15,490 cititori

Bucureștiul e mort, doar că nu știe încă

Nu-mi amintesc să mai fi plecat vreodată de la Tineretului de-abia cu al treilea metrou. Poate când se mai întâmpla câte un eveniment neprevăzut, pe vreuna dintre magistrale, dar n-a fost cazul ieri, trenurile veneau binișor, cam la un minut jumatate distanță unul de celălalt. Cu toate astea, de-abia am reușit să mă urc în al treilea, lipit, la propriu, de cei din dreptul ușii.

În timp ce mă chinuiam să nu mă las cu toată greutatea pe săraca fată care se nimerise în dreptul meu, mă gândeam cam ce soluții aș avea să ajung la muncă, dacă va fi la fel de aglomerat în fiecare dimineață. Și-am tras concluzia tristă că n-aș avea.

Continuarea

6,955 cititori

Depinde din ce unghi privești lucrurile

Veneam de la Vâlcea spre București. Am mers blană o perioadă, după care pe niște serpentine de pe Dealu Negru s-a împuțit treaba. Nu că se stătea, dar era o coloană din aia lungă de nu-i vedeai capătul, chestie care pe mine mă enervează teribil pentru ca răbdarea, mai ales la volan, nu prea se numără printre numeroasele mele calități.

Dar, pentru că fratele vostru cunoaște drumul ăla cu ochii închiși (practic, aș scoate un timp rezonabil si cu trotineta), am început operațiunea “hai să-i depășim pe toți, că în coloana asta murim cu zile”. Și dă-i, unu’ câte unu’, unde se putea și câte doi-trei-patru, am început să avansez. Pare complicat, da’ nu e. Pe traseul ăsta, cetățenii șoferi preferă să meargă în coloană, pentru că nu cunosc drumul și pentru că Dealu Negru are și-o reputație destul de duboiasă. Mno, numai când auzi “negru” și te gândești la ce-i mai rău. Pun pariu ca dacă se numea Dealu Bej sau Dealu Fuchisa nu mai avea nimeni nicio problemă. Continuarea

5,830 cititori

București versus provincie

Fără intenția mea, s-a stârnit ieri pe-aici o mini-dispută București versus provincie. Dar dacă tot s-a stârnit, mi-am zis s-o continuăm și azi, dar pe bune, cu argumente.

Locuiesc în orașul ăsta din 92, practic am trăit aici mai mult decât la Vâlcea, deci cred ca pot să afirm că sunt bucureștean. Îmi place Bucureștiul și, cel puțin în acest moment al vieții mele, nu mă văd trăind în alt oraș din spațiul carpato-danubiano-pontic, deși la un moment dat am luat serios în considerare c-aș putea să mă mut la Cluj, Sibiu, Brașov sau Tmișoara (toate patru îmi plac la fel de mult).

E orașul de unde se dă tonul în țara asta. E orașul unde nu se doarme niciodată. E orașul unde poți să mergi oricând la un concert bun sau un spectacol de teatru, la un meci, sau la aproape orice vrea mușchiul tău de ipster iubitor de frumos. E, fără nicio urmă de îndoială, orașul cel mai mișto din România.

Și totuși, în toți anii ăștia de când locuiesc aici, pot să număr pe degetele de la o singură mână de câte ori am asistat la scene de altruism adevarat, la scene în care cineva a fost dispus, complet dezinteresat, să ajute sau să facă un bine cuiva din jur.

Continuarea

8,302 cititori

Mai treceți dumneavoastră când aveți drum

Hai c-am uitat să vă povestesc ceva. După excursia la Novi Sad, am ajuns înapoi în Timișoara seara pe la un șapte și jumătate. Îmi făcusem calculele să mă mișc în asa fel încât să prind și meciul dintre echipa lui jiji becali și dinamo. Ceea ce am și executat. Doar că înainte să mă delectez cu sărăcia aia de meci, mi-am zis c-ar fi frumos din partea mea să duc înapoi mașina spălată și curățată.

Și pentru că așa sunt io, bulănos, chiar pe când mă gândeam unde găsesc o spălătorie de mașini în Tmisoara, care să fie și deschisă duminică seara, mi-a ieșit una fix în drum. Nu chiar pe mijlocul străzii, era mai pe dreapta așea. Și ca să fie tacâmul complet, a mea a fost ultima mașină pe care-au luat-o înainte să închidă. Continuarea

666 cititori

Începutul secolului 20 văzut prin ochii sergentului fotograf Costică Acsinte

În perioada 10 octombrie – 4 decembrie, publicul pasionat de istorie și fotografie va avea ocazia să viziteze expozițiile temporare ale fotografiilor din colecția Costică Acsinte, organizate în 8 orașe din țară, în cadrul proiectului ACSINTE.100.

Expoziția cuprinde 100 de fotografii semnate de Costică Acsinte cu scene de război, portrete de militari români și frânturi din viața de zi cu zi a orașului Slobozia de la începutul secolului 20 și va fi itinerată la Pitești, Slobozia, Iași, Constanța, Timișoara, Alba Iulia, Cluj-Napoca, și, în final, la începutul lunii decembrie, la București. Fotografii în format print și digital vor fi expuse într-un spațiu expozițional al cărui concept original îmbină elemente de multimedia cu lucrările fotografice semnate de Costică Acsinte. Continuarea

6,042 cititori

Țânțari din ăștia sunt doar în București?

Nu știu cum stau lucrurile la voi, dar la mine-n cartier pare să fie invazie de țânțari sau ceva. N-am mai văzut atâția la un loc de pe vremea când eram copil, am mers cu ai mei în Deltă și noaptea, pratic, trebuia să ne baricadăm în case cu toate ușile și ferestrele închise. Degeaba, bestiile tot intrau. Nu știu pe unde, ori se târau pe sub praguri, ori pe gaura cheii, sau pur și simplu direct prin pereți, dar cum stingeai lumina, cum începea lupta parte în parte cu fiecare animal sugător. Luptă care ținea până la ziuă. Ei, tot așa și cu ăștia din Floreasca. Continuarea

5,517 cititori

Pun eu capra la loc

Sâmbătă seara am mers să bag în fizic la cârciuma mea preferată. Evident, am parcat pe o străduță laterală, una dintre cele mai bengoase din București. În sensul că băieții care “au grijă” de locurile de parcare sunt la cu totul alt nivel. Nu le mai blochează ca amărăștenii cu navete goale de bere sau cu cine știe ce pietroaie. Neah, aici s-a investit oleacă în business și TOATE locurile sunt ocupate cu niște capre de metal. Și când zic TOATE locurile, credeți-mă, nu exagerez, efectiv toată strada, de la un capăt la celălalt, e capră lângă capră.

Continuarea

6,452 cititori

Trei chestii mișto

Hai că azi sunt în dispoziție zen așa că vă mai zic și d-alea bune. D-alea cum ar trebui să avem peste tot în jur sau să ni se întâmple zilnic.

Întâiaș’ dată o să vă povestesc despre cele două cârciumi pe care le-am descoperit în ultimul an și care la ora asta sunt localurile, din București, unde scot cel mai des cașcaval din buzunar. Și credeți-mă, în ultimul an am bătut măcar jumătate din cârciumile din Capitală, deci aș cam avea referințe și puncte de reper. Ca să n-avem vorbe și să fie clar încă de la început, cârciumile le-am bătut pe banii mei și scriu despre ele pentru că așa vor mușchii mei.

Continuarea

5,931 cititori

Un alt mare mister al omenirii

Pe lângă călătoria în timp, găurile negre, cum s-au construit piramidele, unde se duc șosetele din mașina de spălat când se duc și de unde vin gândurile, zilele trecute (cam pe miercuri așea) m-a mai lovit peste față un alt mare mister al omenirii pe care încă n-a reușit nimeni să-l rezolve. Staț’ că vă zice băiatu’ imediat, poate știți voi cum stă treaba.

Așadar, matale, un cetățean normal și zdravăn la cap al îndrăgitei noastre Capitale, obișnuiești să te duci în fiecare zi la job cu metroul, autobuzul, tramvaiul sau orice alt mijloc de transport în comun pe care-l ai în proximitate. Foarte bine și laudabil, mai ales dacă așa ai constatat că ți-e mai comod și că faci mai puțin până la locul unde dai cu sapa.

Continuarea

7,168 cititori

Cel mai mișto revelion

Nu, n-a fost ăsta care tocmai s-a dus, cel mai mişto revelion din viaţa mea s-a întâmplat pe când aveam 11-12 ani. Stați că vă povestesc acuş.

Venisem la Bucureşti cu ai mei care, după lungi dezbateri, în sfârșit se înduraseră să părăsească Vâlcea pentru un revelion la Capitală cu nişte prieteni de pe-aici. Și cum toată treaba se întâmpla pe la nu știu ce cârciumă celebră a anilor ăia, pe mine m-au plasat acasă la unul dintre susnumiții prieteni. Acolo mai erau doi plozi, unul cam de aceeaşi vârstă cu mine şi unul mai mare, cel care ar fi trebuit să ne aibă în grijă.

Și zic “ar fi trebuit” pentru că la nici două minute după ce adulții părăsiseră apartamentul, fratele mai mare a și zbughit-o pe uşa. Pe bună dreptate, doar nu era să stea să-şi blesteme zilele făcând revelionul cu doi mucoşi. Dus a fost. Aşa că eu și cu celalalt copchil am rămas regii neîncoronaţi ai domeniului. Cum s-ar zice, putea să-nceapă petrecerea. Continuarea

5,028 cititori

Are și negocierea pentru job o limită

Cred c-am mai povestit pe-aici pățania asta, dar pentru că zilele astea s-a inflamat din nou subiectul cu angajatorii care caută oameni buni (și nu găsesc) versus tinerii care nu vor să muncească, o s-o mai zic odată că se potrivește binișor.

Acum vreo doi ani, pe vremea când încă prestam la ceea ce eu sper să fie utimul job pe care l-am avut în vânzări în această viață, m-am pomenit că mă contactează, out of nowhere, o HR-istă care mă voia la un interviu pentru firma unde lucra. Partea tare este că m-a sunat pe când eu deja visam să lucrez în online și începusem să fac ceva demersuri în sensul ăsta (a se citi interviuri unde eram respins). Dar, pentru că nu-mi place să refuz omul, m-am dus la interviu și-am cerut o sumă nesimțit de mare, pe sistemul măcar să merite deranjul. Convins fiind că, după ce vor auzi pretențiile mele salariale, or s-o lase mai ușor.

Continuarea