De vreo jumătate de oră mă tot uitam după vreo toaletă publică (știți, am și io o vârstă), dar nu părea să apară nimic la orizont. Cum între timp am ajuns într-o minunăție de parc, mi-am zis că e la fix, cine naiba a mai pomenit parc fără toaletă?

Mă rog, unii dintre noi am mai pomenit, dar nu toți locuim în București.

Nfine, treaba e că deja mă plimbam de vreo cinșpe minute și pe-aici, dar wc public nada. Nici urmă de așa ceva.

Așa că până la urmă, cu vezica intrată într-o evidentă criză de personalitate, m-am îndreptat spre unul dintre cetățenii care tund iarba în parc și i-am făcut un semn discret fluturându-i ambele mâini în față.

A oprit omul mașinăria care făcea un zgomot infernal și-a dat jos căștile (da, da, avea caști de protecție împotriva zgomotului) și s-a uitat întrebător la mine. Iar eu am rostit cuvântul cu valoare universală: “toalet”.

Bănene, și-a început să turuie în basca lui, iar eu mă uitam la el cu o expresie perfect tâmpă. Înțelegeam cumva cuvântul scări, mai ales că le și vedeam în cealaltă parte a parcului, dar după “eskalak” tot repeta ceva de genul “entre parelas, entre parelas”.

Cum fața mea probabil spunea tot ce era de spus, ce-a făcut cetățeanul basc angajat al municipalității din Bilbao? Vă zic io ce-a făcut: a lăsat mașinăria aia de tuns iarba și practic aproape că m-a dus de mână până la toaletă, adică taman în cealaltă parte a parcului. Toaletă pe care oricum n-aș fi găsit-o singur nici într-o mie de ani. Arăta ca un fel de buncăr cu uși de oțel, de care nu m-aș fi apropiat în veci. Plus că cine dracu să știe că în bască veceului public i se spune “komunak”?

Altfel să știți c-am fost foarte impresionat. Ce, nu vă vine să credeți? Mereu mă impresionează gesturile astea mici care până la urmă fac diferența. Dacă fiecare dintre noi am face câte un gest din ăsta mic pentru oamenii necunoscuți din jur, vă dau în scris c-am trăi într-o lume mult mai bună.

P.S. Dumnealui este cetăteanul basc.