Articol scris de Iulia.

Pornindu-mă de la treaba cu văicăreala, am zis să mă leg oleacă strict de motivul de văicăreală „bărbații e porci și nu face nimic și femeile e niște eroine și le face pe toate”. Și de treaba cu „ne educăm băieții să fie niște bărbați ok pentru viitoarele lor partenere”.

Așa cum ziceam în articolul anterior, între cele două teze e o urmă de ipocrizie. Adică da, e fain frumos și deosebit de minunat să vrei să îți înveți copilul de mic să pună mâna pe una-alta prin casă (fie el, copilul, fată sau băiat). Oare e cazul să bag aici un discleimăr d-ăla ca la textele legale cu „pentru facilitarea lecturii, în prezentul document prin „copil” se vor înțelege puradei de ambele sexe, nu numai puradei de sex masculin, că noi nu discriminăm acilea pe motive de roz sau bleu”?

Nfine, hai c-o iau iar pe câmpul de margarete. Ziceam așadar că e foarte bine să îți educi copilul să știe să utilizeze un mop și să își prăjească singur un ou, după care să ducă farfuria la chiuvetă și, eventual, să o mai și spele. Și ziceam că asta se aplică odraslelor de toate sexele – fie ele m, f sau d – pentru că ăia care nu nimeresc șosetele în coșul de rufe și care habar nu au la ce folosește o mătură sunt exact la același nivel cu alea care își fac un titlu de glorie din faptul că ele nici să fiarbă apă de-un ceai nu știu și preferă să mănânce din farfurii de plastic, decât să-și strice manichiura cu spălat vasele.

Dar, până ajungem să ne educăm progeniturile, eu cred că e important să „educăm” oleacă și omul de lângă noi. Discleimăr idem mai sus – vorbesc la modul general, dar voi folosi abordarea la masculin pentru că, în mare parte, vorbesc aici despre mine, care-s femelă și domnul soț, care e mascul. Dar până ajungem acolo, să mai batem un pic câmpii la modul general.

Și zic asta în primul rând pentru că mă gândesc la faptul că e mai simplu să stabilim niște chestii și să eliminăm niște metehne care ne deranjează, pe cât posibil, chiar dinainte să apară copiii în ecuație. Că apoi, oricât ai încerca tu să-i educi, ei oricum vor vedea că ceea ce le SPUI tu e diferit de ceea ce VĂD ei, de fapt. Pentru că, oricât le spui tu să se spele pe mâini după ce fac pipi, să își pună farfuria la spălat sau să ceară lucruri spunând „te rog”, și nu „auzi,dă și tu…”, dacă ei văd că mami stă la cratiță toată ziua și bate din călcâie când vine tati acasă, iar tati cere o bere, prăbușit pe canapea, prin fluturarea sugestivă a sticlei goale și, eventual, emiterea unui „alooooooo”, însoțit de-o râgâială, poți să vrei tu să îi educi până te faci albastră la față, că în mod sigur nu va ajunge la ei ceea ce le spui, ci ceea ce trăiesc, efectiv.

Când începi o relație cu cineva – și aici mă refer la o relație pe termen lung, nu la alea de wham, bam, thank you, ma’am, că acolo nu cred că deranjează pe cineva dacă partenerul își aruncă maioul pe lustră, în loc să-l pună în coșul de rufe – îl iei pe omul respectiv cu bune și rele. Și presupunem că alea bunele sunt mai multe decât alea relele, că altfel nu l-ai lua, nu? Bun, acum e clar că la început au o contribuție importantă și „fluturașii” și „norișorii roz” și toate celelalte asemenea, chestii care, în timp, se estompează. Și dacă la început ți se părea haios cum mănâncă el acasă numai de la chinezesc, fincă vine ambalat în cutii, și ia ui ce eficient e dragul de el, nu pierde vremea cu spălat vase și așa aveți mai mult timp de petrecut împreună, după o vreme începe să ți se cam ia…

Și brusc începe să te cam sece la suflet că te împiedici permanent de ciorapii lăsați pe te-miri-unde, de nădragii veșnic spânzurați pe vreun spătar de scaun sau de papucii desperecheați, aruncați ba prin bucătărie, ba prin sufragerie. Și aici ajungem la faza aia din reclamă (dacă nu știți despre ce reclamă vorbesc, uitați aici, vă aștept… gata? mergem mai departe?), cu „nu mai ești bărbatul de care m-am îndrăgostit”. Pen’ că aproximativ aici e momentul în care decizi dacă vrei ca relația aia să continue au ba. Iar dacă vrei să continue, te apuci frumușel și zici ce te deranjează, chit că asta înseamnă să vrei ca, la un anumit nivel, omul de lângă tine, să se schimbe. Iar treaba asta funcționează în ambele direcții – adică, domnilor, dacă la început vi s-a părut amuzant că ea habar nu are cum să fiarbă un ou, dar după neshte vreme parcă v-ați dori să vă facă și-o ciorbă, sau, de ce nu, să puneți împreună mâna p-o cratiță ș-un fund de lemn și să trântiți o ciorbă de să vă lingeți apoi pe deshte – acu e momentul.

Că dacă trece momentul ăsta, din punctul meu de vedere, șansele de recuperare a relației sunt mici. Pentru că încep să se adune frustrări peste frustrări și draci peste draci, și în loc de „Auzi, pui și tu te rog șosetele astea în coșul de rufe?” se ajunge la „M-am săturat să stau veșnic numa după curu tău, să adun șosete murdare și nădragi șifonați din toate colțurile casei, tu chiar nu poți să pui dracului rufele alea murdare unde le e locul sau faci asta special, ca să mă scoți pe mine din minți?!?”

Pentru că da, alea care omoară o relație de cele mai multe ori sunt rahaturile mici, de zi cu zi. Alea se adună încet, încet, strop cu strop și ajung să formeze ditamai buboiul care, invariabil explodează până la urmă. Sau nu explodează, dar îl macină pe unul dintre parteneri pe dinăuntru până când îi răpesc orice bucurie în viață și ajunge ca unica bucurie să-i fie văicăreala.

Ei, și ca să nu ajungem în punctul ăsta, ci să ne bucurăm de o viață pașnică și liniștită împreună, ce putem face? Ei bine, putem să comunicăm și da, cu riscul de a suna pretențioasă și atotștiutoare, putem să-l „educăm”* pe omul de lângă noi.

*prin „educarea” partenerului nu se va înțelege că ăla e prost de bubuie și noi tre să-l luminăm cu nețărmurita noastră înțelepciune, ci că ar fi ideal să încercăm să transmitem ce avem noi nevoie ca să fie bine, să nu fie rău. Și să acceptăm, la rândul nostru, să fim „educați” în sensul ăsta de către bipedul cu care mergem în concedii.

De exemplu: de când ne-am mutat împreună noi doi, io și cu Fritz și Fritz cu mine, pe mine mă seacă până în străfundul sufletului faptul că el nu duce gunoiul. Sau nu, hai să nu exagerez, îl mai duce uneori, când chiar dă p-afară și nu mai ai cum să îndeși nici un grăunte de orez în el, oricât ai încerca să te urci cu picioarele peste coșul de gunoi. Dar, în general, nu-l duce.

Bănene, nici nu pot să vă explic în cuvinte câți ani de zile m-am enervat de simțeam că-mi crește tensiunea și-mi bubuie venele alea nasoale (că io am doo, una pe frunte și una pe gât, că-s mai specială, așa) de fiecare dată când vedeam coșul de gunoi gata să erupă precum Teidele, iar apoi îl mai și surprindeam pe numitul cum mai încearcă să arunce ÎNCĂ ceva în coș, așezând obiectul respectiv într-un echilibru precar peste maldărul de deșeuri deja existent și apăsând apoi cu năduf capacul de la coș, să se închidă naibii sărăcia. Băi, jur, vedeam roșu în fața ochilor în momentele alea.

Și, evident, ori răbufneam și făceam ca toate harpiile alea rele, ori tăceam, mă duceam la coș, scoteam ostentativ punga super-extra-mega-hiper plină din el, mă chinuiam și mai ostentativ să o închid și plecam spre pubelă, trântind pe cât posibil toate ușile de pe traseu, atât la plecare, cât și la revenire. Și apoi eram ciufută că n-a făcut și n-a dres, el era ciufut că io mă ciufuțeam din atâta lucru și gata balul, ajungeam de la o amărâtă pungă de gunoi să ne certăm ca chiorii și să ne scoatem ochii și cu ce făcusem sau nu făcusem acu cinci ani, într-o marți ploioasă.

E, dar toate astea s-au schimbat când, într-o zi, în timp ce ne ciondăneam (sesizați diferența de nuanță, da – ne ciondăneam, deci nu ajunsesem încă la nivel ceartă) pe o oarecare temă, mai știe naiba care, i-am trântit în față un „Da, și tu oricum nu duci gunoiul niciodată!!!” și jur că mai aveam un pic și-i scoteam și limba, ca să-mi subliniez punctul de vedere. Și el s-a uitat senin la mine și a zis: „Nu, nu-l duc.” Zbang. Alo, păi ce facem aici, coane? Adică recunoști direct că nu faci?!? Norocul lui că a continuat și cu o explicație. Și mi-a zis așa: că el, din proprie inițiativă, nu prea duce gunoiul. Că nu e o activitate care să-i facă vreo plăcere deosebită și, prin urmare, se va trage pe dos de la executarea ei ori de câte ori va avea ocazia. DAAAAAAR. Dacă văd că gunoiul este plin și îi SPUN să ducă gunoiul… șoc și groază… îl va duce!!!

Băi, mi-a dat ecran albastru cu asta. Adică ce, e suficient să zic și tu faci? Și, ce să vezi, așa a și fost. Acum, în cea mai mare parte a timpului, dacă văd că gunoiul e pe cale să explodeze precum un balon de Hubba Bubba, scot frumușel punga și strig delicat: „Friiiiiiiitz, duci și tu te rog gunoiul ăsta?” E voala miraclă, omul vine și duce gunoiul.

Și, după cum spuneam, treaba asta funcționează în ambele direcții. Să vedeți. Fritz e oarecum obsedat de punctualitate. Adică e ăla care preferă să fie în locul X cu 5 minute înainte, decât să întârzie, iar dacă zice că la ora H e în locul Ț, păi poți să-ți pariezi viața pe faptul că, cu excepția cazului în care a făcut vreun AVC ori l-a lovit vreo tornadă, la ora H va fi în locul Ț.

Ăsta, ai zice, e un lucru bun. Mda… sau nu neapărat. Pentru că treaba asta a lui cu punctualitatea poate să fie dusă și la extrem. Adică, să zicem, vorbești cu el la telefon și te sună între timp altcineva. Așa că zici și tu, ca omu: „Stai că mă sună cutare, te sun eu înapoi în 5 minute!” Ș-apăi să dea dracii ca alea 5 minute să fie mai mult de 5 minute pe ceas, că jar mănânci. Te alegi cu o prelegere despre importanța cuvântului dat și a punctualității de-ți merg fulgii.

Io, pe de altă parte, sunt din categoria aia pentru care timpul e ceva destul de aproximativ. În sensul că mă strădui, jur, îmi dau toată osteneala să fiu punctuală și să nu las oamenii să aștepte după mine, dar să mor io că undeva în matricea spațiu-timp care mă înconjoară se ascunde un Grinch care îmi fură minute. Că fac pe Scaraoțchi-n patru să fiu gata la timp, să plec din vreme, să… să… și cumva, tot pe fugă ajung să fiu. Și știu că e super nașpa și nepoliticos să stea lumea după tine, dar jur că n-o fac din nesimțire. Numa din tâmpenie, că altă explicație n-am.

Eh, iar date fiind aceste două personalități ale noastre, vă dați seama cam câte scântei au zburat pe tema asta. Dar după mai mult de un deceniu de mâncat ficați reciproc, iaca a reușit conu Fritz să mă educe cât de cât, în sensul în care dacă zic, de exemplu, că te sun în 5 minute, apăi chiar sun în 5 minute. Deci, se poate. N-oi mai fi io femeia de care s-a îndrăgostit, da o versiune mult îmbunătățită sigur sunt :)))

Acu, singura chestie de finețe, din punctul meu de vedere, e să descoperi care e butonul pe care trebuie să-l apeși la celălalt, pentru a vă face amândurora viața mai ușoară. La unii funcționează comunicarea, la unii tocatul mărunt sau pisălogeala, la unii amenințările, la unii pisiceala, că deh, câte bordeie, atâtea obiceie. Dar soluții există. Iar dacă nu le găsiți, poate ar fi bine să trageți aer în piept și să vă căutați de drum în altă parte sau în alt mod, decât să stați și să acumulați nervi și frustrări care vor ajunge până la urmă să se transforme în ură și acreală. Că astea sigur nu fac bine nimănui.

Și ca să vă faceți o idee de cât de simple pot fi soluțiile uneori, vă las mai jos un screenshot al unui comentariu de pe fb. Ok, o fi treaba scrisă în glumă, dar un sâmbure de adevăr e p-acolo, pe undeva.