Au venit zilele trecute niște prieteni pe la noi și, la un moment dat, am deschis o sticlă de vin. Mă rog, nu doar o sticlă, aia era prima.

Am turnat în pahare și brusc am avut flash-uri când mi-am dat seama că turnăm în pahare de cristal, ca niște аnіmаꓲe. Am avut flash-uri când mi-am adus aminte cum aveam acasă, la Vâlcea, la ai mei, paharele alea bune, păstrate pentru ocazii speciale.

Pahare de care nu se putea atinge nimeni, sub niciun pretext. Nu cred că au fost folosite de mai mult de zece ori în toți anii pe care mi i-am petrecut eu în casa aia. Am zis „zece” ca să fiu generos, dar nu bag mâna în foc c-au fost ai mei atât de rebeli.

Paharele alea nu se foloseau așa oricum, la orice zi de naștere sau la orice revelion. Hai să fim serioși, nu ne apucăm să scoatem paharele alea bune, de cristal, doar pentru că împlinește cineva o vârstă sau pentru că se trece dintr-un an în altul, că nu de-aia le păstram în vitrină și le ștergea maică-mea de praf o dată la două săptămâni.

Nu cunosc algoritmul din spatele utilizării lor, în sensul că nu știu care ce-i făcea pe ai mei să decidă că a venit momentul să scoată acele pahare, cert este că nu le scoteau așa, cu orice ocazie din asta de doi lei.

Fix acum, când scriam, mi-am dat seama că aveam doua feluri de pahare d-alea bune: un set din cristal roșu și un set din cristal alb. Dacă p-alea din cristal alb mai aveai șanse să le vezi și pe la vreo zi de naștere, p-alea din cristal roșu efectiv nu-mi amintesc să le fi văzut folosite vreodată. Și nu glumesc

De altfel, am vândut apartamentul cu tot cu paharele alea bune de cristal roșu. Nu m-am gândit vreo secundă să le scot din vitrina unde erau, mi se părea că dacă le ating o să apară maică-mea cu o falcă-n cer și una-n pământ „ce faci acolo, Mihai??!!”, și-am preferat să nu risc.

Și măcar dacă ar fi fost paharele singurul obiect care să aibă vreun astfel de regim special, dar nu. Ai mei aveau și farfuriile alea bune. Farfuriile pe care nu le scoteau decât la ocazii mari de tot. Trebuia să fie ceva foarte important ca s-o văd pe maică-mea că le scoate din dulapul unde se umpleau de praf.

Le vedeam atât de rar că deja aveam reflex condiționat. Eram ca câinele lui Pavlov când vedeam apărând farfuriile alea, pentru că știam că automat vor urma și niște chestii foarte bune de mâncat, altele decât cele pe care le gătea maică-mea în mod normal. Din nou, nu pot înțelege de ce-ai face așa ceva? De ce ai păstra de bune niște ոеոoroсіtе de farfurii în loc să te bucuri tu de ele?

Să vă mai zic că și farfuriile astea erau pe undeva prin casă când am vândut apartamentul? Bine, nu vă mai zic.

Dar, dincolo de farfurii și de pahare ce-o să-mi rămână pentru veșnicie încrustat pe cortex este acea geantă stil diplomat, de piele grena, cu interior roșu, în care erau păstrate tacâmurile cele bune.

Habar n-am dacă știți despre ce vorbesc, dar nu era o geantă diplomat normală, fusese concepută special pentru setul de tacâmuri, în geanta asta fuseseră cumpărate. Avea la interior spații decupate pentru fiecare model de tacâm în parte.

Nu cred că am văzut de mai mult de trei ori scoasă geanta asta cu tacâmuri. Dacă vedeam că o scot ai mei, deci se pregătesc să folosească tacâmurile cele bune, îmi era clar că trebuie să vină la noi măcar Papa de la Roma. Trebuia să fie cineva cu adevărat important și șmecher ca să decidă maică-mea că e demn să mănânce cu tacâmurile ei bune.

Am avut și eu privilegiul de a le folosi, senzația a fost priceless, mi se părea că are și mâncarea alt gust dacă o băgai în gură cu ոеոoroсіta aia de furculiță păstrată pentru ocazii speciale.

Știu că poate vi se pare exagerat, dar credeți-mă că nu e absolut deloc. Și n-am înțeles niciodată logica din spate. De ce să nu te bucuri tu de niște rаhаtսrі de obiecte? De ce să le păstrezi ca să se bucure alții? Și măcar dacă s-ar fi bucurat mai des, dar o dată la doi-trei ani?

Mi-am jurat că n-o să fac asta niciodată în viața mea de adult și m-am ținut de cuvânt, n-am păstrat în viața mea vreun obiect de bun pentru alții. Le cumpăr pentru mine, deci vreau să mă bucur eu de ele. Punct.

De altfel, sunt absolut convins că nu doar la mine în casă se petreceau lucruri de genul ăsta. De-aia de-abia aștept să-mi povestiți cum era la voi.

Dacă tot am intrat în subiectul ăsta, deși se leagă doar tangențial de veselă, o să vă mai spun că uram din tot sufletul când pregătea maică-mea munți de mâncare pentru musafirii care urmau să vină, dar mie îmi era interzis să mă ating de ceva.

Dacă voiam să mănânc o chiftea, în secunda când întindeam mâna îmi luam o lingură de lemn peste degetele-mi hulpave: „n-ai voie, sunt pentru musafiri!”. De parcă primeau ăia în avans lista cu numărul de chiftele și când veneau prima grijă era să le numere, să vadă dacă nu cumva lipsește una. Doamne, cât uram asta.

Același regim se aplica pentru absolut orice pregătea maică-mea. Că tăia mezeluri și le punea pe platouri, că făcea ouă umplute, că prăjituri, nu aveam voie să mă ating de nimic până când nu veneau musafirii. Ei și numai ei aveau dreptul să bage prima dată lingura în salata de boeuf.

Fix ca-n bancul cu ăla care era pe patul de mѻаrtе, a simțit miros de plăcinte din bucătărie și-a trimis unul dintre copii să-i aducă si lui una. A venit copilul înapoi fără plăcintă:

– A zis mama că nu se poate, sunt pentru parastas.

Fix așa.

Și acum, prieteni, de-abia aștept să vă citesc amintirile.