Când eram copil, niște prieteni de familie de-ai alor mei au făcut turul Spaniei cu o Dacie 1100. Am scris bine, Dacia 1100, nu 1300, ceea ce mi se pare în sine un act de curaj nebun. Nfine, revenind, nu știu cum au primit nici pașapoartele, nici aprobarea de a le utiliza, de la autoritățile statului comunist român (mă rog, cu mintea de acum știu cum le-au primit, dar prefer să mă prefac că nu știu), cert e c-au plecat și s-au mai și întors.

Prima oară când au venit pe la noi, evident, au început și poveștile. Nu mai rețin eu mare lucru, dar țin minte foarte clar cum tanti Nata (așa o chema pe ea) îi zicea maică-mii:

– Sofi (asta e mama), în Valencia portocalele cresc pe stradă cum cresc la noi merele.

Ceea ce, în anii ăia când la noi portocalele erau la fel de des întâlnite ca părul pe broască (cu greu prindeai, cu cozi imense sau cu pile, și exclusiv în preajma Crăciunului), mi s-a părut o minciună inventată sută la sută. Mai minte omul, dar nici chiar așa.

În plus, chiar dacă le-ar crește ălora portocalele pe stradă, le-ar culege copiii din Valencia și le-ar mânca, n-ar aștepta să vină tanti Nata, de la Vâlcea, să se uite la ele cum cresc. Auzi la ea, „ca merele”, de nervi nici n-am mai ascultat-o, m-am cărat la mine-n cameră.

Uitasem complet de povestea asta, dar mi-a năvălit la loc în cap odată cu juma’ de copilărie, în momentul când am dat cu nasul de primul portocal plin de portocale. Pe stradă, în Valencia, CA MERELE.

Aute, dom’le, c-a avut dreptate tanti Nata.