Ziua 4

N-am făcut altceva decât să mă plimb prin Bilbao toată ziua. Mă rog, cu o scurtă pauză spre după-amiază când se făcuse atât de cald încât corpul meu, obișnuit cu noiembrie de acasă, a cedat și-a zis “boss, du-mă undeva la umbră”. Și l-am dus în cameră vreo oră și ceva.

Cât despre oraș, de fiecare dată când ajung într-un loc pe care nu l-am mai văzut, dincolo de cât de frumos sau de urât este pe-acolo, mă întreb un singur lucru: oare mi-ar plăcea să trăiesc aici? În cazul lui Bilbao răspunsul a fost c-a intrat urgent pe lista extrem de scurtă a orașelor în care la o adică mi-ar plăcea să trăiesc.

E atât de mișto, de curat, de îngrijit locul ăsta, cum nu vă puteți imagina. Sfatul meu este să vi-l puneți în plan pentru o vacanță viitoare și garantez eu că n-o să vă pară rău. Încă ceva, îmi place să cred că am un radar pentru treaba asta, în sensul că-mi dau seama după fețele localnicilor dacă le place să trăiască aici. Iar ăstora le place, credeți-mă.

Gata și cu ziua 4.

Ziua 5

A fost cât pe ce să-mi fut vacanța. Și încă într-un mod absolut stupid. Stați că vă zic acum.

De la Bilbao am vrut să plec la Salamanca, eram chitit să stau două nopți și pe-acolo. Mă pregăteam să rezerv hotel, când am avut inspirația genială să dau un search pe google după ce-ar fi de văzut prin Salamanca. Erau maximum trei chestii interesante, dar care nu justificau în niciun caz să stau două zile acolo.

Așa că m-am regrupat rapid și m-am hotărât: gata, direcția Lisabona. Cam ăsta e marele avantaj al unei vacanțe în care nu ți-ai făcut nicio rezervare pe nicăieri. În schimb, marele dezavantaj e să fii idiot, adică fix cazul subsemnatului.

Plecasem deja de vreun sfert de oră din Bilbao când am văzut că rezervorul e pe la jumătate și-am zis că opresc la prima benzinărie să fac plinul, să-mi iau și-un suc, d-astea.

Am oprit la prima benzinărie, am tras mașina la pompă și m-am dat jos să alimentez. Mă uitam fascinat în jur cât de mișto se văd munții, pe scurt, mă uitam în toate direcțiile doar la mașină nu. Tot cu ochii la munți am pus mâna și pe furtunul de alimentare, l-am scos si m-am întors să-l vâr în rezervor. Doar că rezervorul nu mai era acolo unde știam eu c-ar trebui să fie. Dintr-un motiv extrem de simplu: plecase odată cu mașina.

Care mașină o luase ușurel la vale, direct spre ferestrele mari, generoase ale benzinăriei. Și-a urmat o scenă pe care dacă o vedeam într-un film mi-aș fi zis „hai, frate, mai lăsați-o în căcat că măcăne”.

Revenind, deci mașina se îndrepta încetișor dar luând viteză spre geamurile ălora, iar eu cu furtunul în mână mă uitam siderat la ea. Doar că fratele vostru are reacții bune în situații de criză. Mi-am revenit rapid din stupefacție și m-am întors spre pompă să vâr furtunul la locul lui. Doar că nu nimeream nici mort locașul ăla în care stă.

După ce creierul meu a realizat că dacă mai stau mult să mă chinui să bag furtunul, se duce pe lupă mașina mea, l-am dat dracului și l-am azvârlit pe jos. Intenția mea era să sprintez devastator, să deschid portiera și să trag frâna de mână.

Nimic de zis, intenția era foarte bună, era de-a dreptul extraordinară, mai puțin extrordinar era amestecul ăla de benzină, cu ulei, cu motorină și cu tot ce altceva se mai strânge pe jos într-o benzinărie unde n-a curățat nimeni de multă vreme. Dacă ați călcat vreodată în așa ceva, știți exact despre ce vorbesc: aluneci pe el la fel de tare ca pe gheață.

Fix de pe o dâră, lată de vreun metru, de amestec din ăsta am încercat eu să bag sprintul cel devastator. Evident, am alunecat și-am început să balansez disperat din mâini, din corp, din picioare, încercând să-mi recapăt echilibrul. Mai mult ca sigur, arătam ca o găină decapitată. Iar în tot timpul ăsta mă uitam la mașina mea cum se duce înspre vitrina benzinăriei. Iar dincolo de vitrină, am văzut într-o fracțiune de secundă fața casierului.

Băbăieți, nu vreți să știți cum arăta fața casierului. Dacă nu eram în situația aia disperată, în momentul când l-am văzut uitându-se la mine cu ochii holbați și gura căscată, ce să mai, cu groaza morții întipărită pe față, m-aș fi pus jos și-aș fi râs până vomitam.

Cumva, nu știu cum, picioarele mele au prins o bucată de asfalt curat, fără cârmâz d-ăla alunecos, și mi-am recăpătat echilibrul. Din momentul ăla am știut, am simțit c-o să reușesc, știam că pot, trebuia să pot. Cu asfalt bun și primitor sub picioare, sprintul a fost joacă de copii, am prins mașina, am deschis portiera și am plonjat cu ambele mâini pe frâna de mână trăgând ca disperatul de ea. Am reușit, am oprit-o. După care am tras la pompă și-am alimentat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

De uitat, mă uitam în orice direcție, doar înspre casier nu. Mă rog, oricum n-a contat, că tot a trebuit să intru să plătesc și l-am găsit râzând ținându-se de burtă. Și el și ăia doi clienți care asistaseră la toată scena.

Vedeți, de-aia v-am zis c-am fost la un pas să-mi fut vacanța.

Altfel, evident că n-a existat vreun control nici la trecerea din Spania în Portugalia. Mi-e absolut clar acum că toate adeverințele și testele PCR se cer doar la călătoriile cu avionul, unde controalele sunt mult mai stricte. Pe șosea, ești de capul tău, poți să plimbi liniștit covidul prin toată Europa. Chestie care nu sună bine deloc.

Ah, încă ceva, am făcut cei 1031 de kilometri pe care mi-i arăta waze-ul la plecarea din Bilbao, în fix opt ore și trei minute. Și asta în condițiile în care m-am oprit jumătate de oră să mănânc. Este fascinat cum în toate țările cu apă caldă poți să mergi doar pe autostrăzi dacă ai chef. Fascinant, vă spun.

Gata și cu ziua 5.

Și-acum luați poze, c-ați vrut poze.

P.S. Am făcut artificiul ăsta cu două zile într-un singur articol pentru aceia dintre voi care mă urmăresc și pe Facebook. Pentru că acolo postez în real time, iar pe blog toată acțiunea era cu o zi în urmă.