3,364 cititori

Unde greșesc cei care țin “dietă” pentru slăbit

Există două greșeli mari pe care le fac frecvent cei care se hotărăsc să țină dietă sau regim, spuneți-i cum vreți.

Prima, cea mai “mică” dintre ele. Te apuci de slăbit. Sub ce formă vrei tu, pentru că oricum ai proceda și orice dietă ai adopta, tot îți trebuie un munte de voință. Apoi începi să te lupți cu foamea zi de zi, ceas de ceas, minut de minut. Dar, sa vezi ce, din când în când muntele ăla de voință se duce naibii, dispare, nici el nu știe unde. Cert e că se transformă într-o bobiță mică de nisip pe care n-o mai vezi. Și asta  se întâmplă pe fondul întrebării “cum adică, eu chiar n-o să mai mănânc niciodată ce-mi place?”. Moment în care cedezi, îti bagi pula în orice dietă de pe lumea asta și faci haos gastronomic. Bagi în tine tot ce-ți cade sub ochi și ai la indemână, bagi cantități industriale, bagi parcă de frica morții. Și te mai oprești abia când simți că dacă mai iei o singură gură de mâncare explodezi la propriu, te desfaci în bucăți.

Continuarea

10,995 cititori

Prostii pentru prostit proștii

Știu ce înseamnă disperarea și momentele în care ești dispus să încerci aproape orice, doar-doar ajungi mai repede la rezultatul așteptat care pare din ce în ce mai îndepărtat. Știu, da, și am făcut și eu multe tâmpenii în viața asta din cauza nerăbdării sau lenei. Dar să fiu atât de idiot încât să cred că pot să beau două lingurițe de maglavais și să slăbesc câte nouă-1o kilograme, asta chiar n-am apucat să fac. Continuarea

3,515 cititori

Nu-s pe aici, dar mă întorc iute

După cum ați observat, trag chiulul de pe blog zilele astea, nici măcar la comentarii n-am apucat să răspund. Deși, la vreo câteva de ieri, am râs cu zgomot când le-am citit. Nasol a fost doar că asta s-a întâmplat spre dimineață, când am ajuns acasă. Da’ să știți că am motive întemeiate, nu absentez nemotivat. Continuarea

273,772 cititori

Ce nu vor să înțeleagă grasele!

LATER EDIT. Ca să fie mai limpede ce-am vrut să spun.

Mi s-a luat de acest subiect și cred/sper că este ultima oară când mai scriu despre asta. Dar o s-o fac ca la carte, pe puncte, cu alineat de la capăt de rând. Și o să zic acum, o dată pentru totdeauna, ce nu înțeleg toate fetele și femeile astea care-și plimbă șuncile de colo, colo, promovând așa zis-ul principiu: “cine mă place, mă place așa cum sunt”.
Continuarea

7,108 cititori

Femeile, între ele, pe înțelesul tuturor

Voi ați asistat vreodată la modul în care se uită una la cealată două femei care sunt nevoite să interacționeze din senin? Se transformă în scannere umane, frate. În doar o fracțiune de secundă pot să identifice precis producătorul hainelor pe care le poartă “rivala”, să aproximeze la nivel de câțiva bani prețul acelorași țoale, să simtă dacă are chiloții rupți pe ea, să deducă dacă umblă cu oja de la picioare sărită sau câte zile au trecut de când s-a epilat inghinal ultima oară. Repet, toate astea într-o perioadă de timp egală cu un fluturat de pleoape, în vreme ce pe fețe afișează niște zâmbete aproape îngerești. Continuarea

13,698 cititori

Nu mă las până nu elucidez acest mister

Alaltăieri seară am stat de vorbă cu o prietenă care a reușit să dea jos câteva kilograme bune de tot. Nu știu câte, că mi-a fost jenă s-o întreb. Cert este că arăta total transformată și fără să vreau am gândit niște chestii la adresa ei, d-alea cum obișnuiesc bărbații când văd o tipă care arată bine. Lucru care nu s-ar fi întâmplat înainte să se apuce de slăbit. Mda, o să mă înjure dacă citește asta, dar ce să fac dacă așa stau lucrurile. Continuarea

10,209 cititori

Sfântă ipocrizie!

Vreau să vă întreb ceva, dar mi-aş dori tare mult să-mi răspundeţi sincer. Care dintre voi ar accepta sfaturi legate de “beauty” de la una dintre cele doua frumuseţi deosebite din poza de mai jos? Nu de alta, dar ambele sunt mândre posesoare de bloguri de “beauty”.

mihai_vasilescu_blog_grase

Frate, las-o în plm de şmecherie! Ok, am înţeles că m-aţi criticat atunci când mă luam de grase, aşa din senin, doar pe motivul că nu-mi plac mie halitoarele de shaorma. Dar aşa ceva? Pe bune, mi se pare că trebuie să fii complet lipsit de simţul ridicolului ca să arăţi ca un caşalot euşat, dar să-ti faci “blog de beauty”. Şi vorbesc foarte serios, aveţi (aici şi aici) ambele bloguri ale cetaceelor cu pricina.

Continuarea

3,578 cititori

Sunt momente în viaţă, când simţi că n-ai trăit degeaba

Iar acesta este unul dintre ele. Ceea ce o să citiţi mai jos este un email, pe care mi l-a trimis un cititor vinerea trecută. Nu am editat absolut nimic, nici măcar diacritice nu am pus, în ideea de a păstra mesajul exact cu forma şi conţinutul original. Am cerut doar permisiunea să-l public şi să folosesc numele real al expeditorului.  

Continuarea

5,665 cititori

M-am apucat de slăbit

Începând de azi (de ieri, de fapt) fratele vostru a demarat operaţiunea „slim în patruşcinci de zile”. De ce? Pen’că m-am îngrăşat ca un porc. Mai am puţin şi grohăi. Când mă îmbrăcăm să plec la Social Media Summit, am vrut să iau pe mine o pereche de blugi, pe care-i păstram „de buni” (nu-mi găseam treningul pentru mers la nunţi, aşa că mi-am zis să scot blugii „ăia mişto”). Nu-i mai îmbrăcasem de ceva vreme, da’ nu mă aşteptam sub nicio formă să nu-mi mai vină. Da, ok, am putut să-i trag pe mine, dar arătam in ei ca un balerin obez. Dacă treceam îmbrăcat aşa pe lângă Parcul Operei, sigur mă interpelau băieţii veseli cu „păpuşă esti singurică?”. Şi obligatoriu frângeam căteva inimi de împingător de lut la deal.
Continuarea

25,166 cititori

Cum am slăbit 50 de kilograme

Infiintarea acestui blog se datoreaza faptului ca Arhi a binevoit sa-mi publice un post în care explicam cum ajungi să te ingrasi de la nesimţire combinată cu mancare multa si proasta. Dar mai ales cum poti sa dai jos cele aproape 50 de kilograme in plus. Articol care a generat foarte multe comentarii. Asa ca am decis sa incerc sa scriu si eu. Vedem ce iese. Pana una-alta este vorba despre acest text:

Dragul meu Arhi si dragi cititori de blog „din tara unde nici Apocalipsa nu vine”, ieri a fost atins un subiect care vad ca s-a dovedit a fi interesant si totodata sensibil pentru multi dintre cei care-l citesc pe Arhi. Si anume „grasimea”. Si nu cea care picura din fleica de porc proaspat prajita, ci cea pe care multi dintre noi o caram in spate zi de zi.

Asadar, sa purcedem. Sunt un mancau. Nici macar gurmand nu pot spune. Termenul potrivit este chiar asta: mancau. Cu toate astea, am fost un tip slab cam toata viata mea. Am 1.80m. Cand am terminat liceul aveam 63kg. Deci slab, spre scheletic. Stiti voi, genul ai carui omoplati par ca vor sa-si ia zborul. Plecat din Valcea natala, la facultate in Bucuresti. In anul doi de facultate m-am angajat la Pizza Hut. Intrat cu 66 de kile, iesit cu 72. Buuun. Abia nu mi se mai vedeau omoplatii. Terminat facultatea si aseazat la „casa mea”, cum se spune. Ce inseamna asta, pe langa altele? Stat cu curu’ la birou si in masina plus haleala cat incape.

Doamne, salivez si acum cand ma gandesc la platourile cu cartofi prajiti si aripioare de pui balotate pe la unspe noaptea. Si treaba a mers tot asa cat eram tanar si „zburdalnic”. Mancare multa si cat mai spre junk. Sa nu fi auzit de salate. Mi se strepezeau dintii doar daca ma gandeam la legume. Sper ca nu se pun ca legume, muraturile de langa ceafa de porc sau fasolea cu ciolan, nu ? Fructe mancam doar daca se nimereau prin inghetata sau ciocolata. Pentru ca, uitasem se spun, nici o masa nu avea farmec daca nu era urmata de desert.  Uite, ca sa intelegeti despre ce e vorba. Cam asa arata o masa obisnuita de pranz, in week-end, pentru mine: un platou imens de cartofi prajiti insotiti de gratar (porc neaparat) sau aripioare (musai prajite). Pestele sau vita ma faceau doar sa rad. Cum sa mananci asa ceva? Astea-s pentru mers la rude, la spital, dupa operatie.

Cam asta se intampla in week-end-ul cu gratar. Ca putea sa fie week-end de pizza. Si atunci bagam cate o tava (din aia standard de cuptor) sau o tava jumatate. Pizza facuta in casa. Ca aia de la livratori era prea „saraca”. Nu-mi ajungea nici pe o masea.  Si asta era masa de pranz. Pentru cea de seara (obligatoriu dupa ora 22.00) puteti da copy.paste la ce am scris pana acum. Cam asta era mancarea de baza la mine. Nu va ganditi ca mancam doar asta. Ca mai mergeam si la munca. Si acolo mai bagai o ciorba, un felul doi (a se citi o ciorba si muuult felul doi). Dar in mare, cam asta era.

Buuuun, daca mancarea putea sa mai varieze, desertul era intotdeauna acelasi. Stiti voi inghetata Nirvana ? Aia cu praline ? Vorbesc de cutiile mari, ca alea mici n-am inteles niciodata pentru cine erau facute. Poate pentru sugari. In week-end bagam cate o cutie dupa fiecare masa. Nu stiu daca e foarte clar: CATE O CUTIE INTREAGA DUPA FIECARE MASA ! Adica patru Nirvane d-alea mari pe week-end. De curiozitate, uitati-va pe o cutie sa vedeti cate calorii are un singura!!!

Dar, dupa cum stiti inghetata asta e destul de scumpa. Nu erau bani pentru ea in fiecare week-end. Ei bine, in week-end-urile fara bani de nirvane le inlocuiam cu Finetti Sticks (tot cutia mare, evident). Una la fiecare masa, desert obligatoriu. Ca altfel mi se parea ca lipseste ceva. Ce metabolism sa ai sa nu te ingrasi intr-un asemenea ritm? Pentru ca miscare faceam doar cat sa duc farfuriile goale la bucatarie.

Si astfel am inceput sa iau proportii. Nu as putea sa va spun exact cum am evoluat in timp, ca greutate. Stiu doar ca la un moment dat am inceput sa ma simt prost. Nu din punct de vedere fizic, ci psihic. M-am simtit foarte nasol cand am intrat intr-un magazin sa-mi iau blugi, m-am oprit in fata standului unde credeam eu ca e marimea mea si am chemat un angajat sa ma ajute. Omul m-a intrebat pentru cine vreau blugii. Pentru mine, zic. S-a uitat in jur si s-a dus si a ales o pereche de blugi imensa si mi i-a intins. Erau marimea 54 (cincizeci si patru). I-am luat. Imi veneau. Destul de strans in talie, dar ma incapeau. Deci cam asta-i perioada in care am inceput sa ma simt prost.

Sa va mai spun ca am descoperit in „pavilionul H” un stand care se chema „haine pentru grasi”? Si cum m-am simtit cand am iesit de acolo si am dat nas in nas cu un amic aflat intamplator in zona ? Am si acum un tricou luat de acolo. Pe care l-am modificat de trei-patru ori, pentru ca acum mi-ar fi venit ca un anteriu.

Treaba e ca incepusem sa nu mai fiu indiferent la faptul ca sunt gras. Si ceva incepuse la lucreze usor in ineriorul meu. A inceput sa-mi fie rusine sa mai ies cu prietenii. Nu de ei, ci de cei din jur, de necunoscuti. Eu cred ca asta e unul din primele semne ca se apropie declicul. Cand treci de la „cine ma place, ma place asa cum sunt”, la jena de a te mai oglindi in ochii celor din jur. Si nu vorbesc de prieteni si apropiati. Ei oricum te stiu asa cum esti, te-au vazut cum „cresti”, s-au saturat sa-ti mai spuna ca trebuie sa faci ceva sa dai jos si au decis sa te lase in boii tai. Vorbesc de cei pe care-i intalnesti pentru prima oara. Cand incepi sa te intrebi ce impresie le faci lor, atunci se cheama ca ai facut un pas inainte spre „declic”.

Ah, da, uitasem. Eram in „plina glorie” cand m-am intalnit cu un amic, fost vecin de bloc, la Valcea. Nu-l mai vazusem de cand plecasem de acolo. Mi-a venit sa intru in pamant cand mi-a zis “Mamaaaa, cat te-ai facut ! Esti bolnav sau s-a intamplat ceva cu tine”? Ce puteam sa raspund „Nu coaie, doar imi place sa mananc mult”? Nu mai stiu ce i-am zis. Stiu doar ca am scurtat intalnirea si am intins-o de acolo, desi as fi avut multe de vorbit cu el. Mai am exemple si povesti din astea, cate vreti. P-astea vi le-am spus doar ca sa intelegeti ca usor, usor n-a mai fost „cine ma place, ma place asa cum sunt”.

Si totul a culminat cu un „Sf. Ion”. Ianuarie 2006. Prietenul meu cel mai bun este „Ion”. Am fost la el acasa. Distractie, haleala, bere…stiti si voi. La plecare mi-a fost imposibil sa-mi leg sireturie, desi stateam jos, pana nu mi-am descheiat cureaua. Iar sotia prietenului meu m-a luat in brate la plecare si nu ma putea cuprine. Nu-si atingea mainile la spatele meu. Si femeia are 1.75, nu e Kylie Minogue. In momentul ala am spus „bine futu-i gatu’ ma-sii, de treaba…de luni ma apuc de slabit”. A inceput toata lumea sa rada isteric.

Numai ca, surpriza, chiar asa am facut. M-am dus la un nutritionist. Femeie. Nu mi-a placut. Era grasa. Cum sa iau de bun ca ma invata despre slabit o femeie de dimensiunile ei ??? Ma rog, am retinut din tot ce mi-a zis ea un singur lucru: „nu te apuca de asta, daca nu esti ferm hotarat s-o faci. Nu exista cura de slabire. Exista doar schimbatul modului de viata”. Si viitorul avea sa-i dea dreptate. Mi-a mai dat niste pliante despre calorii. Erau si niste grafice acolo. Pe scurt, am inceput sa-mi numar caloriile. Pentru cei interesati pot sa explic exact ce si cum. Dar si asa am lungit mult articolul. Ma intrebati si va spun.

Pe 09 Ianuarie 2006 aveam greutatea de 118.30 Kilograme. De aici am inceput. Numarat calorii. Si sport. Inot. Am incercat sa alerg. Aveam senzatia ca o sa-mi sara inima din piept, asa ca am zis s-o iau cu inotul, pana mai dau cate ceva jos. Si asta am facut. Doua luni am inotat. Zilnic (mai putin in week-end). Si am numarat calorii. Zi de zi. Au trecut atatia ani de atunci, dar nici in ziua de azi nu mai suport pieptul de pui. Mi se face greata doar cand ma uit la el, indiferent cat imi e de foame. Cred ca ar trebui sa nu mananc nimic cateva zile, ca sa ma mai pot atinge de piept de pui. Il urasc.

Un an de zile masa mea de pranz era o jumatate de piept de pui. Cealalta jumatate era cina. E greu. E infernal. Sunt momente cand iti vine sa plangi de foame. Erau seri cand imi venea sa ma urc pe pereti. Cand nu mai suportam, mancam cativa castraveti murati. Au foarte putine calorii si te umfli imediat de la ei. Stiu, pare inuman sa-i mananci goi. Mie mi se pareau o delicatesa. Ii savuram incet, unul cate unul. Pentru cei care vor sa se apuce de slabit, mai am un truc. Ceai cald, cat mai aromat. Fara zahar, evident. Taie imediat senzatia de foame. Nu stiu ce sa va mai spun. Pot vorbi despre asta zile intregi.

Am si acum fisierele cu ce mancam in perioada aia. Le pot da oricui vrea sa se inspire. Cand te apuci de slabit esti un munte de vointa. Care se duce incet, incet. Te gandesti din ce in ce mai des „dar de ce ma chinui eu aici” ? Am fost la un pas sa ma las de mii de ori. Singurul lucru care ma motiva era cantarul. Ma cantaream o singura data pe saptamana, Vinerea dimineata. Mi se umpleau inima si rezervorul de vointa doar cand vedeam cum scad de la o saptamana la alta.

A propos, stiu ca dadusem jos 14 kilograme. M-am intalnit cu un prieten si i-am spus foarte mandru „frateee, am dat jos 14 kile”. S-a uitat lung la mine si a zis „da, parca se vede un pic la fatza”. Si 14 kile sunt o gramada de kile, ca sa zic asa. Am inotat doua luni. Pana am ajuns undeva in jur de 100 de kilograme. Atunci am inceput sa alerg. Greu, foarte greu. Dar rezultatele sunt cu atat mai „dulci” cu cat le obtii mai greu (cam cum ar fi sa bati rapidul cu gol in ultima secunda a meciului 🙂 ).

In jumatate de an am ajuns pe la 85 de kilogame. Ah, Ionut (cel cu Sf. Ion) inca mi-e dator cu un taiat de p**a. Cand m-am apucat de slabit, i-am zis ca vreau sa ajung la 85 de kile. Mi-a zis (cu martori) „frate io-mi tai p**a, daca tu ajungi la 85 de kile”. Inca il mai amenint cu asta. Nu stiu ce sa va mai zic. Am coborat usor usor pana pe la 75 de Kilograme. Cam un an a durat. Am mai avut si „derapaje”. Nu se intampla absolut nimic daca scapi la haturile intr-o seara. Totul e sa nu-ti zici, gata am comis-o si sa te lasi. Ai gresit, ai gresit. O iei de la capat a doua zi ca si cum nu s-a intamplat nimic.

Am citit foarte multe bloguri si forumuri specializate. Sunt unii care chiar recomanda o „porceala” zdravana din cand in cand. Asa, ca sa-ti mai revii psihic. Cert este ca mi-am schimbat stilul de viata. Sunt foarte atent la ce, cum si cat mananc. Nu tin nici o dieta. Mananc absolut orice imi face placere. Doar ca nu mai exagerez. Cu nimic. Si sportul a devenit o obisnuinta. Alerg macar de 3 ori pe saptamana. Distantele sunt intre 11 si 19 kilometri. Fix in functie de cum ma simt „in vana” in ziua respectiva. Inca ma cantaresc in fiecare Vineri. Vinerea trecuta aveam 71.20 kilograme. Sunt curios cat o sa am maine. Am scris prea mult. Nu stiu daca vrea Arhi sa publice asa ceva. Daca totusi o s-o faca, astept intrebarile voastre.

P.S. Unii din voi mi-ati spus ca articolul trebuie musai insotit de poze „inainte si dupa”. V-am servit.

INAINTE

mihai_vasilescu-inainte

DUPA

mihai_vasilescu-dupa