Aveți mai jos un articol pe care mi l-a trimis pe mail unul dintre cititorii acestui blog. Pe numele lui S.B. A simțit că îl chinuie rău de tot povara scrisulul și a vrut să se elibereze. Cre’că a reușit.

 

Nu știu ce m-a apucat să scriu despre un subiect fierbinte de tot, dar na, dacă tot m-a apucat, ce să-i faci?

Hai să încep cu… începutul. Am plecat anul trecut în Sudanul de Sud, trimis de onor ministerul, care, cică „te duci, bre acolo, să ne șlefuiești imaginea dar grijă mare”, că „ești cam într-o ureche”. Auzi la ei.

Booon, zis și făcut. Venii acilea aci și văzui cât de cald și de mișto e continentul negru. Măăăă dar cald de tot, că mă și întrebam de vreo cinșpe ori pe zi „ce dracu caut eu unde a înțărcat dracu iapa, aproape de linia aia imaginară care cică desparte planeta în două”?

Acu, n-am să intru în detalii, despre ce și cum, dar primele impresii au fost faine. La fel și primul cuvânt pe care l-am învățat în limba băștinoșilor, care a fost “kaoacea”. Mă rog, așa sună, nu știu dacă am scris corect. Din câte am înțeles, înseamnă “omul alb”, dar din cauza unor priviri aruncate spre mine, aș fi putut jura că înseamnă “kinder cu surprize”. Deh, având în vedere că bat suta de kile (nu dau detalii, că se bucură cineva cu care am pus pariu că mă întorc sub sută…n-ai să vezi nici de-al dracu, na) ar fi putut să însemne. Până acum, spre norocul meu, au fost doar privirile pofticioase. Dar sunt cu ochii în patru să nu mă prindă băștinoșii să mă gatească la foc mic. Tentația e mare, aș ajunge pentru o lună la o familie cu patru copii.

Bun, să ajung la treaba de la început, că am reușit să vă împuiez capul cu prostiile. Trebuie să vă vorbesc de obsesia prietenilor mei. De un an de zile toți, fără nicio excepție, mă întreabă dacă “am făcut-o” cu vreo negresă. Ce să fac? Să joc țurca, poker, ce să fac, că nu prea am înțeles? Asta la început, că după o vreme m-am prins eu ce și cum. Băi, frate, nasoală treaba la primele două drumuri acasă. După fiecare întrebare de genul astă, nu reușeam decât să plec rușinat ochii în pământ și să șoptesc, ca un amărât ce sunt, că ”NU, nu am făcut-o”.

Ați avut vreodată senzația că sunteți ostracizați de prieteni, că sunteți priviți cu milă? Așa am avut eu, de fiecare data când le răspundeam negativ. Asta până când am zis gata, până aici, păi ce facem nea omu o ardem așa, fără cap și fără coadă? Avem o reputație de întreținut, ce dracu! Și să nu uit, na, să vă fac în ciudă, multe dintre prietenele mele m-au întrebat exact același lucru. Dacă nu credeți, treaba voastră. Acu, eu nu știu dacă mă întrebau din pură curiozitate sau din mila (cred că unele mă priveau și mă privesc și acum ca pe un fel de gay friend, altfel nu-mi explic de ce izbucneau în hohote de râs de fiecare data când îndrăzneam să bat vreun apropou).

Bun, revenim, că am bătut câmpii destul. După cum vă povesteam, toți prietenii aceeași întrebare. Cel mai mult îmi plăceau ăia însurați, care mă trăgeau într-un colț și mă întrebau cu voce joasă, să nu cumva să audă consoartele lor ce gânduri mârșave le trec prin cap. Stați liniștiți, că nu dau nume, că atât îmi trebuie.

Acu’, am suferit eu de vreo două ori, dar, după al doilea drum acasă am zis gata, nu mai merge așa frate. Ori mă apuc de treabă ori fac și eu ca în bancul ăla cu Gheorghe și carnețelul. Cum, nu-l știți???? Nu se poate, îl știți voi cu siguranță, dar o faceți pe neștiutorii așa, de-al naibii. Așa și eu, cu gândul la  carnețel, mi-am zis că nu mă mai pot întoarce acasă cu coada între picioare. Zis și făcut, am revenit pe plaiurile calde din Sudanul de Sud și m-am concentrat să mă pun pe „treabă”. Dar problema e complicată, aici și dacă te uiți mai nu știu cum la o femeie, te trezești peste bot cu vreo reclamație de sexual harrassement (mai pe limba noastră, hărtănire de aia, nasoală).

Am realizat că am două variante de lucru: fie mă orientez afară din bază spre fauna locală, fie îmi încerc norocul înăuntru. Problema cu „afară” e cam nasoală. Dacă te pune Aghiuță să schimbi vreo privire cu vreo băștinoasă mai acătării, ți-a pus Dumnezeu mîna în cap, te pricopsești cu tot tribul pe cap. Și, după ce cotizezi vreo 100-150 de vaci (depinde de pretul demoazelei, deh), începe un dans din ăla nebun, în sunet romantic de tobe, ca să-ți cimentezi relațiile cu proaspăta „familie”. Nu era rău planul, dar avea un singur impediment: de unde naiba fac eu rost de vaci????

Bun, dacă prima variantă a căzut, o s-o încercăm pe a doua: înăuntrul bazei. După studii intense, am realizat că și aici exista o problemă. Sunt cam două categorii de fătuce, cele care au vîrsta unui vin bun și un dos de iapă, de te pierzi numai privindu-l de la depărtare. Și alea mai tinerele, înăltuțe bine de tot, cu cracii din gât și toate formele la locul lor. Planul de bătaie: prindem ce putem. Am purces la treaba. Pe scurt, am avut noroc cam cât a avut orbul ăla despre care mint ăștia că a ajuns la Brăila. Nu intru în amănunte, că nu  merită. Reputația, deh.

Dar partea îngrijorătoare de-abia acum începea, întoarcerea acasă. Vine și ziua plecării. La aeroport, iau o hotărâre grea de tot, dar dictată de împrejurări: băi nene, dacă tot am dat-o în gard, asta nu înseamna că și ăia de acasă trebuie să sufere, că nu e vina lor, săracii. Bun, ușurat, am ajuns acasă la Piatra Neamț. Aici m-am întâmplat la cârciuma unde erau câțiva dintre prietenii despre care vă vorbeam. După o jumătate de ceai de tei cu miere din plic de plastic, a venit în sfârșit și întrebarea pentru care mă pregătisem cu sârguință. Aia cu negresele și „făcutul”. Am închis ochii și am dat răspunsul mult așteptat: „DA”.

Ei, dar a meritat. Acum să vedeți partea faină a poveștii, senzația pe care am avut-o, cred că doar eu și Bivolaru (ăla cu MISA, bre) sau poate Buddha. să o mai fi încercat. Berile veneau singurele la masă, iar amicii sorbeau fiecare cuvințel de parcă eram unul dintre ăia patru evangheliști care erau trei, Luca și Matei. Orele au trecut în tihna spartă doar de oftaturi cu subânțeles și întrebări timide, că nu se făcea să fi stricat vreunul atmosfera. Una peste alta, la plecare, amicii mei aveau un licăr de triumf în ochi, iar eu mi-am (re)câștigat statutul. Deja cred că au dat comenzi pentru ciment fin, var și toate cele trebuincioase să-mi facă statuie. Unde mai pui că m-am trezit că fiecare dintre amici venise cu câte ceva, acolo, să pun în bagaj. Ofrandă. De unde aveam voie la 30 de kile, la aeroport m-am trezit cu 54.

Drumul de întoarcere a fost unul calm, frumos, elegant, ceva de vis. Odată ajuns în țarile calde, am înțeles un adevăr crunt: uitasem să iau vacile de acasă. Așa că lupta a început din nou. Și viața mea, în loc să devină mai frumoasă și dulce, s-a complicat rău de tot. ’Rea-ți ai dracu’ cu obsesiile voastre.

mihai_vasilescu_miss_sudan

 

sursa foto