7,081 cititori

Parentingul ăsta modern mă depășește rău de tot

Mdeci am ajuns alaltăieri la un specatcol de teatru. N-o să vă dau numele piesei că nu vreau să le fac oamenilor ălora mai mult rău decât își fac singuri. Și nu despre calitatea actului teatral voiam să vorbesc.

Spectacolul cu pricina are ca tematică modul în care a scăzut calitatea învățământului din spatiul carpato-danubiano-pontic și mai ales cum se reflectă asta asupra elevilor. Treabă bună, m-ar fi interesat subiectul. Atât că oamenii care se ocupă de promovarea lui au greșit nițel targetul de public către care ar trebui să se adreseze. În sensul în care în loc să se orienteze spre părinți și profesori, m-am trezit într-o sală plină ochi de copii între 12 și 14 ani. Mno bine, n-o fi foc, copiii sunt și ei tot ca niște oameni, dăcât că mai mici. Așa că m-am îndesat bine în scaun și-am așteptat să înceapă.

Continuarea

4,918 cititori

Copiii trebuie pedepsiți sau nu?

Pentru maică-mea, să vin acasă cu orice notă sub opt, însemna dezastru. Șapte era de neconceput, iar despre notele de la șase în jos nici nu mai are rost să discutăm. Practic pentru ea nu existau. Decât să-i zic c-am luat un șase, mai bine o rugam frumos să se sinucidă. Rezultatul oricum ar fi fost cam la fel. Laitmotivul era întotdeauna același: “Nu ți-e rușine? Mă știe tot orașul. Cum mă mai întâlnesc eu pe stradă cu profesorii tăi? Poponea (profu’ de mate din generală) mi-a fost elev, cum mai dau eu ochii cu el acum?”. Lesne de înțeles că n-am avut niciodată curajul să-i dau singurul răspuns care-mi venea de fiecare dată pe buze: mi se fâlfâie de ce zice lumea.

Continuarea

4,063 cititori

Oare și profesorii sunt oameni?

Aveți mai jos unul dintre cele mai mișto texte pe care le-a găzduit acest blog, scris de doamna profesor Lăcrămioara Bozieru. Pe mine m-a făcut să râd bine de tot, cu atât mai mult cu cât cunosc “fenomenul” din interior. Am asistat, datorită maică-mii, la scene precum cele descrise mai jos. Sper să vă distrați și, mai ales, să-i spuneți Lăcrămioarei cum credeți că stau lucrurile. Continuarea

2,485 cititori

Cum s-a ratat in mine un Țițeica

Eu si cu matematica ne-am despartit definitiv, undeva pe la inceputul clasei a zecea. A fost o cearta dura, in urma careia am decis sa nu mai avem treaba unul cu celalalt. Niciodata! Pai cat sa mai suporti frate cacaturile alea de integrale, sirul lui Rolle, locuri geometrice si tot felul de alte porcarii pe care se gasise sa mi le faca ea mie. Am bagat-o in ma-sa imediat si nici n-am mai vrut sa stiu ce mai face si cum o mai duce. S-ar putea sa ma fi pripit un pic, nu de alta dar exact la sfarsitul anului respectiv, aveam ceea ce se numea pe atunci, treapta a doua. Adicatelea un examen, pentru astia care n-ati prins. Care nu era simplu deloc. Daca nu-l luai, te repartizau pe la vreo post-liceala, ceea ce ar fi echivalat cu o sinucidere sociala. Continuarea