Textul de mai jos este scris de Sorin B., care are o păţanie amuzantă de la una dintre plecările lui spre Sudanul de Sud, locul unde-şi face veacul. Enjoy it!

………………………………………………………………………………………………

Aprilie 2015, undeva, pe la jumătate, 15, 16, nu mai țin minte exact. Vine timpul ca vajnicul luptător să se tireze spre țările calde… adică alea calde de tot. Acasă, la Piatra Neamț, bagaje, chestii, socoteli, până în ultima zi. Totul în regulă, cele 40 de kg de conserve (majoritatea carne de porc), la locul lor în gențile de voiaj (din alea militare, care duc greul, frate), acte, bani, mă rog, tot tacâmul.

Când să plec, mă întreabă soră-mea dacă mi-am luat de băut pe tren, că până la București e cale lungă, vreo şapte ore. Răspusul meu negativ a făcut-o să îndrepte mâna spre masa din bucătărie și să zică pe un ton ce nu admitea replică: ia sticla de Pepsi light cu tine, că eu oricum nu beau. Zis și făcut, iau sticla de 2,5 litri de pe masă, o agit un pic și-mi dau seama că e pe trei sferturi plină, așa că era numai bună de luat pe drum.

Toate bune și frumoase, drum fain până la București, de la gara de nord un mic popas la autobuz și direcția aeroport. Aici, odată ajuns, realizez că mai am vreo trei ore până la avion, check-in-ul nu se deschidea decât peste vreo oră, așa că, na, trebuia să fac ceva, să-mi omor timpul.

Zis și făcut: găsesc o bancă pe care mă așez hodorogind din oase și apoi arunc o privire scurtă ca să identific fauna din jur: în stânga mea, o famelie mare, renumerație mică, după buget, coane Fănică, în față trei doamne trecute de 65 de ani, croșetau, doi tineri mai la dreapta își controlau amigdalele, iar surpriza maaare de tot, în dreapta mea două bunăciuni, dar cum să vă spun, făcute în ciuda misoginilor: una brunetă, focoasă și una șatenă, visătoare.

Acum, stăteam și scocioram prin minte cam ce aș putea spune să intru în vorbă, să nu par nici zurliu (știu că e dificil) și nici vreun obsedat. Am stat eu și am ascultat conversația lor și, după vreo câteva minute, am înțeles că mergeau în Egipt, în vizită la prietenul șatenei. Informație pertinentă, numai bună de folosit.

Mi-am dres glasul și, cu o voce muiată în ulei de măsline, m-am băgat în discuția lor, cu scuzele de rigoare. Băi, frate, am avut noroc, după ce mi-au aruncat niște priviri ucigătoare, la cîteva secunde și-au îndreptat ochișorii și urechiușele alea (manca-le-ar tata pe ele) și ascultau cu evlavie poveștile mele despre… malarie. Vă dați seama că mi-am dat doctoratul în materie, atunci, pe loc, clar, nu?

Boonnn, totul decurgea mișto, am aflat și locurile din avion, după ce am aruncat un ochișor pe biletul brunetei (mi-am imaginat că au locuri una lângă alta) și am descoperit că STĂTEAM TOȚI TREI unul lângă celălalt. Inevitabil am aruncat o rugă de mulțumire celui de sus, că, deh, era doar mânuța lui la mijloc, nici nu încăpea discuție. Cu ocazia asta am realizat că în sfârșit, acolo sus, mă iubește și pe mine cineva. Aş mai fi vrut sa le iau numărul de telefon, dar aveam timp să îl aflu în avion, că, deh, două zboruri, trei ore, nu aveau unde fugi.

Toate bune și frumoase, conversație elegantă fără tente sexuale, un banc, o glumiță, râdeau fetele, iar eu, ce să mai, eram în culmea extazului. Dacă vă spun că am și compus, pe loc, câte o poezie scurtă, 2-3 strofe, în care cântam frumusețea ochilor negri și pe ăia căprui, n-o să mă credeți, dar vă jur că așa a fost.

La un moment dat, după cât am tot dat din gură, am realizat că mi s-a făcut o sete cruntă. Dacă plecam să iau ceva de băut, riscam să pierd fătucile. Hmm ce era de făcut? Atunci mi-am adus aminte că aveam o sticlă de pepsi în bagaj. Fericit, am scos-o cu gândul să o desfac și să mă hidratez bine de tot.

Se cam întărise ea, de la acid, dar am deschis-o bucuros şi mă pregăteam să beau zdravăn când, brusc, în jurul meu s-a făcut o linişte mormântală. Băi, frate, nu că puţea, dar am avut impresia că damful de zeamă de varză care ieşea din sticlă s-a apucat să-i lovească peste faţă cu un baros pe toţi cei prezenţi. Pentru că, da, în loc de Pepsi, era nişte zeamă de varză pe care ai mei părinţi cred că au căutat-o mult şi bine.

M-am uitat în jur şi, în liniştea care se lăsase datorită mirosului emanat de sticla mea pepsi, parcă vedeam imaginile cu încetinitorul. Puştoaica familei cu remuneraţie mică, care până atunci se zbânţuia vesele, s-a lipit de maică-sa și a început să plângă în hohote, ochelarii bunicuțelor din fața mea s-au aburit instantaneu, iar lâna pe care o croșetau a prins o nuanță pământie care se asorta cu fața mea, până și sărmanul câine de la vamă a început să scheaune speriat și să strănute. Iar fătucile mele au zburat de pe bancă precum rachetele sol-aer-sol, nu înainte de a-mi arunca nişte priviri plinâ de scârbă

Ce era de făcut? În cazuri de astea, acționezi scurt și la obiect: înjuri în gând toată zeama de varză din lume si pe cel care a hotărât că porcăria asta se poate bea, apoi arunci urgent sticla la primul coș de gunoi, iei într-o mână cele 40 de kg de conserve, în cealaltă bagajul de mână și valeaaaaaa!

Am fugit direct spre birourile Turkish că se deschisese check-in-ul și m-am așezat la frumuşel la coadă. După câteva minute bune, când începusem să-mi revin din spaimă, am auzit în spatele meu cele două voci, de care deja mi-era groază, comentând nu prea măgulitor la adresa mea. Mi-am blestemat zilele, dar nici de-al naiba nu am întors capul. Odată ajuns în faţă la fătucă de la Turkish, am rugat-o cu voce plângăreață să-mi schimbe locul, că am nu știu ce rău de geam şi mi-e frică să nu mor. Fata m-a anunuțat zâmbitoare că sunt locuri destule în avoin și m-ă întrebat unde prefer, în față, în spate.

Mai în spate, dar mult de tot, dacă se poate stau şi afară, pe aripă, i-au transmis ochii mei, că buzele nu erau în stare să scoată vreun cuvânt. Dar fata cred că a înțeles frământarea mea și m-a blagoslovit cu un loc chiar la coada avionului. Perfect, nu mai era nicio şansă să dau cu ochii de drăcoaicele alea două.

Bucuros, urc în avion, aranjez bagajul, mă așez pe scaun, pun centura și închid ochii fericit, hotărât să fac nişte tantra yoga ca să șterg din memorie ziua respectivă cu totul. Eram aproape să ațipesc, când aud o voce care mă roagă să-i permit să treacă la locul din dreapta. Am deschis ochii şi mi-a înghețat zâmbetul pe față: în fața mea erau cele două fătuce care bag de seamă că schimbaseră și ele locurile. Am ridicat ochii și am trimis o singură întrebare către nenea ăla de sus: PE BUNEEE???

Restul drumului nu vi-l mai povestesc, nu mai are rost. Cert este că eram atât de pus pe culturalizare că nu am scos nicio clipă ochii din reviste şi cărți. Ba mi-am mai pus și căștile în urechi. Așa, de-al dracului.

mihai_vasilescu_blink