1,188 cititori

Romania – Argentina, altfel de cronica

Fara doar si poate suntem „regii” sau „regina” amicalelor. Avem un dar de neimaginat sa ne concentram in meciuri care nu intereseaza pe nimeni si trebuie bifate in calendarul international. Luptau baietii cu o darzenie de speriat, demna de o cauza mai buna (cum ar fi meciurile oficiale, de exemplu). Nu exista meci amical al nationalei in care sa nu ni se aduca aminte de celebrul 5-1 cu Germania de pe Giulesti si de victoria contra Spaniei (ba chiar cu treaba asta ne-au impuiat capul ani de-a randul, pentru ca era la un moment dat, singura infrangere a ibericilor).

Trebuie sa fii naiv, complet neinitiat sau femeie ca sa nu-ti dai seama ca baietii aia din tara tangoului s-au prezentat aseara la meci, pentru ca „asa trebuia” (era contract semnat). Din punctul lor de vedere, doua beri si o friptura de vita argentiniana, ar fi fost un castig mult mai mare decat tremuraturile seriase, cauzate de ploaia si frigul de pe National Arena. Nu am auzit NICIODATA in viata mea de vreo echipa, la nivelul asta, care sa intre pe teren  fara sa faca incalzirea. Continuarea

1,046 cititori

Somnoroase pasarele, noapte buna

Ca tot m-am apucat de povesti din copilarie. Pe cand o scriam pe asta, mi-am mai adus aminte una. V-am spus ca eram multi in blocul in care am copilarit. Ei bine, avem si ceva fete pe acolo, o gramada. Chiar la mine pe scara, de o varsta cu mine si cu prietenul Valjean aveam o amica, Mihaela. Crescuseram impreuna, ne intelegeam bine. Parintii le cumparasera ei si sora-sii, pe post de animal de companie, niste canari. Doi la numar. Cred ca erau un el si o ea. Fratilor, erau mandria familiei pasaricile alea (canarii, nu fiicele). Facusera rost de o colivie uriasa (acum chiar stau sa ma intreb de unde, ca pe vremea cealalta era mai subtire cu pet-shop-urile) si pusesera micutii la cantat si inmultit.

Si ce fericire era in familie. Se auzeau ciripiturile din balcon, in jumate de cartier. Continuarea

1,592 cititori

Cam cat costa libertatea?

Ma uitam la toti bulangiii astia de prin politica si sport, care au inceput sa mai infunde si ei puscariile. La un moment dat cred ca am gandit cu voce tare, pentru ca s-a iscat si o mica discutie la birou. Pe tema: as sta si eu doi-trei ani la inchisoare si sa ma astepte conturile pline cand ies. Du-te bai! Ce simplu e s-o zici de la biroul tau caldut, in timp ce iti sorbi mocacchino-ul pentru de dimineata. Cica, ce mare chestie, iei trei ani, faci unu’ jumatate si dupa aia stai si te odihnesti pe salteluta umflata cu „cascaval”. Dar o fi chiar asa?

Acu’ eu inteleg ca te uiti la tv si-i vezi pe Gigi sau pe Adita Nastase cum se lafaie in sistem penitenciar VIP (saracul Gigi, mai putin. daca nu e vrajeala hernia lui de disc, inseamna ca cineva vrea sa-l arda rau de tot). Dar pe Gheorghe, venit de pe strada, gandesc eu ca nu il vor tine asa, pe lux. Continuarea

711 cititori

Regina regatului intr-o noua ipostaza

Acum ceva veme, scriam despre un spot publicitar al celor de la Cif Cream, care amenintau sa transforme un cavaler in… regina regatului. Am facut un pic de misto la vremea aia, pentru ca prea imi suna a „tabara cealalta”.

Ei bine, de data aceasta initiativa lor chiar vrea sa transforme Bucurestiul (si nu numai) in regina regatului. Cum vor sa faca asta? Pai uite asa: De acum si pana la sfarsitul lunii mai, echipele Cif vor merge prin tara si vor sterge scrierile agresive din locuri pe care oricine din tara asta le poate “denunta”. Puteti sa cotribuiti la initiativa publicand o fotografie (cum sunt cele de mai jos) pe site-ul Cif sau pe pagina de Facebook a brandului. Daca va este mai usor, puteti sa instalati aplicatia de smartphone (Android | iOS). Continuarea

1,503 cititori

Nu e pentru cine se pregateste, e pentru cine se nimereste

Trebusoara asta mi-a fost spusa, la prima mana, chiar de unul dintre personaje. Daca as putea sa le dau numele reale, ar fi muuuult mai interesanta. Dar, din pacate, nu pot. Cert este ca cei doi (CB si AP), persoane importante in zilele noastre, au locuit o vreme impreuna, pe perioada studentiei. Baieti saraci fiind, cam faceau foamea cu spor, in asteptare de vremuri mai bune. Subliniau in calendar zilele in care se intampla sa manance de mai mult de doua ori (bine, exprimarea originala a fost „in care se intampla sa manance”, dar parca mi s-a parut usor exagerata). Iar zilele in care aveau in menu si carne erau trecute cu rosu pentru o eventuala sarbatorire ulterioara. Cel putin erau impacati cu dumnezeu, pentru ca n-ar fi putut sa le reproseze nimeni ca nu postesc suficient.

Intr-o dupa amiaza o ardeau cu spor (se culturalizau prin procedeul indeobste cunoscut sub numele de „citit”) in camera in care-si petreceau cei mai frumosi ani. Continuarea

1,891 cititori

Puiul

Unul din prietenii alaturi de care am crescut s-a ales la un moment dat cu porecla ce avea sa-i ramana pe post de nume, toata viata. Stiti voi, genul ala de nickname, din cauza (sau datorita, naiba stie ce se potiveste) caruia lumea efectiv nici nu-ti stie numele adevarat. Iar pentru noi astia care ne mai prindeam si degetele in cate o carte, noul lui nume avea o conotatie si mai data dracului. Bref, nu stiu de unde si cum, dar omul s-a trezit ca toata lumea ii spune Valjean. Intre timp ar fi trebuit trecut si in buletin, pentru ca si in ziua de azi toata lumea il striga la fel.

Si ca sa se potriveasca mai bine cu noua si infricosatoarea lui porecla, prietena lui din acele timpuri imemoriale, a gasit de cuviinta sa-i faca un cadou cum nu se poate mai nimerit: un pui. Continuarea

1,053 cititori

Calul furacios

Un italian angajeaza trei romani pentru a-i vopsi gardul casei.
Dimineata, inainte de a pleca la serviciu, italianul le da celor trei instructiunile:
– Aveti aici trei galeti de vopsea, care va vor ajunge sa vopsiti tot gardul. In bucatarie e mancare, cand o sa vi se faca foame, mancati ce vreti voi. Se intoarce sa plece, cand isi aduce aminte:

– Aaa, era sa uit, in spatele curtii e tinut inchis un cal. Sa nu cumva sa lasati poarta dechisa, sa scape calul de acolo, ca nu stiu ce fac cu voi. S-a inteles?
– Am inteles sefu’, raspund romanii intr-un glas.
A plecat italianul si romanii s-au apucat de treaba.
Nu dupa mult timp, unul din ei zice:
– Ma, mie mi s-a facut foame, hai sa vedem ce are asta de mancare! Continuarea

659 cititori

Ice Age

Pentru ca azi e 1 Martie si, calendaristic, iarna s-a cam dus. Mi-am adus aminte cat ma panicasem prin luna Septembrie. Cand afara se umbla inca la bustul gol (da, stau in centrul Bucurestiului, dar la mine pe strada au inflorit minoritatile de alta etnie) iar astia anuntau la stiri cum ne vom caca pe noi de frig in iarna ce tocmai statea sa vina. Si, pentru ca de data asta cercetatorii britanici nu mai prezentau suficienta credibilitate, au dat-o pe cercetatorii rusi. Na, suna mai bine, ca ei sunt cu frigul, cu Siberia, cu astea.

Si cred ca nu a fost post de stiri care sa nu anunte ca ne asteapta urgia si prapadul. Urma sa vina, nici mai mult nici mai putin, cea mai friguroasa iarna din ultima suta de ani. Adica nu se mai vazuse asa ceva dinaintea tratatului de la Versailles. Continuarea

2,639 cititori

Dedicat onaniștilor curajoși

În ultima vreme a crescut semnificativ numărul curajoșilor. Al celor care, din spatele tastelor, fără vreun element semnificativ de identificare (în afară de IP, desigur), se simt neînfricați, invincibili și bravi apărători ai… nu știu ai ce. Așa se face că am început să primesc, aproape zilnic, “recomandări” pline de cuvinte războinice sau de intenții sexuale explicite care mă vizează pe mine, pe săraca maică-mea sau diverse alte rubedenii (decedate sau nu). Și ură, multă ură.

Din păcate (sau din fericire) nu ați avut ocazia să le vedeți sub formă de comentarii, pe blogul meu, pentru că, ghici ce, sunt anonime. Nu voi publica niciodată opinia cuiva care crede atât de mult în ea încât nu are curajul să și-o asume. Adresele de mail de tipul căcat@căcat.ro sau fraiere@coclit.ro vor ajunge invariabil în spam.

Dacă vii să mă înjuri în casa mea (a se citi blogul meu), măcar să pornim de pe picior de egalitate. Pentru că tu știi de unde să mă iei pe mine, doar am toate datele în secțiunea „Contact”. Așa că, înjură-mă, dar lasă-mi-le și tu pe ale tale. Cu alte cuvinte, te rog frumos să mă înjuri în față! Că așa, să dăm și să fugim sau să înjurăm pe la spate, poate oricine. Faptul că nu aveți curaj să vă asumați spune multe despre caracterul vostru.

În concluzie, mă voi folosi de acest prilej că să va spun că mă voi pișa cu multă grație pe abjecțiile voastre, atâta vreme cât vor fi anonime. Că să fim și mai bine înțeleși, mă voi pișa pe ele și după ce nu vor mai fi anonime, dar măcar ați dovedit că nu sunteți niște muiști labagii, ascunși în spatele unor taste, unde nu vi se poate întâmpla nimic. Și poate vi le voi publica. Dacă vreau, că până una-alta n-a zis nimeni că aici e democrație. Dimpotrivă!

Cam atât!

mihai_vasilescu_onanistic

sursa foto

3,393 cititori

Vreau lege pentru controlul natalitatii

Citesti sau vezi la stiri asa ceva si un singur gand iti vine in minte: de ce p*la mea toti cretinii au voie sa procreeze in tara asta? Cu urmarea logica: cat de greu o fi sa faci o lege pentru controlul natalitatii? Ma doare in fund de Uniunea lor Europeana si de drepturile omului, chiar nu se poate face nimic in sensul asta?

Vitele alea doua (parintii) au aceleasi drepturi cu mine. Le-as suspenda doua dintre ele incepand de maine: dreptul de a avea urmasi si dreptul de a vota. Ma rog, in cazul lor e un pic cam tarziu. In afara de fetita subnutrita despre care este vorba, mai au cinci copii acasa. CINCI intelegeti?

Uitati-va la stire, daca nu ati vazut-o deja. La un moment dat cretina aia sinistra care ar fi trebuit sa fie MAMA, zice o chestie de genul: “am vazut ca are ceva, dar am crezut ca isi revine”!? Continuarea

17,171 cititori

Lăsatul de lăsat de fumat (sau cum poţi dovedi că eşti bou)

Mark Twain spunea că cel mai ușor lucru din lume este să te lași de fumat. El a făcut-o de mii de ori.

Aș fi vrut să vă povestesc câte ceva despre treaba asta. Cred că am și eu o oarecare experiență.

Am făcut cunoștință cu tutunul în clasa a patra. Eu și încă un tălâmb de aceeași vârstă ne-am cumpărat un pachet de Carpați, ne-am ascuns bine de tot în spatele unei școli și ne-am pus pe pufăit. Dacă vă întrebați cum de ne-a vândut ăla țigările, înseamnă că ați copilărit mai încoace, spre anii ăștia. Pe vremea cealaltă toți părinții își trimiteau copiii după țigări, nu era nicio problemă. În zilele noastre cică s-a rezolvat asta cu fumatul copiilor și adolescenților. Vânzătorul nu are voie să le dea dacă au sub optsprezece ani. Mda, ce-i drept, nu am mai văzut niciun adolescent fumând. Sau beat. Problem solved.

Mă rog, deci eu și cu Crocu ne retrăsesem discret ca să decoperim deliciile tutunului. Și tare uimiți am mai fost când am văzut că nu e nimic fun. După ce am reușit să ne revenim din tuse și amețeală, am aruncat dracului pachetul ăla de Carpați și ne-am văzut de copilăria noastră smokeless.

Dar, până la urmă a venit și clasa a noua. Altă vârstă, alte distracții, alte priorități. Acum trebuia să fiu meseriaș (sinonimul arhaic și regional al lui „cool”). Așa că n-au mai avut nicio importantă gustul împuțit de tutun sau tusea. Am furat un pachet de BT de la mama și a doua zi, în prima pauză, mi-am aprins tacticos o țigară. Apoi mi-am trăit sfertul de oră de celebritate. Eram un soi de bad-guy sau ceva. Deci funcționa. Așa că i-am dat bătaie mai departe, cu încredere. De aici până la dependență pasul a fost foarte mic.

Și am tot fumat. Eu și țigara eram practic nedespărțiți. Nu mă puteam imagina fără ea în nicio împrejurare. Fără mâncare mai rămâneam (în studenție) dar fără țigări, niciodată. De ultimii bani, întotdeauna prefeream să-mi iau țigări, nicidecum haleală. Țigara era un fel de extensie a mea.

Nu cochetasem niciodată cu gândul de a mă lăsa, deși auzeam discuții în jurul meu. Oamenii se contraziceau asupra diverselor modalități de a renunța la tutun. Ba că e bine să le reduci treptat, ba că plasturi, ba că trebuie să te lași brusc. Totul susținut cu argumente și tot felul de studii mai mult sau mai puțin veridice. Discuții în care nu mă băgam niciodată pentru că nu aveam nici cea mai mică intenție să mă las. Eram totuși oarecum de acord cu cei care ziceau că e recomandat să te lași de tot, să nu le mai atingi deloc, dacă vrei să reușești.

A fost nevoie să treacă cinsprezece ani de la prima țigară, ca să cochetez cu gândul de a mă lăsa de fumat. L-am luat, l-am analizat și dintr-o dată mi-am spus că, gata, mă las. Nu mă întrebați ce m-a făcut să ajung la concluzia asta. Nu am avut vreo motivație aparte. Pur și simplu așa mi-a venit.

De obicei treaba cu renunțatul la fumat se întâmplă cam așa: „de luni nu mai fumez” sau „ de la 1 Ianuarie nu mai fumez”. Și de cele mai multe ori nu funcționează. Eu am luat decizia în Noiembrie și am stabilit că ziua Z o să fie în prima luni a noului an. Așa că am avut aproape două luni să mă obișnuiesc cu ideea.

Și a venit și clipa respectivă. Țin minte că mi-am aprins ultima țigară duminică la ora 23.40. Am fumat-o, am pus restul pachetului în bibliotecă și m-am culcat, așteptând cu emoție prima dimineață fără tutun.

Au fost crunte primele două săptămâni. Aveam un soi de vâjâială în creier pe care o duceam în permanență după mine. Dacă mișcăm repede din cap stânga-dreapta, amețeam, la propriu. Din a treia săptămâna senzațiile parcă n-au mai fost așa de acute. Iar după o luna, o luna și jumătate, organismul s-a obișnuit aproape complet fără doza de nicotină.

Pe scurt, nu am mai pus țigară în gură vreme de cinci ani! Nu o lună, nu două, nu trei. Cinci ani de zile nu am atins vreo țigară. Nici măcar eu nu am crezut că o să mă mai reapuc vreodată. Deși, undeva acolo în mine, suferam teribil. Cred că n-a dispărut niciodată complet dorința. Era acolo și aștepta doar un semn. Pe care, că un cretin ce mă aflu, l-am dat. Și acum o să vă vorbesc despre ceea ce de obicei nu prea auziți. Pentru că toată lumea se laudă cu lăsatul de fumat, nimeni nu mai zice și că s-a reapucat. Ei bine, eu vă voi spune și despre cum m-am lăsat de lăsatul de fumat.

Am început să ies din ce în ce mai des din țară. Iar călătoriile mele parcă nu erau trăite la savoarea maximă fără țigară. Prin urmare, într-un moment de totală neinspirație, am hotărât că voi fuma cu ocazia fiecărei treceri de graniță. Bine că nu am fost tâmpit până la capăt, aș fi putut să dau o fugă la Giurgiu în fiecare zi, să fumez juma’€™ de pachet și să mă întorc acasă. Măcar atât, Am făcut-o că la carte. De fiecare data când plecăm undeva, primul drum pe care îl făceam după ce ajungeam era să-mi cumpăr un pachet de țigări și o brichetă. Pe care le aruncam înainte de întoarcerea spre casă. Nu vă pot descrie senzația pe care am avut-o când stăteam cu fundul pe bordură, la Trocadero, mă uităm la Turnul Eiffel și mi-am aprins o țigară. Priceless!

Și treaba asta a tot ținut de câteva ori. Fumam numai cât eram ieșit din țară. Dar răscolisem monstrul numit dorință. Care și așa fusese acolo tot timpul ăsta, doar că era în stare latentă. Acum începusem să-l stârnesc din nou. Și a lovit. Câtă vreme am avut ieșiri scurte, de două-trei zile, n-a fost o problemă așa de mare. Reușeam să mă stăpânesc, deși îmi dădeam seama că am cam făcut o tâmpenie și crește dorința de a fuma din nou. Lovitura fatală mi-am dat-o când am plecat în concediu, în Turcia. Aproape două săptămâni de fumat zi de zi m-au dovedit. Când am intrat din nou în țară, cei cinci ani și jumătate de nefumat se duseserea pe apa Sâmbetei (era să zic pulii de suflet, dar m-am abținut). Practic de atunci fumez din nou.

Acum poate vă explicați titlul acestui articol. Pentru că „bou” este un cuvânt dulce față de ceea ce simt pentru mine, când mă gândesc cât de cretin am fost. Totuși, știu că o să vină un moment când voi avea din nou puterea și determinarea necesare să spun: din ziua X mă las de fumat. Îl aștept!

mihai_vasilescu_fumat3

sursa foto