunt nemulțumiți de faptul că ceva neplăcut s-a întâmplat cu comentariile lor. Ori le-am șters, ori le-am editat, ori am făcut ce mi-a trecut mie prin cap ca să-l fac pe respectivul să înțeleagă că vreau să fac pipi pe comentariul lui.

Automat, în nouă cazuri din 10, urmează amenințarea cu „nu te mai citesc și nu mai comentez”. Să vă mai spun că foarte mulți îmi trimit și email-uri cu aceeași amenințare? Biiine, nu vă mai spun.

Nu aveți idee cât de des se întâmplă treaba asta. Ce-i drept, îmi asum că se întâmplă din cauză că foarte des mi se întâmplă și mie să nu-mi placă anumite comentarii, prin urmare să decid că voi face pipi pe ele. Ceea ce și execut cu o imensă satisfacție.

Asta este, aici nu e democrație, e dictatură. Putem să ne asumăm treaba asta sau putem să nu ne-o asumăm, că nu e obligatoriu, până la urmă nu e ca și cum nu avem un internet întreg la dispoziție.

Dar ce vreau eu să le spun azi acestor cetățeni care au impresia că, dacă mă amenință că nu vor mai citi și nu vor mai comenta, se vor întâmpla lucruri nasoale pentru mine, este următorul lucru.

Faceți un exercițiu și intrați în secțiunile de comentarii ale articolelor de la începutul acestui blog. Dacă sunteți familiarizați cu numele comentatorilor de pe aici, o să aveți surpriza să constatați că pe vremea aia erau cu totul alte persoane care comentau, o să vedeți niște nick-uri care acum nu mai există, oamenii ăia nu mai comentează.

99% dintre numele pe care le veți vedea în comentariile de la începuturile acestui blog au dispărut. Și nu pentru că le-aș fi făcut eu ceva sau, mă rog, nu tuturor, dar oamenii ăia pur și simplu au ales să plece. Pentru că așa se întâmplă și în viața normală, oamenii vin, oamenii pleacă, viața merge mai departe.

Ok, o să spuneți că e normal să nu mai fie aceiași oameni de acum 13 ani. Perfect, atunci mai puteți face un exercițiu și să intrați în secțiunile de comentarii ale unor articole mai dinspre zilele noastre, de exemplu articole de acum 5-6 ani.

O să constatați același lucru, că mulți dintre oamenii ăia nu se mai regăsesc azi, dar nu se regăsesc nici printre cei care comentau la începuturi. Sunt pur și simplu alți oameni.

Iar treaba asta s-a întâmplat și se va întâmpla ciclic atâta vreme cât va exista acest blog: oamenii vor veni, oamenii vor pleca, nicio dramă.

Ce vreau să demonstrez cu acest exercițiu pe care vi l-am propus este că nu mă interesează dacă cineva mă amenință că nu mă mai citește sau că nu mai comentează.

În primul și în primul rând pentru că mi se pare de căcat să faci asta. Dacă vrei să nu mai citești sau să nu mai comentezi, fă-o pur și simplu. Nu mă amenința, că amenințările sunt pur și simplu cerșit de atenție. Dacă vrei să faci asta, FĂ-O! Atât de simplu, dar nu veni să-mi explici mie ce mare lucru ai hotărât tu.

Și încă ceva, din secunda în care ai slobozit din taste o astfel de amenințare, poți sa fii absolut sigur că nu vei mai comenta aici chiar dacă ți-ai mai dori s-o faci. De ce? Pentru că te banez eu cu mâna mea. Păi ori ne ducem amenințările până la capăt, ori nu le mai ducem?

Cândva, pe vremea când eram mai naiv și nu atât de hârșâit în online, trăiam cu spaima că, dacă fac ceva nasol, oamenii se vor supăra și nu vor mai comenta sau nu vor mai citi. Adică exact cum mă amenință cetățenii ăștia.

După care mi-am dat seama că lucrurile nu stau deloc așa. Și știți când mi-am dat seama cel mai exact? Atunci când, acum vreo câțiva ani, eu, cu mânuțele mele diafane, am dat afară de pe blog (a se citi „i-am banat”) o șleahtă întreagă de comentatori care ajunseseră să aibă impresia că ăsta e blogul lor, nu al meu. Cei mai vechi pe aici știu exact despre ce e vorba.

Pur și simplu într-o zi i-am luat la rând pe toți, le-am băgat numele în blacklist și, din secunda aia, pufff, au dispărut pentru totdeauna. Fără să-i avertizez, fără să le spun „bă, aveți grijă c-o să vă fac asta”, pentru că, după cum vă spuneam, amenințările sunt de căcat. Nu te apuci să ameninți, ci pur și simplu faci ce ai de gând să faci.

Știți ce s-a întâmplat după ce-au dispărut brusc acei 15-20 de comentatori de pe blog? Absolut nimic.

Ba, dimpotrivă, au existat oameni care, după ce-a dispărut acel grup de rebeli, au reînceput să comenteze, pentru că nu-i mai suportau și, din cauza lor, nu voiau să mai comenteze pe acest blog. Am primit foarte multe comentarii în care mi se spunea fix treaba asta: ce bine că i-ai dat afară, că nu-i mai suportam.

Și dacă încă nu eram lămurit că lucrurile stau exact cum vă explic, acum vreo două sau trei luni am mai dat afară încă un grupuleț de oameni care comentau aici. La fel, fără să-i avertizez, fără să le spun nimic, pentru că nu era treaba lor ce-am hotărât eu.

Cei care sunteți de măcar câteva luni pe aici e posibil să fi observat c-au dispărut brusc niște nume de cetățeni care comentau în mod obișnuit. Într-o zi poate o să vă spun și motivul pentru care i-am trimis în lumea largă, dar nu azi, că azi mi-e lene.

Nfine, ca să concluzionez, asta am vrut să lămuresc.

Nu vă mai obosiți să mă amenințați că n-o să mai citiți sau că n-o să mai comentați. Dacă chiar vreți să faceți asta, faceți-o, că n-am nici cea mai mică problemă. Dar să vii să mă ameninți e doar penibil.

Plus că, repet, din momentul în care ai scris asta, te banez eu cu mâna mea ca să nu mai existe niciun dubiu.

Atât pentru azi.