Valencia nu e Sevilla. Da, știu că această cugetare aproape filozofică are practic aceeași valoare cu vestita alegație „iarna nu e ca vara”, dar ăsta este cruntul adevăr: Valencia nu e Sevilla.

O fi mișto, o fi cu plajă și cu ieșire la mare, dar n-are je ne sais quoi-ul ăla pe care la Sevilla îl simți de la primul pas. Serios, eram oprit la primul semafor, de-abia intrasem în oraș și tot ce puteam gândi era „Doamne, cum arată locul ăsta”. Stare de admirație care s-a menținut oriunde am fost și orice am făcut în Sevilla, pentru că locul ăla este pur și simplu ireal de frumos.

Nu știu cum să vă descriu, e greu în scris, dar Sevilla te vrăjește din secunda unu și nu te mai lasă, vrăjit rămâi pentru totdeauna. Într-un singur loc am mai simțit ceva asemănător: la Lisabona. În rest, orașe frumoase și foarte frumoase am văzut cu duiumul, dar astea două, Sevilla și Lisabona, sunt două poezii, două cadouri ale zeilor pentru noi muritorii de rând, nu două orașe. Dar o să mă întorc musai la Sevilla și-o să stau măcar cinci zile. Am zis.

Revenind la Valencia, că n-o fi el Sevilla, dar nici ultimul oraș din Spania nu e, eram hotărât să nu plec de aici până nu mănânc o paella d-aia adevărată. Dacă nici aici, unde s-a inventat, atunci unde? Toate bune și frrumoase, dar cum fac să mânănc ceva bun, adevărat, nu porcării pentru turiști. Cum io nu glumesc cu mâncarea, m-am pus și-am făcut un research serios pe google. Am avut ceva de lucru, că nici nu voiam să mă duc la mama naibii pe la marginea orașului, dar voiam să fie și ce trebuie. Fix pe sistemul “și cu sula-n fund, și cu sufletu-n rai”.

Daaaar, pentru că norocul ține cu cei îndrăzneți, până la urmă am găsit. Și trebuie să vă las si vouă cârciuma asta aici, pentru când ajungeți prin Valencia. Se numește “El Forcat” și este exact cum îmi imaginasem eu că trebuie să fie un local valencian unde știu să facă paella. Deși e într-o zonă ultra-vizitată (Torres de Serranos, pentru cunoscători), faptul că e pusă pe o străduță laterală pe unde nu trece gloata, o face să fie exact așă cum își dorea suflețelul meu. Bine, ca să fiu foarte cinstit, la decizia mea a ajutat și c-am văzut că oamenii fac paella din 1985. M-am gândit c-o fi ceva de capul lor dacă rezistă de atâta timp.

Așa c-am intrat și-am am băgat în deschidere o sopa de marisco ca să mă pregătesc pentru ce urmează. După care, a venit cetățeanul ospătar, care nu vorbea decât valenciana lui, și m-a întrebat dacă vreau să fac poză, că s-a făcut paella. Omu’ mă văzuse că stau doar cu telefonul în mână și s-a orientat bine, după cum puteți observa și singuri.

Partea cea mai mișto de la cârciuma asta este că la un moment dat mi-a sunat telefonul. Am răspuns și-a am vorbit, era un curier. Dar după ce-am terminat, unul dintre oamenii casei a venit glonț la mine și m-a întrebat dacă mi-a plăcut mâncarea. În română, de mi-a picat și fața. Și uite așa l-am cunoscut pe Ionuț care lucrează de cinci ani la El Forcat. Mișto, vreun sfert de oră am tot stat de vorbă, până am luat-o din loc. N-o mai lungesc, ideea e că dacă ajungeți prin zonă și aveți chef de o paella ca la mama ei acasă, ăsta e locul.

Și-acum, gata, luați poze din Valencia (v-am lăsat o grămadă de data asta), că nu mai am putere să scriu. Și-așa e un semi-miracol c-am reușit să am articol zilnic.