Daca nu aveti ceva hiba la ochi, s-ar putea sa observati ca tocmai am schimbat look-ul blogului. 🙂 V-as ramane deosebit de indatorat, daca v-ati da si voi cu parerea. Sa realizez si eu daca facem sa fie bine, au ba.
Asa ca apreciez orice fel de opinie, de la injuraturi ce-mi pomenesc tot arborele genealogic (stiti voi, chestiile alea despre morti, raniti si sexul aferent), pana la un simplu “da, frate, las-o asa ca merge”.
Deci? Ce ziceti?
Daca tot am stat pe acasa in week-end-ul asta prelungit, n-am avut altceva mai bun de facut decat sa ma uit la televizor. Si mi-am dat seama ca, fara sa vreau, am invatat o gramada de chestii. Mai mult sau mai putin utile, dar ce mai conteaza? Ele sunt acolo „pe sticla”, vrei nu vrei, iti perforeaza creierasul. Asadar:
Fratilor, aveti mare grija! Soacra INTOTDEAUNA vine in vizita la voi cu propriul detergent de vase dupa ea, avand intentia vadita de a va umili.
Continuarea
Şi nu este vreo premoniţie bizară. Ci o certitudine.
Aveam nişte „inside informations”, de la întalnirea oierului (in ziua aia liberă) cu antrenorul şi câţiva jucatori. Dar, in fanatismul meu, am refuzat să cred ca sunt adevarate. Doar că, in zilele următoare, ziarele au inceput sa confirme tot ce auzisem eu. Si anume ca vita aia de Gigi n-are nicio treaba cu acest club. Lui Reghe i-a zis ca nu investeste nimic. Continuarea
La două chestii ținea Gina cel mai mult pe lumea asta. La Blackie, canișul ei și la telefonul Samsung S3 pe care i-l făcuseră cadou părinții, în ziua în care a împlinit 14 ani (l-a găsit frumos ambalat, cu fundiță roșie, pe biroul unde-și făcea temele). A fost cea mai frumoasă zi din viața ei. De atunci n-a mai putut să-l lase din mână. Ce de mai făcea cu el. Practic, toată viața-i gravita în jurul smartphone-ului și a aplicațiilor.
Cu Blackie a crescut împreună. A fost tot cadou pentru ea, tot cu fundă roșie, în ziua în care aniversa doi ani. Bine, ea nu-și mai aduce aminte, că era prea mică, dar așa i s-a povestit. Are și un filmuleț cu ghemotocul ăla mic care dă din coadă în timp ce o lingea pe fața de bebeluș. Și de atunci au fost nedespărțiți. Ea și Blackie au început viața dormind, mâncând, crescând și jucându-se ca și cum ar fi fost frate și soră. Continuarea
Dragii mei, am si eu o nedumerire. Ar putea sa para ceva banal, dar eu cred ca nu este nici pe departe. Am constatat pe propria-mi piele ca impactul emotional este destul de ridicat. La mine, uneori pot sa treaca si doua-trei ore pana-mi revin din soc. Si nici dupa perioada asta, suta la suta. Plus ca am auzit de cazuri in care s-a lasat cu sechele si tulburari de comportament. De-aia as vrea s-o lamurim. Sau, cel putin, sa ma eliberez. Poate mi se intampla doar mie si, daca da, chiar ar trebui sa stiu. Sau macar sa semnalez, sa spun oamenilor ce se intampla si sa facem impreuna ceva. Continuarea
Una scurta, ca pentru Sambata asa. Fratilor, nu-mi dau seama daca sunt ghinionist sau pur si simplu nimeresc prin preajma numai oameni care put. Atentie, put! Daca as fi zis ca miros, se putea interpreta. Am ajuns sa am cosmaruri cu privire la mersul cu metroul si inca nici nu s-a incalzit ca lumea inca. Pai ce naiba ma fac la vara???
Ieri putea unul atat de rau langa mine, ca mi-a venit sa vomit. M-am uitat cu atentie la el. Un tip pe la 45-50 de ani, imbracat decent, nimic de boschetar sau altceva in neregula. Continuarea
E lângă mine în metrou. Are șapca pusă invers. Cozorocul, lat și drept, îi face umbră pe umăr. Căști mari în care bănuiești cum se aude o trupă hip-hop sau rap cu versuri dure extrase din umbra și esența străzii, locul în care el se simte ca peștele în apă. Blugii sunt largi, mult prea largi, dar asta nu-l împiedică să se miște ca o felină.
Acum stă. E ca o stâncă. Îl simți după privire cât e de crâncen și de hotărât. Inspiră aer și expiră mici bucățele de gheață, iar degetele-i mângâie un trăgaci imaginar.
Se uită în jur cu privirea pe care o avea Mike Tyson la conferințele de presă dinaintea meciurilor. Îl simți încordat ca un arc și gata să răspundă la orice provocare. Încă poartă pe umeri greutatea vorbelor și răutatea miștourilor celor care-l porecliseră “piticu’”. De aici își trage seva și ura. Dar gata, nu mai ține, acum se uită în ochii celor din jur cu hotărârea unui ghepard care-și fixează prada.
Da, are un metru cincizeci, dar asta nu înseamnă că nu poate fi ca o bilă de titan. Incasabilă. Tot ce-a avut, pe post de sentimente, a murit în el în ziua în care părinții l-au tras deoparte și i-au spus “eu și cu mă-ta am vrea să te dăm la baschet sau la volei ca să te mai inalţi”. Avea aproape treișpe ani, dar a simțit-o că pe trădarea supremă. Cum? Și voi? După toți nemernicii ăia de la școală? După toate glumele în care era rugat să se ridice în picioare când vorbește? Din ziua aceea cel mai suav lucru pe care a mai reușit să-l exprime a fost un graffiti executat, cu nervi, pe zidul alb al unui spital din cartier: “mă piș pe voi, pe toți”!
Cineva îl atinge din greșeală și se trage brusc înapoi. Încordat ca un arc, este mult prea tare și rece pentru un contact întâmplător. Omul își cere scuze. Nu se învredniceşte să-i răspundă. Îl fixează cu privirea ca pe un vierme nevolnic. Doar duce mâna la buzunar cu un gest reflex, de control. Fără voia mea îmi imaginez că acolo poate fi ea, arma. O bucată de oțel aspru, la fel de rece ca posesorul ei. Tăcută și gata să atace. Ei doi împotriva lumii. Un parteneriat solid pentru un fel de razmeriță mută.
Încep să-l admir de la distanță. Îmi plac oamenii care se luptă cu lumea, cu sistemul, cu orice. Își schimbă poziția în metrou și se plasează lângă o ușă. Când pășește are în mers o combinație de felină cu Tupac Shakur. Cred că deja simte că mă uit la el. Instinctul de ghettou, de. Mă evaluează rapid, feroce, ca un scaner uman, ca un radar fără sentimente. Hotărăște că nu reprezint un pericol, deși sunt mai înalt. Că toți ceilalți din jur, dealtfel.
Îmi pare rău că trebuie să cobor. Aș mai fi stat măcar o jumătate de oră să-l observ și să-l admir în tăcere. Măcar voi avea prilejul să mă dau jos trecând pe lângă el și să-i stau câteva momente în preajmă. Are în mine un fan. Ar trebui să-i spun? Poate o ia ca pe-o jignire. Mai bine nu. Cu tipii duri nu se știe niciodată.
Stau lângă el și aștept să oprească metroul. Acum, când suntem atât de aproape, o parte din duritatea lui mi se transmite și mie. Nu-mi place spanacul, dar simt că-mi crește și fără el cantitatea de fier din organism. Nu știam, abia acum realizez că duritatea este transmisibilă. Dacă stau lângă el suficientă vreme o să mă tranform şi eu într-o stâncă. Îmi savuram senzațiile când pe neașteptate îi sună telefonul. Nu aud cine e în partea cealaltă, dar îmi imaginam că trebuie să fie vreun gangsta bro. Și chiar atunci:
–Da, mama! Nu, acum ajung. Ți-am mai zis, la română. De la doișpe… (pauză scurtă în care eu nu am timp să-mi macin consternarea)… Da, l-am luat, e la mine. Da, o să fiu atent. Să fie!
Până să apuc să cobor, îl văd scoțând din buzunarul, unde bănuiam că ține arma, un pachețel. Două sandvișuri. Pâine cu unt și cașcaval. Iar celalat cu gem. Cât a vorbit cu mami și-a scos căștile de pe urechi. Din ele se aude neclar ceva ce aduce a baladă. Mușcă plin de poftă din primul…
Mă uit rușinat în jos fără să mai am curajul să-i caut privirea.
Foto by Flickr
Cand Steaua joaca impotriva celor de la dinamo, intru pe modul de pilot automat. Cu o doua zile inainte si doua dupa (poate chiar trei, daca pierdem) nu mai conteaza nimic altceva in afara meciului asta. Ca sa nu mai zic, in cazul nefericit ca ne bat aia, ca nici nu-mi mai vine sa ies din casa. Pai la munca abia ma asteapta cativa „caini” sa ma ia la misto, iar mie imi vine doar sa le sparg capetele. Credeam ca sunt singurul dezaxat de felul asta, dar constat ca sunt destui in jurul meu. Asa ca inca nu ma ingijorez. Pai am eu un vecin, la blocul de peste drum, care umbla numai in halat (pe strada, gen) si vorbeste singur in engleza!!! Jur! De nu stiu cate ori am vrut sa-l filmez si mi-a fost rusine. Deci nu-mi fac probleme inca, se poate si mai rau. Continuarea
Pen’ca multi o ardeti in deplasare zilele astea, ma mai aberez si eu pe un subiect drag mie, ca si asa nu are cine sa citeasca pe aici: sportul rege.
Hai sa ne intelegem, fotbalul a fost gandit, inca de la inceput, pentru a se adresa publicului. De-aia exista chestiile ale cu scaune (tribunele), sa vina niste unii acolo si sa incurajeze sau sa sufere pentru echipa lor. Sau, pur si simplu, de placere. Sa se uite. Chiar daca privesti un meci din fotoliu, de acasa, parcă e altceva cand vezi tribunele pline si se aud galeriile cantand. Prin urmare, as fi tentat sa zic ca publicul e aproape la fel de important ca actorii principali, jucătorii. Ca altfel nu se mai construiau arene cu zeci de mii de locuri, nu? Continuarea
L.E. Tocmai am aflat ca liga a suspendat stadionul Stelei pentru urmatoarele doua etape. Aberatie mai mare ca asta nu cred ca exista. Cum mortii mamiticilor voastre sa interziceti publicul la un joc care pentru asta a fost inventat???!!! Si mai ales de ce??? Da’ nu mai bine obligati si echipa sa joace cu o minge de rugby? Asa, pentru ca puteti. Chiar nu va duce capul sa gasiti alte metode de a preîntîmpina (sau pedepsi) incidente de genul celor care se întâmplă pe toate stadioanele din lume?
Exista o vorba printre microbisti, cum ca „masina si nevasta le mai schimbi, dar echipa cu care tii, NICIODATA”! Si mi-am adus aminte de ea zilele astea, pe cand ma uitam la meciurile din semifinalele Uefa Champions League si am vazut feisbucul impanzit de suporteri romani ai echipelor care au mai ramas in competitie. Continuarea
Pentru ca s-au dus alea trei zile in care „trebuie sa fim mai buni si sa purtam lumina in suflet” si acum toata lumea s-a intors la rautatea obisnuita de fiecare zi, mi-am permis sa ma enervez un pic. Si m-am gandit sa scriu aici cam care mai sunt chestiile care m-au scos din pepeni, zilele astea:
-Glumele rasuflate cu miei, oua si lumanari. Ah, si cu Isus. Care au fost funny la inceput. Repetate an de an… oh, mama. Continuarea