Nu, n-a fost ăsta care tocmai s-a dus, cel mai mişto revelion din viaţa mea s-a întâmplat pe când aveam 11-12 ani. Stați că vă povestesc acuş.

Venisem la Bucureşti cu ai mei care, după lungi dezbateri, în sfârșit se înduraseră să părăsească Vâlcea pentru un revelion la Capitală cu nişte prieteni de pe-aici. Și cum toată treaba se întâmpla pe la nu știu ce cârciumă celebră a anilor ăia, pe mine m-au plasat acasă la unul dintre susnumiții prieteni. Acolo mai erau doi plozi, unul cam de aceeaşi vârstă cu mine şi unul mai mare, cel care ar fi trebuit să ne aibă în grijă.

Și zic “ar fi trebuit” pentru că la nici două minute după ce adulții părăsiseră apartamentul, fratele mai mare a și zbughit-o pe uşa. Pe bună dreptate, doar nu era să stea să-şi blesteme zilele făcând revelionul cu doi mucoşi. Dus a fost. Aşa că eu și cu celalalt copchil am rămas regii neîncoronaţi ai domeniului. Cum s-ar zice, putea să-nceapă petrecerea.

După ce ne-am plictisit de aruncat pungi umplute cu apă în capul cetățenilor ghinionști care se nimereau să treacă pe sub balconul nostru, ne-am îndreptat spre sufragerie să vedem cam cum am putea continua seara la fel de bine pe cât o începusem. Și-acolo, o sfinți din ceruri, acolo, exact în mijlocul sufrageriei, trona o macara, fraților. Da, da, o macara de vreun metru înălţime, meşterită artizanal de tatăl noului meu cel mai bun prieten, electrică, alimentată de la o baterie de scuter. Drăcovenia era complet funcţională, se deplasa pe o şină şi putea ridica diverse obiecte, exact ca una adevărată. Şi totul se dirija printr-o telecomandă cu fir. Absolut incredibil! Practic era ca și cum din greșeală nimerisem în rai.

Poate credeți că exagerez, dar cei care au trait vremurile alea cred că-și pot imagina la justa valoare cam ce însemna o jucărie de genul ăsta în plină “epocă de aur”. Cred c-am şi lăcrimat când am văzut că șmecheria aia e la liber, am voie să mă joc cu ea cât și cum vreau. Ce zic eu “lăcrimat”, mai mult ca sigur am scapat şi câţiva stropi de pipi de emoţie. Eram în culmea fericirii. Doamne, cât am putut s-o frecăm. Și n-am fi lăsat-o dacă, spre disperarea mea, după câteva ore nu și-ar fi dat bateria obștescul sfârșit. Și oricât am încercat s-o resuscităm, pauză, nu mai voia să se miște neam.

Mno, când a văzut că e groasă treaba cu macaraua, noul meu cel mai bun prieten a hotărât că e cazul să trecem la alt nivel. Și cât ai zice pește, a scos din dulap o cutie din care a extras o măgăoaie neagră pe care a conectat-o rapid la televizor. Moment în care, o doamne dumnezeule, pe ecran a apărut un joc. Cred că eram în stare de şoc. Dacă la macara lăcrimasem, la chestia asta mă mir ca nu am făcut infarct. Când a pornit jocul, știu că mi-a trecut rapid prin cap ce mișto ar fi să mă uite ai mei la București. Măcar câteva luni.

Realizaţi cumva cam care era nivelul de endorfine din organismul meu? Cred că eram reprezentarea în carne şi oase a fericirii. Puteai să vii să mă bați pe umăr și să-mi spui ca a doua zi urmează să mor, nu mi-ar fi păsat nici cât negru sub unghie. N-am dormit vreo secundă în noaptea aia. Spre dimineață, a apărut și fratele dezertor acasă. Evident, ne-a găsit în faţa televizorului. Ce-ar fi putut să ne zică? Atât îi trebuia, îl dădeam în gât instant că n-a stat să aibă grijă de noi. Așa că omul doar și-a făcut o cruce mare şi s-a dus la culcare. Iar eu și cu noul meu cel mai bun prieten ne-am jucat liniștiți până au apărut ai noștri și ne-au luat pes us din fața televizorului.

Staţi că n-am terminat, mai am. Oamenii ăia aveau pe balcon o ladă cu mandarine. Şi vorbesc despre un lădoi din ăla de 20 de kilograme, nu de o lădiţă. Mandarine, înţelegeţi? Pe vremea lui Ceaușescu, într-o perioadă în care eu nu mai ştiam prea bine nici cum arată portocalele sau ouăle. Am tras lada în sufragerie, ca să ne fie mai comod și, în timp ce ne jucam, eu și noul meu cel mai bun prieten le-am mâncat pe toate. Și când zic “pe toate” trebuie să înțelegeți că n-a rămas nici măcar una singură din cele 20 de kilograme.

Chestie care a avut ușoare repercusiuni a doua zi. În sensul în care părinților noului meu cel mai bun prieten le-a cam picat fața când au văzut lada goală în mijlocul camerei. Cred c-au și comentat ceva. Dar cine mai stătea să se uite în gura lor după așa o noapte? Eram mai fericiți.

Râdem-glumim, dar mi-aș dori pentru toți ăstia mici din ziua de azi să poată trăi o chestie din asta de care să-și aducă aminte toată viață. Nu de alta, dar mă îndoiesc amarnic că vreunul dintre ei își va spune peste vreo câțiva ani: “mamă, cum a fost revelionul ăla din 2017, până dimineață am ars-o pe tabletă și pe telefonul lu’ taică-meu”.

mihai_vasilescu_mandarine