Cât de greu îți era pe vremea ailaltă?

Am mai zis asta de multe ori, dar sunt copil de stabi si cu bunici la tara. Nu am murit de foame, DAR regimul alimentar era redus la cateva chestii de baza, foarte de baza, unele provenind de la bunici. Cartofii pai erau totusi o raritate, nu ca nu se gaseau cartofi, ca aveau bunicii, dar uleiul era pretios. Untul era pretios si el, asa ca cel mai adesea sandwichurile erau fara. Ciocolata era pretioasa ca nu se gasea, pufarini erau celmai comun desert. Painea si altele erau pe cartela, ca sa faca rost de bere tata apela la pile, ca altfel la magazin nu se gasea deloc. Zaharul era pretios, ouale erau pretioase, exceptand cand mergeau la tara si aduceau ( nu intru in detalii cu benzia si numerele cu st/fara sot), si asa putem continua. De fapt, nu imi amintesc ca ceva sa prisoseasca. Printre putinele avantaje ca tata era mare director era ca nu stateam la cozi, dar cam atat. Paradoxal bunicii la tara stateau mult mai bine, avand porc si gaini, caci aveau carne la discretie.

Ok, nimeni nu a murit de foame, dar nici nu o ducea bine, ce prostii tot vorbeste lumea. Cand mananci orice, pe baza de cartofi, nu se cheama ca o duci bine.

Uite o chestie la care nu cred ca s-a gandit lumea. Am tot avut probleme cu dintii inainte de 89, desi ma spalam regulat, dar cu ce se gasea pe atunci si cred ca si regimul alimentar contribuia la problee. Dupa 89, cand regimul alimentar a devenit mai variat, adica normal, tehnica dentara nu se mai rezuma la scoaterea dintilor si pasta de dinti a devenit pasta de dinti, nu am mai avut nici o problema. Are o legatura vaga cu mancarea dar asta imi vine in minte acum cand zici ca unii cred ca o duceau mai bine.

Frigul si intunericul le lasam pe alta data, ca sa mai poti scrie. Dar lumea ar trebui sa inteleaga ca supravietuirea nu este o stare de normalitate. Este o stare de urgenta in care faci tot ce poti ca sa traiesti cumva. Normalitatea este o viata in care poti sa alegi, asa cum este acum. Hai sa fim seriosi un pic, daca muncesti si stii o meserie, in ziua de azi se traieste mult mai bine.

Sărbătoream 23 August nu prin demonstrații ci prin cozi. Cu câteva zile înainte „se băgau” la alimentare diverse alimente care, deși figurau pe cartele, erau doar o ipoteză. Țin minte că am stat la o măcelărie la coadă cu soț cu tot, înarmați cu 2 cartele, a noastra si a bunicilor, până la ora 22, in 22 august. La ușă se formase un ambuteiaj și oamenii mai mici, mai slabi erau scoși din rând de vârtejul format. Soțul de dimensiuni considerabile a reusit cumva sa ma fereasca de a fi expulzată din rând. Am ieșit triumfători cu 6 kg de carne și cu rochia mea cea nouă sfâșiată de la talie in jos, prin agățare de usa macelariei. Cu rochia ruptă, cu picaturi de sânge din pachetul de carne proaspătă arătam ca victima unui viol. Imi fusese violată demnitatea.

Cuvintele cheie: Ne descurcam.
Ideea este sa nu fii nevoit sa te descurci, ci sa ai acces la tot ce ai nevoie. Iti permiti, iti cumperi, nu iti permiti, nu iti cumperi. Si in orice caz, se gasesc cele necesare pentru toate buzunarele, nu e nevoie sa “ne descurcam”.
De as fi bogata, as organiza tururi de astea prin Coreea de Nord si i-as lasa pe astia sa “se descurce”
Si sunt de acord, viata nu se rezuma la casa, masa si salariu.

N-am făcut Paște și Crăciun cu varză, fasole și cartofi,dar alea ne erau de bază dacă nu prindeam nimic la magazin, după multe ore de stat la coadă.Care coadă se transforma într-o grămadă dezorganizată,cine era mai iute de picior apuca ceva .Aveam în schimb o pereche de bunici la țară care creșteau porc cu mari sacrificii, că trebuia să le ducă pâine duminica,iar părinții mei au crescut iepuri în curte câțiva ani până în 89 ,ca să avem carne de mâncat.Si aia era altă muncă, du-te la marginea orașului,ca să strângem iarbă,eram câțiva copii care o făceam în gașcă.

Aveam 18 ani la Lovi, chiar mi-am serbat majoratul pe 16 decembrie 89, deci îmi amintesc cum era. Nu, n-am făcut foamea, am fost o norocoasă. Nici pe la cozi n-am înghețat. N-am avut rude la țară. Dar… Tata avea o droaie de rude în RFG, primeam 3-4 pachete pe an (ca să înțelegeți, cam la 20kg bucata – dar mama gătea și pentru bunici), făină, zahăr, orez, cafea, ciocolată, paste. În plus, aveam un unchi care lucra în comerțul exterior și ne mai aducea câte un pui sau o bucată de brânză, când putea. Stăteam la coadă doar la pâine, ouă, lapte, iaurt și minunatele rații de ulei și zahăr. Biserica Luterană din București (tata era luteran) împărțea alimente cadou enoriașilor, de Paște și de Crăciun. Așa am avut sandvișuri cu salam de Sibiu la majorat 😀 Nu ne dădeam în bărci, sincer, dar nici nu făceam foamea. Mai erau și casele de comenzi. Se strângea un grup de colegi la ai mei la serviciu și se făcea câte o comandă, din când în când. Mama era o femeie super chibzuită, reușea să scoată dintr-o găină și o supă și un fel doi. Duminica făcea un panidșpan cu vișine (de la sticlă!) sau alt dulce. Anual se făcea dulceață, zacuscă, bulion și o pastă de legume pe care o punea mama la tot soiul de mâncăruri.
În ianuarie 90, când începuseră să mai apară una, alta, mama a făcut chiftele. Cu mai multă carne decât pâine. Și cu carne care nu era doar de pe tacâmuri. Am avut o mare surpriză, aveau cu totul alt gust față ce ce știam eu 😀
Uf, ce dor mi s-a făcut de ai mei…

Nu muream de foame și am avut noroc de părinți chibzuiți. Mama spune și acum despre tata că, fiind născut într-un an cu secetă și foamete, a avut întotdeauna grijă să fie mâncare în casă.
Ce nu se spune însă este cum se ploconeau două cadre didactice pe lângă niște foste eleve absolvente de profesională și cum mama împărțea florile și mărțișoarele primite către vânzătoarele de la alimentară.
Și ce nu își aduc aminte unii (iar alții pentru că nu au trăit), este cum era să te trezești la 4 dimineața ca să mergi la coadă la lapte, pentru că se dădea o singură sticlă de persoană. Sau cum tata (om mai în putere) descărca mașina de lapte sau camionul de butelii cu speranța că primește o sticlă în plus sau măcar mai repede.
Le doresc tuturor celor nostalgici să ajungă să retrăiască acele vremuri (până la urmă acesta este visul lor), dar eu cu siguranță nu vreau nici măcar să mi le reamintesc.
Calorifer înghețat și spart în casă, călătorit pe scara autobuzului (vară/iarna), mers pe jos la școală pentru că transportul se întrerupea între 9 și 12, lipsa curentului electric, lipsa bateriilor sau a altor surse, cacao văzută ca un bun de lux, iar untul sau cașcavalul…

Noi o duceam relativ bine, in sensul ca aveam o gradina, cresteam porc, luam lapte de la bunicii mamei care avau o vaca. Tata scotea pici e colea de o portocala pentru ca lucra la mina (la suprafata si nu in Valea Jiului). Nu pot spune nici ca am trait bine, insa mama era foarte chibzuita si pot sa zic ca traiam de la „ceare la ceare”.

Imi amintesc insa cum Sofica tiganca venea cu cersitul pentru cateva jume sau altceva la mama sau la bunica, pentru ca nu avea ce pune pe masa. Erau prea multi la masa, barbatu-sau era un betiv. Nici ea nu era prea chibzuita.
Imi amintesc si de o colega de scoala, erau 7 copii acasa. Janeta purta sandale pana dadea prima zapada si apoi statea acasa cateva zile pana parintii puteau sa ii cumpere niste pantofi sau cizme, pe care le purta pana in vara. Surorile ei mai mari se culcau cu soferii care aduceau marfa la alimentara si pe un borcan de bulion.
Asa ca eu cred ca erau oameni care nu aveau ce sa manance.

Ahh, mi-am amintit de felul în care su ajuns covrigarii mari șefi peste țară, păi, toți aprozariștii și diverșii șefi de la tot felul de pe vremuri au descoperit că își pot folosi banii bine ascunși și atunci au înflorit contractele de vânzare/cumpărare cu clauză de întreținere și așa au ajuns proprietari pe zeci de apartamente, și-au „vândut” televizorul color și au început afaceri cu mobilă, lanțuri alimentare, cu bani au sărit peste școli și au obținut diplomele direct și așa am ajuns unde suntem acum, pe învârteală se obține orice, inclusiv transplant peste rând și multe altele. Da, și medicamente, tratamente, controlul absolut asupra corpului femeilor, Doamne, prin câte orori am trecut toți cei care am trăit vremurile alea.
M-a bușit un plâns de ăla greu citind comentariile că parcă am retrăit pe repede’nainte toate ororile alea.

Nu aveam prea mult la revolutie, vreo 6 ani, dar tot imi amintesc ca am stat la cozi la alimentara de langa bloc de suficiente ori.
De descurcat, ne descurcam mai mult decat decent, aveam ambele seturi de bunici la 10 km de oras, bunicii din partea tatalui aveau in spatele casei un deal plin de tot felul de pomi fructiferi si vita de vie. Toata vara eram acolo si stateam prin copaci dupa fructe. Aveau bunicii si o cabana pitita unde cresteau vitei, acolo veneau pe lume si tot acolo dispareau.
In casa bunicilor nu a lipsit niciodata mancarea (atat din partea mamei cat si ai tatalui), aia era baza si la fel a continuat sa fie si dupa revolutie, dar doar ei au stiut cat au tras si cate combinatii au facut ca sa nu faca foamea copiii si nepotii.
„Superbe” vremuri!
Cum ziceai si tu Mihai, de acolo ni se trage nebunia din preajma sarbatorilor cand rupem magazinele, ca nu cumva sa facem foamea din nou…

Văd că nimeni nu povestește sau încearcă să ascundă sub alte vorbe cea mai mare problemă de atunci, faptul că te învăța să furi. Acel „ne descurcăm” era de fapt furt! Aveam cartela la păine pe care se punea ștampilă și învățasem să ștergem ștampila cu acetonă și să mai luăm încă odată pâine! Și la fel era pentru toate celea ulei, zahăr, faină și mălai! La țară bunicii furau lapte de la CAP ca să avem și noi ce bea, furau porumb de pe câmp, grâu după treierat, etc. În jurul nostru, al copiilor, se formase o educație despre cum „să te descurci”, adică să minți, să furi și să dai șpagă! Și acum ne întrebăm de ce lumea votează cum votează!
Legat de mâncare noi „ne-am descurcat”, eram 3 frați și făceam cu rândul la „descurcat”! De aia acum urăsc minciuna, furtul și șpaga!!!

Ar fi multe, multe de spus… Sa ma rezum la asta.1988-1989 Lugoj. Medici stagiari. Masa de la cantina insemna o bucata de grasime si un sos cenusiu, nu se putea inghiti, dar era prinzul era macar acceptat de ciinele nostru. De la 5 dimineata asteptam cu o sticla la rind sa cumpar 1 litru de lapte, care se turna din bidoane… O jumatate de piine cenusie de om pe zi ( ciinele minca cam mult ca era marisor) si o jumatate de pachet de margarina ( pachet de 250 g) pe luna – dar nu se gasea oricum….

1989. Gravida. Astept la o coada imensa sa cumpar 2 cirnati sau o bucata de parizer. E invalmaseala, sint inghiontita dar am noroc. Plec triumfatoare cu 2 cirnati, ii pun pe masa din bucatarie si ma schimb in camera alaturata, cu gind sa ma intorc si sa ii arunc in tigaie… Dar cirnatii disparusera!! … In gradina, Florea, catelul, era pe deplin fericit….

Nepotu-meu, 22 ani, s-a intors recent dintr-o vacanta de 2 saptamâni in România. A vizitat Casa Poporului, vila lui Ceausescu, Muzeul Comunismului. Mai fusese in România când era copil, insa mi-a spus ca acuma a inteles mai bine ce a reprezentat comunismul. I-am povestit una-alta si la un moment dat m-a intrebat, usor jenat, daca am suferit de foame. I-am raspuns ca, sincer, nu. Parintii mei se descurcau, faceau rost. In special maica-mea. Evident, nu delicatese. Inainte de revolutie mâncasem banane pentru ultima data in 1985. Dar stocam enorm, „ca sa avem”. In primii ani dupa 90 maica-mea tot mai pastra in camara 3-4 sticle de ulei si 5 kile de zahar. Când plecam la bunici la Tg Mures sau când veneam de acolo ma trambalam in tren cu sacose cu mâncare (la plecare, ca sa am acolo – la intoarcere, in special carne, sa fie si pentru parinti); de atunci am dezvoltat un fix pentru calatorit lejer, fara bagaje multe.

Toata generatia noastra, posturile voastre o confirma, era obsedata de mâncare. Capatasem si noi reflexe, ca si parintii nostri, sa ne asezam la coada imediat ce vedeam una, indiferent ce se „dadea”. In 87, in preajma Pastelui, iesisem de la meditatii la matematica si m-am asezat la coada la oua. Era in Militari, eu locuiam in Berceni. Nu stiam daca era cu adevarat nevoie in casa, dar nu conta, nu putea sa strice in plus. Am stat 5 ore, la 2 cozi diferite si n-am prins. Când am iesit de la metrou la Aparatori era aproape noapte si ambii parinti ma asteptau acolo albi la fata, nu stiau ce mi se intâmplase de intârziasem atâta.

In 88 ma intorceam de la liceu cu un coleg si la alimentara de lânga noi am vazut ca „bagasera” lamâi. Am stat la coada, am imprumutat bani de la el si am luat fiecare cantitatea maxima, 2 kilograme. Când i-am povestit asta lui Pierre l-a pufnit râsul, ce-ai facut cu ele? Nu conteaza, le aveam.

Apropo de porc in portbagaj, mai tineti minte genialul episod din „Amintiri din Epoca de Aur”, când au resit sa-l aduca in apartament fara sa afle vecinii si au avut ideea tâmpita sa-l gazeze?

Azi ne-ai dat greu ! 😁😪

E mult de scris. Aveam 15 ani la Revolutie, imi aduc aminte destule, de la perioada „buna” pana in ani ’80 la magazinele in care mai gaseai doar creveti vietnamezi (uneori) si gemuri.

De cartela de paine (cu nume, adresa si numar de persoane by the way) care ajunsese sa fie refolosita 3 luni: prima luna se bara ziua, a doua luna se completa „X”-ul iar a treia se incercuia. De cozile de 3-4 zile la oua inainte de Pasti, la carne care nu venea sau veneau 20 kg (adica 100 dar restul se „pierdeau” in alimentara de la masina la raion) si la coada erau 200 de oameni care se calcau in picioare.
De ratiile la orice (paine, unt, ulei, lapte, malai, faina, carne, stofa, butelii pt aragaz, benzina – 15l pe luna) la listele de asteptare pentru masini de spalat sau frigidere, tv, lampile pentru televizoare, mobila …

De serile de iarna cand inghetam la 5 grade in locuinta, cu apa si curent doar cateva ore pe zi, la pachetul de Kent sau cafea care era spaga clasica la doctor, la cozile la portocale sau banane verzi si necoapte, unde se dadeau doar 3-4 bucati de persoana si tot nu apucau decat sub jumatate din cei care stateau de minim o zi la cozile unde se lasau initial plasele insiruite ca apoi sa faca toti membrii familiei cu randul.
De trezirea devreme ca la 6 dimineata sa iau locul la coada de la parintii mei pentru lapte si iaurt, ei mergand la servici de acolo.
De bateria de masina cuplata la o scandura cu 3 becuri de masina la lumina carora imi faceam temele.
De parizerul prajit care era deliciul suprem pentru mine.
De salamul de vara adus de parinti daca ajungeau in delegatie in Bucuresti care era invelit in faina si pus la uscat in camara pentru a fi un fel de salam de Sibiu de sarbatori (by the way eram din Sibiu si pana in ’90 am mancat de 2 ori salam de Sibiu).
De modul in care din ghearele de pui se faceau 2-3 supe, cum untul era mai rar ca valuta si margarina Rama era folosita pentru prajituri de sarbatori, cea romaneasca fiind buna doar pentru sandwichuri, de pateul care era numai zgarciuri si gel.
De prima pizza facuta cu felii de paine, cu vegeta si cubulete de parizer.
De friganele cu zahar deasupra, caci avand gaini aveam cateva oua. Apoi prin 85 deja nu mai aveam ce sa le dam la gaini si am ramas fara.
De porcul care il cresteam anual tot pana prin 85-86 si care credeam ca mananca mai bine ca mine dar din care aveam carne din decembrie si pana de Pasti.

De „conservele” de tot felul facute de mama mea, de la gemuri si dulceata la muraturi si zacusca caci macar fructe si legume se gaseau mult mai usor vara-toamna.
De cartofii, varza si fasolea care erau baza si uneori singurul ingredient din mancare.
De ciupercile, afinele si mugurii de brad pe care ii culegeam toata familia ca sa completam meniul.

De cum eram admonestat daca nu mancam tot din farfurie, indiferent ce era.
De oamenii care erau slabi, singurii care erau grasi erau cei din conducerea partidului, securistii si militienii si cei care lucrau la PECO, alimentara sau gostat.

Si in ultimul rand de senzatia de FOAME PERPETUA si de modul in care ni se spunea inainte de a merge in vizita sa nu mancam tot ce ni se ofera ca oamenii au putina mancare si raman fara. Pe mine m-a marcat pe viata, si acum am momente cand sterg farfuria de sos cu paine, cand nu mi-e foame dar lichidez ce a ramas pe fundul tigaii/cutiei decat sa arunc mancare.

As putea povesti o zi intreaga, la fel ca toti cei care au trait aceste lucruri dar efectiv imi face rau sa retraiesc senzatiile de atunci. De aceea URASC cu toata fiinta mea pe cei care sustin ca „inainte” era mai bine. Si asta fara sa luam in calcul lipsa libertatii de exprimare, modul in care iti autocenzurai pana si gandurile de frica.

O mie nouă sute optzeci și ceva. Eram în vizită la o prietenă. Se aude soneria. Mama prietenei deschide ușa. Era Mariana. Abia se mișca Mariana în paltonul ăla. Era imensă, arăta de parcă avea 120 de kile. Mama prietenei o ajută să își scoată paltonul. Și mi se dezvăluie o scenă fascinantă. Mariana era efectiv îmbrăcată în pachete de carne de porc. Pulpă, ceafă, mușchiuleț, mușchi canadian, mușchi țigănesc… toate fiind de calitatea 1. Erau învelite în hârtie de ziar – pagini întregi din Scânteia își impregnau tușul în bucățile de carne – si lipite cu scotch de brațe, antebrațe, în jurul taliei, pe picioare. Femeia venise așa vreo 3 kilometri pe jos, de la abatorul din oraș unde lucra până la locuința familiei pe care o vizitam. Mama prietenei mele era intermediara între furnizoarea Mariana și diverși clienți care plăteau – și nu exagerez – între 80 și 100 de lei pe kilogramul de carne. Nu știu nici acum cum de mi-au permis să asist la această scenă, probabil pentru că eram copil și nu credeau că voi acorda prea multă atenție. Nu îmi amintesc ca atunci să mi se fi părut că nu e în regulă ce se întâmplă. Furturile din fabrică nu erau percepute ca furturi. Erau percepute ca ”procurat”. Femeile alea procurau niște produse care le lipseau oamenilor, iar aceștia erau bucuroși să plătească prețurile de speculă pe ele. La un salariu mediu de – cât era? 2000 de lei? – ei plăteau fără să clipească 100 de lei pe 1 kg de carne. Și asta spune mult despre lipsurile și prioritățile din vremurile alea.

Cred că întrebarea potrivită ar fi cât de greu le-a fost părinților noștri pe vreme ailaltă. Cine-i mai au pot să-i întrebe.
Dnpmvdr, situația a fost albastră spre mov. Am stat la cozi&buluceală de era să mor călcat în picioare de oameni pentru un cofrag de ouă sau un pui albastru, vai mama lui.
Cine nu știe cum funcționau cozile pe vremea aia era pă forță. Ăia care erau în spate la coada de 10 metri se uneau și împingeau toată masa de oameni care erau mai în față cu speranța că ei vor ajunge primii în față cu îndemnul: Haidibăăăă, împingeți!

Taică-miu, moldovean de la Vaslui, o fost mai jmecher și s-a prins că aprozariștii și responsabili de magazine de pe la noi le place vinu ăla negru dă buturugă. Cu niște bidoane de vin s-a băgat în mafia alimentară de pe la noi de prin zonă. Troc. Cumva am scăpat de cozi.
Nu mai povestesc cum ajungeau bidoanele alea de vin din Vaslui până în Valea Jiului că și acum am mâini ca de maimuță de le cărăbăneam cu trenu pe ruta Fălciu-Bârlad-București Nord- Petroșani-Vulcan. Săracu taicămiu se mai plângea câteodată când mergea la țara lui în Moldova la muncă, în concediu de odihnă, el fiind miner:
– De abia aștept să ajung să ajung la mină să mă odihnesc și eu.

A, și apropo că am văzut ceva comentarii despre cum au ajuns unii care pe vremea aia erau niște simpli responabili de magazine sau aprozariști. Pe la noi toți sunt ffff bine și ei și tot neamu lor. Unu care era aprozarist, adică vindea cartofi cu pământ pe vremea aia, tocmai a terminat de construit un ditamai hotel la noi în sat. În buricul satului.