Săraci mai eram, doamne

Atat de saraci ca dadeam iama in gradinile de la bloc de le mai aveau cate un vecin trait la tar si radeam tot ce avea, in special rosiile care erau minune cand erai de dimieata pe coclauri, sau merele, prunele, caisele, ciresele, visinele, aveai impresia ca suntem lacuste. Iar de coca cola nu ma omoram, ma obisnuisem cu pepsi cand aducea la aprozar de la fabrica, luam cate o lada si beam toti la bairam ca nu ne dadeaau banii din casa.
La livezile de visini ne alergau taranii cu carutele si pustile cu sare, asa se zicea, dar merita toata aleegatura, aveam un ielurie printre care si eh ca fugeam ca dracu de repe si ceilalti isi umpleau burtile, apoi schimbam!

Ne-ai amintit de vremuri care mie deja mi se par din altă viață.Mă gândesc la rafturile din poza aia și îmi dau seama că atunci nu vedeai atâția bețivi pe stradă ca acum ,deși tata cu tataie , pensionar ,ne trimitea după riesling și fetească albă la magazin, când aveam vreo 13-14 ani…In 1990 pe la sfârșit am văzut prima dată fanta la plastic, atât de tare era ambalajul că făcuseră sifon din ea . Și tot de atunci mi-amintesc de primul ananas ,fructul in sine,tata ni l-a dat să îl punem in vitrină 😀,îl primise cadou de la șeful,care era director la o mare firmă care există și acum .Coca cola la sticlă a fost prin 1991 când începuse economia de piață.

Când zici eu, Coca Cola și marea rezonez din plin.
Și da, pepsi avea contract cu țările comuniste. Și în Cireșarii volumul 4 copiii beau Pepsi la stațiunea de schi.
Oricum, coca cola >>pepsi.

Eu nu-mi aduc aminte să fi mâncat pe vremea aia ananas la conservă sau ciocolată chinezească deși nevastă-mea care este cu 4 ani mai mică se jură că erau în magazine doar că se găseau mai greu. Moartea mea erau prăjiturile Potcoavă,Doboș, Cartof… care erau la Alimentara dar și la cofetăria.
În 98 eram militar în Sighetul Marmației unde am descoperit prăjitura supremă cu două-trei linguri de frișcă deasupra sau cafea cu frișcă. Mmm, bun, foarte bun.
Mbine, pe vremea aia frișca făcută din smântână de aia adevărată nu la tub și frecată de o gospodină responsbilă.

A fost intr-o alta viata…Practic m-am (ne-am) nascut in 1989 a doua oara….Eu asa simt…In 1990 cand au inceput sa vina toate si in special carnea, painea Paniro, bomboanele turcesti, supa italieneasca la vrac minestrone…sucurile alea Tec..Doamne cat eram de saraci..la noi inainte de ’89 in magazinele de carne nici macar nu mai miroasea a carne in ele..cine stie ce zic isi aminteste…

Coca Cola am baut pentru prima data in vara anului 1966, la mare in Mamaia. Era sticla de sticla de 250ml iar numele bauturii era scris cu vopsea alba. Costa 2,5 lei. Ananas am mancat din compot, nu-mi amintesc cand dar cred ca prin anii 70.

Eu imi aduc aminte de targul de mancare de la Romexpo. Doamnee, ce era acolo! Cate bunatati la care ne uitam ca prostii, minunandu-ne, intr-o perioada cand frigiderele noastre erau goale. Ce mizerie!

Sunt convinsa că o să îmi iau hate, dar vă povestesc totuși… Nu am avut o copilărie cu lipsuri, cu siguranță din cauza profesiei părinților mei – ei terminaseră Chimie alimentară la Galați și erau ingineri piscicoli amândoi. Aveau colegi de facultate în toate branșele alimentației (pâine, carne, lapte, fructe, pescuit oceanic, vin…). Ca foști colegi, trocul între ei era ceva normal și firesc, aș spune (și noi ne ajutăm între noi ca și colegi de branșă în zilele de azi). Deci mâncare, dulciuri chiar nu au fost o problemă la noi în casă. Mai greu era cu hainele și cu jucăriile. În prima perioadă a copilăriei (până să merg la școală, adică), am avut jucării super faine, aduse de colegii tatălui meu de la pescuit oceanic de „peste mari și țări”. Apoi ne-am mutat la Vaslui și peste vreo câțiva ani la Focșani, nu mai era la fel cu jucăriile. Citind foarte mult pe vremea aceea, ai mei își făcuseră o relație la „Casa Cărții”, că eram super înnebunită după cărțile din colecția Jules Verne și cele din colecția „Biblioteca pentru toți copiii” (dacă vă mai amintiți de ele). Dar la librăria de rechizite – nimic. Și uite-așa se face că ai mei colegi aveau penare chinezești, creioane mecanice, celebrele truse „Mathematical Set”, culori… Eu însă nu. Asta a fost ceea ce mi-aș fi dorit cel mai mult…
În rest, cum spunea cineva mai sus, erau vremuri mai sigure, ieșeam și ne jucam până se înnopta bine, fără telefoane mobile, băteam tot orașul pe bicicletă pe la 14-15 ani fără teamă de accidente… „Sperietoarea” cea mai mare pentru noi, copiii, erau „sectanții” – vă amintiți aia cu „să nu deschizi ușa că vin sectanții și te iau și te bagă în dubă, te omoară și îți scot organele”? (gândindu-mă retrospectiv, cred că era vorba despre persoanele de altă religie care veneau ca și în zilele noastre cu diferite pliante să îți vorbească despre Iisus, apocalipsă etc.). Mergeam în tabere de 10-14 zile, legam prietenii cu copii din toate colțurile țării și corespondam prin scrisori după ce se termina tabăra… Cu bunicile vorbeam la telefon, cu una „normal (cu prefix adică), cu cealaltă” prin centrală „. Părinții mei corespondau cu prietenii lor, cu rudele lor tot prin scrisori, și asta în mod regulat. În ziua de astăzi, avem atâta tehnologie la dispoziție, dar (de regulă) în afara sărbătorilor nu prea avem contacte cu prietenii și familia lărgită… Cam așa arată nostalgiile copilăriei mele, eram poate mai simpli, dar relațiile sociale din vremurile acelea erau mult mai bine păstrate și prețuite.
Acum locuiesc în Franța, dar colegii mei francezi au aceleași nostalgii referitoare la relațiile sociale și la siguranța copiilor în acele vremuri. Deci nu cred că are neapărat legătură cu comunismul, dar poate greșesc…
V-am plictisit, probabil, cu „romanul” meu, vă urez tuturor un sfârșit de săptămână cât mai plăcut.

amintiri…sunt nascuta in 1958… am avut o copilarie fericita nu am simtit nici o lipsa pt ca nu mi/a lipsit nimic aveam placinta cu mere,mere ,pere, gutui si prune, felia de paine proaspata cu marmelada , piureul de cartofi si oul ochi prajit, batuta de visine , visine , cirese , capsuni, iar iarna mere curatate de coaja care era pusa pe soba, gutui sobarite care erau luate din geam si puse pe soba incinsa… si de craciun portocale 3/4 care/mi ajungeau pana la anul nou ..jucarii creioane colorate si caiete, acuarela ,abtibilduri si am uitat de zaharul candel de la bacanie care atarna pe sfoara in dreptul usii. dulciuri? prajiturile de1.50 erau minunate de ziua mea primeam 5 lei imi luam o prajitura de 1.5 lei , 2,50 biletul de cinema si imi ramanea 1 leu sa/mi iau in secret o inghetata(raceam des) si carti din colectia Traista cu povesti ce costau 1 leu. Pe la 6 ani mi/am auzit intamplator o discutie intre parinti care mi/a ramas intiparita in minte atunci nu am inteles nimic ,dar mai tarziu mult mai tarziu cand am inteles, de fapt cu adevarat am inteles cand l/am avut pe fii/miu. tata a cumparat cateva banane ,iar mama era suparata si tot spunea si daca o sa/i placa ce facem? Am fost singura la parinti si bunici. Am avut chiar surplus de bunici, parintii mamei fiind divortati,fiind iubita de toti bunicii. Am fost iubita si rasfatata si am avut o copilarie minunata . nu mi/a lipsit nimic. Cand la 7 ani am inceput scoala lumea mea minunata a inceput sa se darame am descoperit incet incet cat de multe lucruri imi lipseau. Am descoperit Ciocolata ,bomboanele,guma de mestecat…si bananele. IMI CER SCUZE nu mai pot sa scriu ,imi e dor de parintii si bunicii mei

Sincer mi s-a urcat un nod în gât de furie și indignare, iarăși, după atâția ani. Umilința și desființarea individului ca om nu aveau margini în anii aceia. Când am văzut Principiul dominoului, într-o scenă din închisoare pușcăriașii purtau bluejeans și jachete din același material, mi-au dat lacrimile de umilință. Eu credeam că blugii sunt pentru oameni mai cu stare, acolo, „afară”. Coca cola am băut de-am spart numai după Revoluție și, da, mi-am făcut și eu suporturi de pixuri din butelcuțe. Nfine. Rămânând la nodul în gât, să vă zic care mi-a fost cea mai cumplită durere a mea de copil și nu numai a mea, ci și a tuturor copiilor de la bloc. Vecina noastră avea o nepoată al cărei tată era un ceva pe lângă o ambasadă și ieșea des în Occident. Fetița era o dulce, nu nazuri, nu fițe pe ea, dar, DAR! venea îmbrăcată de ne zdrobea pe noi fetele, iar băieții își rupeau capul uitându-se la țoalele ei. La ea am văzut prima oară ciorapi lungi, vesel colorați, cu dungi de variate culori, cu degețele la picioare!! Care a mai văzut așa ceva în anii 70, să-mi dea și mie de știre, aici. Altă dată a venit cu basc scoțian și kilt. Am murit toți, nu alta!!! Să fie clar, erau de-adevăratelea, direct made in! Ei, și acum ce ne-a făcut încă și mai praf a fost o jucărie. Era o broscuță din cauciuc, foarte finuț și atent lucrată de jurai că-i broască adevărată!, care avea un dispozitiv ce-i permitea să facă salturi. Asta e vax, dar broscuța avea și ventuze la lăbuțe, așa că putea urca și pe verticală. Era ceva bestial, să vezi broscuța aproape adevărată țupăind pe pereții blocului, fără să cadă. Cred că toți copiii am urât-o sincer pentru jucăria aceea, dar nimeni nu a spus-o, eram lași și invidioși în taină, fiindcă fetița ne înfunda cu gumă de mestecat străină, bomboane și alte dulciuri pe care i le aducea taică-su. După 89 mi-am mai vindecat traumele fel de fel pe care le aveam, da, mi-am cumpărat și ciorăpei cu degețele la picioare!, dar inima mi-a rămas pe veci la broscuța aceea care țupăia pe verticală, fără să cadă, și pe care eu nu am putut să o am. Nu zic ce comparații a operat atunci, bâjbâind, mintea mea de copil, când a văzut diferența între ce ni se spunea la școală și realitatea de „afară”. Păi cum putea să fie „putredă” o țară în care oamenii purtau ciorăpei cu degețele și își puteau cumpăra broscuțe jucărie și haine scoțiene?! Șocul amar al hăinuțelor, mai ales al kiltului și bascului scoțian cu pompon, și al broscuței m-a dezmeticit prematur de coclaurii ideologici asta e sigur. Dar de concentrat de pepsi, la sticlă de litru, își mai aduce aminte cineva? … Parcă îi spunea Pepsină?

Pe mine nu ma răscolește gustul de coca cola, nu m-a atras niciodată sa beau zahar, mai degrabă sa-l mănânc sub forma de prajituri. Singura care imi place asa, ocazional, e cea la sticla de sticla, rece, cu gheata. Ce ma deranjează este ca se obișnuiesc copii din generația asta ca totul este disponibil și ca nu e cazul sa aprecieze efortul imens pe care îl presupune sa ai pe masa un fruct exotic. Și sa nu îl consume, sa îl lase sa se strice. Risipa de azi e cel puțin la fel de rea decât sărăcia comunista. Dacă nu mai rea, ca ne obișnuiește nepăsători.

Eu încă mai caut gustul ăla de banană verde. Cred că am o problemă la cap, mi se pare că nu mai există bananele ălea. Chiar eram săraci, nu că acum am fi mai bogați.

Da, compotul de ananas era cel mai bun…si sa va spun de ce:
Eram plecat in voiaj international cu nava. Prima escala în India. Hai sa iau un ananas proaspat (la schimb pe ceva haine, de fapt). Acasa ma asteptau 2 copii (2 si 4 ani), sa guste si ei din bunatatea aia! Dupa cercetare amanuntita (fara internet), cum sa ajung cu ananasul acasa, l-am invelit in ziar si l-am agatat la geam. Drumul de vreo 2 saptamani nu l-a afectat (prea tare). Am ajuns acasa mandru si le-am dat copiilor sa manânce… Au muscat câte o data fiecare si au decis: ” E mai bun in compot!”

@Siami Roșcovele alea din parcuri de la noi, de glădiță, sunt diferite de roșcovele ”carob”.