E posibil să nu știți, dar pe paginile alea de Facebook, pline de cai făcuți din morcovi și de copii cu șase degete pe care nu-i apreciază nimeni, se viralizează periodic o postare în care apare poza unei felii de pâine cu zahăr.

Iar textul este ceva de genul: „pâine cu zahăr, desertul copilăriei făcut cu drag de mamele noastre, ce sănătos mâncam odată”.

Postare la care focile sugeraniste dau like-uri cu sutele de mii și comentează entuziasmați: „da, c-e bun ierea, mereu n-e făkea mămica. C-el m-ai bun desert”.

Pe lângă cretinismul de a considera c-ar putea fi ceva sănătos la pâine cu zahăr, de fiecare dată mă întreb cine plua mea îi oprește să nu crape-n ei pâine cu zahăr și în zilele noastre?

Dar probabil că e mult mai rentabil să mănânci căcat pe net decât „desertul copilăriei”.

Nfine, hai că m-am enervat și nu-mi doream deloc asta. M-am luat de la un comentariu la articolul despre mâncarea de pe vremea ailaltă și-am zis să continui ideea.

Mai precis, să vorbim un picuț fix despre dulciurile de pe vremea lui Ceaușescu. Care dulciuri, după cum știți, lipseau cu desăvârșire din comerțul socialist de stat. Iar ce se mai găsea era aproape de nemâncat.

Apropo, există cineva pe aici care să fi avut curiozitatea să încerce măcar o dată guma de mestecat românească „Gumela”? Nu de alta, dar eu am avut.

Era ceva atât de îngrozitor că nu se putea consuma. Se spărgea ca sticla între dinți, ți se umplea gura de bucăți mici, după care, dacă aveai suficientă răbdare să mesteci mult la ea, cu timpul se lipeau între ele bucățile alea și deveneau un tot unitar care semăna a gumă de mestecat.

Problema era că nu prea aveai cum să ai atâta răbdare pentru că gustul era de săpun de casă.

Nu, serios, a mai încercat-o cineva?

Revenind, o să vă las mai jos care erau dulciurile pe care le mâncam cel mai frecvent pe vremea aia. O să fac abstracție de faptul că din când în când mai făceau ai mei rost de ciocolată chinezească sau de altceva mai de doamne ajută.

Astea erau cazuri rare, atât de rare că reușeam să trag câte două luni de câte o cutie din aia de ciocolățele mici care semănau cu niște lingouri de aur în miniatură. Știți despre ce zic sau vă uitați ca la marțieni coborâți pe Terra?

Așadar, să purcedem. Cam astea erau singurele dulciuri pe care reușeam să le mănânc cât de cât mai des pe vremea aia.

Șodou. Știu că rețeta originală e alta, dar eu aveam una personală. Puneam într-o cană un gălbenuș de ou pe care îl frecam cu zahăr pudră și o linguriță de cacao.

La început, trei lingurițe de zahăr pudră și amestecam până se îngloba zahărul în gălbenuș. După care mai puneam trei și amestecam până se îngloba.

Și tot așa până când amestecul ajungea la suprasaturare cu zahăr. Moment în care adăugam lingurița de cacao și aia era. Aveam o cană întreagă de ceva ce semăna cu o cremă de ciocolată. Voi vă dați seama cam ce bombă calorică era acolo? În zilele noastre n-aș mai avea curaj să bag în mine așa ceva.

Friganele. Bănuiesc că nu trebuie să vă explic ce erau. Eram înnebunit după ele. În plus, aveau un mare avantaj: cu cât era mai veche pâinea din care le făceai, cu atât erau mai bune.

Cavit. Dap, mergeam la farmacie și cumpăram Cavit pe care îl mâncam ca pe ciocolată. Nici gând să citesc vreodată prospectul ca să văd cât ar fi fost indicat.

Când a reapărut pe piață Cavitul, acum vreo câțiva ani, mi-am cumpărat imediat sperând c-o să regăsesc gustul ăla din copilărie. Nici pomeneală, n-are nicio legătură. Nu știu dacă e vina mea sau a Cavitului, dar nu mi se mai pare nici pe departe același gust.

Faringosept. Am mâncat vagoane de Faringosept, prieteni. Făceam pipi galben-maroniu cu lunile de la cât Faringosept d-ăla băgam în mine. A fost suficient să-mi dea o dată maică-mea, pentru gât, să-i simt gustul, după care mă duceam singur la farmacie să-mi iau.

Bomboane mentolate chinezești. La mizeriile astea în cutie de tablă verde mă refer. Nu le puteam mânca, erau mult prea mentolate pentru gustul meu, dar le sugeam (mă iertați de vorbă proastă) tot stratul ăla de zahăr de deasupra. Care era demențial. Nu? Nimeni? Doar eu?

Oranjadă la plic. Chiar sunt curios dacă le voi se găseau. Pliculețe verzi pe care scria „oranjadă”, iar în interior era un praf care teoretic ar fi trebuit amestecat cu apă, să-ți faci suc.

Doar nu eram nebun, îl mâncam așa cu lingurița. Știți ce plăcut sfârâia pe limbă?

Lecitină. Era de două feluri. Unul care semăna cu Cavitul, același mod de ambalare, doar că dreptunghiurile erau maro, de chiar semănau cu ciocolata. Și mai erau și granule pe care le mâncam cu lingurița. Și lecitină cred c-am băgat măcar un chintal.

Bombonele CIP. Nici astea nu cred că trebuie să vă mai explic ce erau. Da, știu c-au reapărut, am încercat, necâștigător.

O singură problemă aveau bomboanele CIP: cutiile alea rotunde în care erau. Se desfăceau greu prima oară, n-aveți idee câte am desfăcut trăgând prea tare și mă trezeam cu măcar jumătate dintre bomboane pe jos. Nu că nu le-aș fi mâncat și după ce cădeau, dar dura al dracului de mult să le aduni, că erau mici tare.

Și-acum, hai să vedem cine știe, fără să caut pe net, ce însemna CIP? Că era un acronim.

Bomboane Olimpic. Le știți? Albe, la punguță? Scria pe ele „dextroză” și că sunt recomandate sportivilor. Nu interesa pe nimeni, mânca toată lumea când aveai norocul să le găsești.

Mentosane. Cred că mai sunt și acum, dar n-am avut curajul să le încerc. Pe vremea aia mâncam până nu-mi mai simțeam limba. Bine, de la un punct încolo nu s-au mai găsit nici astea.

Glucoză. Ambalată ca ciocolata, era de două feluri: de lămâie și de portocale. Nu trecuse glucoza aia nici la 100 de kilometri pe lângă vreo portocală sau vreo lămâie, dar așa scria pe ea. Plus că și ambalajul era diferit, galben la aia de lămâie, portocaliu la cealaltă.

Fază e că dacă era proaspătă, era o plăcere s-o mănânci. Ușor sfărâmicioasă, gustul nu era rău deloc. Doar că șansele s-o găsești proaspătă erau mai mici decât să se sinucidă Ceaușescu în direct, la televizor. Iar aia veche avea consistență de piatră cubică pentru pavat străzile, trebuia să ai ciocan sau patent la tine când te apucai de ea.

Ciocolata amăruie. O fi fost de la mai multe fabrici, dar eu țin minte doar două: Cibo și Kandia. Nu că s-ar fi putut deosebi după gust, noroc că scria pe ele marca.

Bănene, „amăruie” era un dulce eufemism, ciocolata aia era amară ca fierea, era cel mai amar lucru pe care-l puteai băga în tine. Existau medicamente mai plăcute la gust decât ciocolata amăruie. Nu că n-avea niciun pic de zahăr, dar cred că dacă lucrai la fabrica de ciocolată și doar pronunțai cuvântul „zahăr” te arestau pe loc.

Caramelele. De arătat arătau exact precum cele din zilele noastre, singura diferență era că nu se puteau mânca decât dacă aveai voință de fier. Erau tari ca sticla și aveau fix aceeași consistență. Practic, nu-ți puteai înfige dinții în ele decât dacă voiai să vezi cine cedează prima data, dinții sau caramelele.

Dar ca să afli toate astea trebuia să fii dispus să sugi la caramelele alea până se topea hârtia, ambalajul în care erau băgate. Care nu, nu se topea la modul propriu, dar după vreun sfert de oră de supt, se desprindea în sfârșit de pe caramele și puteai s-o scuipi. Nu pe toată odată, în bucăți mici, separate.

De-abia după ce terminai cu hârtia începeai să te lupți cu caramelele în sine.

Clătite. Le zic și pe ele, dar era sărbătoare când îmi făcea maică-mea. Nicio gospodină sănătoasă la cap nu voia să facă un dulce unde trebuia să pună ouă, lapte, unt și făină. Adică trei chestii care nu se găseau aproape niciodată plus făina albă care se dădea pe cartelă. N-aveați idee cât de încet savuram clătitele alea ca să mă bucur de ele.

Gemuri și dulcețuri. Maică-mea făcea aproape în fiecare toamnă cantități destul de mari, dar mie nu mi-au plăcut niciodată. Până și clătitele eu le mâncam cu zahăr, nu cu dulceață.

Am avut o singură dulceață care mi-a plăcut în copilărie: cea de nuci verzi. Ce să vezi, singura pe care mama n-o făcea. Că nu se găseau nuci, că nu știa s-o facă, n-am idee, dar nu aveam parte de ea.

Și cam asta era tot ce reușeai să găsești în materie de dulce în România comunistă. Cel puțin în perioada ’84 – ’89, adică cei mai grei ani, cu greu mai făceai rost de altceva.

Repet, am enumerat ce găseai cât de cât mai ușor. Da, mai vedeam și eu câte o ciocolată chinezească sau câte o conservă de ananas din când în când, mai făceau ai mei rost de portocale sau mandarine, dar astea erau excepții. Dulciurile pe care le vedeam cel mai frecvent la față sunt cele pe care le-am scris.

Le revoluție erau cel puțin trei ani de când nu mai văzusem banane, de exemplu. Cu toate relațiile, în Vâlcea erau imposibil de găsit. Săraci mai eram, doamne.

Înainte să închei, o să vă mai spun o poveste foarte scurtă, dar extrem de elocventă. Când eram copil, în clasele 1-4, aveam un prieten în bloc pe la care mă mai duceam din când în când să ne jucăm.

Ei, în una dintre dățile astea când eram la el, a intrat maică-sa în cameră cu două farfuriuțe pe care erau câte o felie de pâine unsă cu Nutella.

Fraților, prieteni, oameni buni, lasă că nu mai mâncasem vreodată ceva mai bun, lasă că am auzit îngerii cântând la fiecare înghițitură, dar ani mulți de tot am considerat nenorocita aia de felie de pâine cu Nutella cel mai bun lucru pe care l-am mâncat în viața mea. Sper că vă imaginați că n-am avut niciodată îndrăzneala să mai cer o felie.

Și sper că vă imaginați cam cât l-am urât pe prietenul meu doar pentru faptul că avea acces și la restul borcanului. Altfel, ca să înțelegeți de unde până unde Nutella în România acelor ani, maică-sa era mare ștab în partid, la Vâlcea.

Dar, ca să închei de unde am început, pâine stropită cu apă și presărată cu zahăr chiar n-am mâncat niciodată. Preferam să sparg două ouă și să-mi fac friganele. Sau, dacă n-aveam ouă și lapte, să rabd până aveam.

N-aveți idee ce curios sunt să vă aud ce mâncați dulce pe vremea aia. Sunt convins c-o să mai găsiți chestii pe care eu le-am uitat.