Până la urmă, s-a dovedit că „răceala” aia, care m-a luat din senin joia trecută, este cѻvіԀ. După două teste care au iești negativ și pentru gripă și pentru cѻvіԀ, al treilea a ieșit pozitiv la cѻvіԀ.

De altfel, mă așteptam să fie ceva mai mult decât o răceală, c-am răcit de multe ori în această viață, dar niciodată să mă pună la pat patru zile (asta fiind deja a cincea).

Faptul că e covid mă lasă complet rece, am mai făcut de măcar cinci ori până acum. De fiecare dată le-am dus aproape pe picioare, niciodată n-a fost ceva mai grav de durere în gât cu muci. O singură dată am avut frison și temperatură, dar totul a durat 24 de ore. Azi zăceam, mâine dimineața eram ca nou, nu ziceai c-am avut ceva.

Dar ăsta de acum, prieteni, n-are nicio legătură cu variantele de covid pe care le-am mai făcut. Ăsta de acum nu este orice covid, ăsta de acum este de departe regele covizilor, cel puțin în ceea ce mă privește.

O să vă descriu pe scurt simptomele, ca să înțelegeți despre ce vorbesc. Plus că sunt convins că o să le mai aibă multă lume în iarna asta.

Totul a început din senin. N-am avut niciun fel de stare din aia pre-gripală, când îți dai seama că ți se pregătește ceva zdravăn. Nu, oameni buni, nici pomeneală. M-am trezit dimineață perfect funcțional, până pe la ora 12:00 n-am avut nimic, după care dintr-odată m-a lovit.

A debutat glorios cu dureri musculare care m-au ținut complet treaz mai bine de 36 de ore. Asta a fost tot ce-am avut în prima zi și jumătate: dureri musculare în tot corpul.

Băi, vă zic, e o senzație extrem de șmecheră să te doară tot corpul atât de tare încât să nu poți închide un ochi, ba chiar să-ți mai scape din când în când și câte un geamăt necontrolat. Eu fiind în relații extrem de cordiale cu durerile musculare, le consider cele mai prietenoase dureri dintre toate care pot exista.

Dar astea, fraților, astea sunt din cu totul altă categorie de dureri musculare. Astea sunt ca și cum a venit mama lu’ durerile musculare și s-a răstit la ele:

– Să vă intre bine în cap cum se face, e ultima oară când vă mai arăt!

Și le-a arătat atât de bine, că până și durerile alea mici se uitau la mine cu lacrimi în ochi.

După care durerile s-au mai atenuat, dar nu pentru că aveau ele suflet bun, s-au mai atenuat doar ca să facă loc febrei și frisoanelor. Doamnelor și domnilor, am mai trăit frisoane, că nu m-am născut ieri, dar nu ca astea. Acum, când mă apucă frisonul, mă simt ca Niculae al lu’ Moromete în ziua in care-i venea rândul la friguri. Tremur necontrolat de se zgâlțâie tot patul cu mine și dinții din gură odată cu el.

După ce mă lasă frisonul, vine prietena lui cea mai bună: febra mare. Știu când vine, pentru că-și trimite buzduganul înainte: încep să-mi ardă ochii. Una dintre cele mai parșive treburi de pe lumea asta este starea aia subfebrilă în care dacă-ți pui termometrul pare că n-ai mare lucru (de-abia dacă-ți arată un 37-37,5 grade), dar ochii îți ard de zici că ai un aragaz în cap.

Mai pui o dată termometrul, tot 37 și ceva îți arată, de-ajungi să te suspectezi că ești ipohondru. Hai, frate, că n-ai mare lucru, nu vezi că nici măcar temepratură mai de doamne ajută nu ești în stare să faci?

Partea bună e că nu te lasă să te îndoiești de tine prea mult, se termină rapid cu starea subfebrilă și începe febra pe bune, aia care nu mai lasă loc de dubii. Febra asta mare e ca un spectacol în două acte. În primul, crește și crește și crește, pare că nu vrea să se oprească indiferent cu ce-i dai în cap.

După care vine pauza, ies spectatorii la țigară și când se întorc, începe sa se îndure și ea să scadă. Când ai adus-o la nivelul de stare subfebrilă te simți de parcă ai câștigat la loto. Doar că ești complet epuizat.

Singurele doua lucruri constante, singurele care sunt acolo cu tine și nu se clintesc, nu pleacă nicăieri, indiferent ce temperatură ai, indiferent dacă a venit frisonul sau nu, indiferent cum te simți, sunt tusea seacă și durerile în gât. Pe ele te poți baza la orice oră din zi si din noapte, știi că sunt acolo pentru tine și n-au de gând să te lase la greu. Ceva deosebit, vă spun.

Ar mai fi de menționat și mucii, adică nasul înfundat. Dar cum pe ăștia nu te poți baza, când sunt acolo, când nu sunt, am ajuns să-i consider aproape inofensivi.

Dar cel mai și cel mai tare mă termină cu totul altceva: nu dorm noaptea. Habar nu am dacă are legătură cu boala in sine sau cu tona de medicamente pe care le bag în mine, cert este că nu reușesc să adorm. Dacă strâng două ore de somn pe noapte, e mare lucru. Și-alea strânse din bucăți, că două ore legat nu-mi aduc aminte când am dormit ultima oară.

Știți cum e să dormi 10-15 minute, după care să te trezești să te perpelești două ore, iar să dormi 10-15 minute, iar să te trezești, și tot așa până dimineață? E superb, vă spun io.

O să ziceți că ce mare lucru, că nu e ca și cum plec la coasă nedormit. Bă, da, așa e, nu plec la coasă, dar mă simt efectiv ca un zombie toată ziua, iar creierul mi se mișcă extrem de greoi, ca prin melasă, orice fac, fac cu încetinitorul că nu-mi permite procesorul mai rapid.

Până acum n-am încercat niciun calmant, niciun somnifer, nimic de genul ăsta. Dar dacă nici la noapte nu dorm, pentru prima oară în această viață voi lua ceva pastilă care să mă ajute.

Gata, cam asta a fost. Acum mă duc să leșin un pic, că m-a stors textul ăsta de energie mai rău decât orice tură de alergat.

P.S. Mă gândesc foarte serios dacă n-ar fi cazul să iau o pauză pe blog câteva zile, până mă mai pun pe picioare. Încă nu știu, mai vedem cum mă simt până mâine.