După comentariile primite la textul de alaltăieri (vă rog să le citiți, mie mi-au ridicat părul pe mâini) și după povestea de mai jos, am înțeles încă o dată că este mult mai important să faci ceva pentru cei din jur, în loc să te prefaci că faci și să dai din gura a prost political correctness. Articolul de astăzi este scris de SorinB. L-am găsit în inbox ieri dimineață. Ce-aș putea să mai zic? Nimic. A spus el toate motivele pentru care sunt mândru că există acest blog.

Cam așa începe povestea noastră, a mea și a lui Don Vasilescu. Era o seară calmă de iarnă, pe la sfârșitul lunii mai (mă scuzați, dar nu am greșit cu nimic, la sud de Ecuator era iarnă, da?), în mândru Sudănel de Sud, pe malul Nilului, crocodilii se jucau zburătăcind alene prin apa curată și limpede ca cristalul (cacofonie voită), în care, vreo câteva zeci de negrișori făceau baia anuală. Vântul vuia printre cocotierii în floare. Din depărtare se auzea răgetul regelui junglei, a deșertului, în general al tuturor animalelor care, fiind în perioada de rut, zbiera ca nebunul printre copacii de mango și bananieri, să anunțe că are chef de fucking.

Așa cum spuneam, în seara aceea idilică am intrat pe internet (că pe la noi, în curte pe la ONU, puteai să intri pe Feisbuc numai după ceaiul de orele five; se considera că înainte ar fi scăzut moralul trupeților, mai ales dacă aveau ocazia să citească niscaiva literatură filozofică și ar fi început să se întrebe ce mama dracului căutau ei prin zona aia).

Ei bine, în seara aia (cred că era pe 25 sau 26, nu mai țin minte exact), am văzut o postare de pe blogul lui Mihai, dacă țin eu bine ceva cu povestea unuia din Vaslui (de unde altă parte) care, după ce a găsit un cartuș, l-a pus în menghină și i-a ars una cu ciocanul, după care brusc a devenit eunuc, din tenor, direct soprană.

Măi fraților, eram în birou cu vreo 5-6 colegi de prin colțurile lumii: s-au speriat oamenii ăia când m-au auzit cum zbieram ca un buhai la montă, sau, ca să fiu mai delicat, boncăluind ca un cerb aflat în plin rut (cam așa râd eu, când râd ca prostul sau cu poftă). De multe ori, se-ntâmplă să nu mă prind de vreo poantă și, dau drumul la hohote după vreo jumătate de oră, sau, ceva mai la vale.

În viața mea am mai râs cu așa poftă doar de câteva ori: când a luat Dinamo Cupa Campionilor Europeni, Cupa Intertoto și Cupa Challenge, toate în aceeași săptămână. La fel am mai râs și când a luat Osama Bin Laden un glonț direct în sfeclă de la niște băjeți care își făcuseră stagiul și pe la noi, pe malul Nilului.

Nu vă pot descrie suferința colegilor și bucuria pe care o trăiam eu citind și răscitind postarea lui Mihai. Cred că în seara aia am citit minim de vreo 5 ori. Odată că pricepeam mai greu glumele și a doua, neuronul meu, stingher și adormit din cauza căldurii, făcea față mai greu. Singurătatea e boală grea.

După asta, am intrat zilnic, cu religiozitate, pe blogul lui Mihai. Nu a existat zi lăsată de la Dumnezeu să nu intru și să citesc. Am și început să comentez, la început mai timid, apoi din ce în ce mai tupeist, comentarii mai lungi, dezlânate, cu treceri de la un subiect la altul și ruperi de ritm, așa cum îmi stătea mie bine.

La un moment dat, mi-am luat inima-n dinți și l-am contactat pe Mihai. I-am trimis prima mea postare, „aventuri cu negrese… invizibile”, postare care a apărut pe blogul lui. Spre surprinderea mea, a fost citită de vreo 4000 și ceva de oameni, au fost și ceva comentarii la care am răspuns cu timiditate și emoție.

A doua postare a fost cea cu „dacă nu bea pepsi, măcar moare”, o întâmplare 100% adevărată. Și pe asta au citit-o vreo 6 mii de oameni.

Dar cel mai fain pentru mine a fost articolul „sângele meu are o tentă de albastru”. Textul acela a fost scris noaptea (eu așa scriu, e o nebunie maximă, ziua nu pot așterne decât 2-3 rânduri) și a fost urmarea atentatului din Statele Unite, atentat unde au fost uciși 5 ofițeri de poliție de lunetiști, unul dintre ei mi-a fost coleg în Kosovo și l-am recunoscut cu durere printre cei morți. Am rămas uimit când am văzut că textul acesta a fost citit de peste 35 de mii de oameni pe blogul lui Mihai și de încă mulți alții de la mine de pe pagină și nu numai.

Din câte știu eu, a fost tradus în rusă și postat de un coleg polițist în Moscova, a mai fost tradus în Sârbă, Albaneză și engleză și a circulat și prin State ceva timp. Datorită acestui text mi-am făcut un prieten bun, șef la SIPA Moldova (echivalentul D.G.A. de la noi – Direcția Generală Anticorupție, din cadrul M.A.I.). Urmarea? Pe data de 27 mai, anul acesta, Mihai a fost invitat la unul dintre cele mai importante evenimente din viața mea: lansarea primei mele cărți. Ce-ar ar mai fi de spus?

Și totuși, schimbările nu se opresc aici, omul acesta mi-a schimbat viața și altfel. După ce-am citit cum a reușit să slăbească 50 de kilograme și după ce ne-am văzut prima dată, m-a motivat și am decis să fac la fel, să-mi schimb stilul de viață. Așa am ajuns de la 132 de kilograme la 118 în primul pas, iar în al doilea de la 118 am scăzut la 108. Acum sunt în al treilea pas și vreau să ajung la 90, sau undeva pe-acolo, după care dacă-mi va fi bine mă voi opri, dacă nu, mă voi duce la 80, acolo unde mi-ar sta bine.

Cam asta a făcut Don Michelle Vasilesco pentru mine. Nu știu pentru alții dar eu datorită blogului lui am câștigat un prieten drag, pe el și, o grămadă de alți prieteni și prietene tot de pe blogul lui. Niște oameni fantastici ca Victor, Elena, Ionut etc… scuze, dar nu am cum să vă enumăr pe toți.

Eu spun simplu: mulțumesc, Don Michelle și dacă ai cumva vreun inel (pisici am văzut că ai), pune-l pe deget și consideră că l-am sărutat. Inelul, bre… clar?

mihai_vasilescu_alegeri