Ne uitam la ceva reportaj despre mucenici, când o aud pe una dintre fete:

– Eu n-am mâncat în viața mea mucenici.

Imediat, vine confirmarea și de la soră-sa:

– Da, nici eu.

De mi-a picat fața când le-am auzit.

Dar n-am apucat să le răspund nimic, c-a venit și decisiva, de la Mara:

– Nici eu n-am mâncat niciodată.

Treabă la auzul căreia mi s-au făcut ochii în cap cât pepenii ăia pentru murat:

– Cum adică nici tu? Poate nu-ți mai aduci aminte.

– Nu, nu, zice distinsa foarte sigură pe ea, chiar n-am mâncat niciodată.

Acestea fiind zise, prieteni, vă întreb ca pe frații mei: există vreun loc în București de unde pot să cumpăr mucenici buni? Nu mă interesează că nu livrează, mă duc eu să-i iau.

Atenție! Vorbim despre singurii mucenici care contează, ăia adevărați, moldovenești, covrigii cu miere și nucă, nu despre zeama aia care arată ca și cum a vomitat Vasile în cadă, și-n cadă era apă.

Atenție și mai mare! Nu orice covrig peste care au curs două picături de miere și un pic de nucă pisată este mucenic din ăla bun. Nu, nici pomeneală. Ca să fie, trebuie să îndeplinească următoarele condiții.

Unu. Coca din care e făcut covrigul trebuie și ea să fi fost însiropată bine de tot.

Doi. Când sunt gata și puși în farfurie, mierea trebuie să băltească peste mucenici, trebuie să ți se scurgă pe barbă și pe piept când îi mănânci.

Trei. Stratul de nucă pisată trebuie să arate ca și cum ți-a scăpat mucenicul pe jos taman când ai intrat pe plajă la Mamaia. Și când ai dat să-l ridici, ți-a mai scăpat o dată.

Astea sunt cele trei condiții.

Așadar, dacă prin voia Bărbosului Suprem știți vreun loc în care mucenicii să îndeplinească aceste condiții, vă rog să mi-l lăsați și mie, să mă înfig chiar azi la ei la ușă.

sursa foto (apropo, dacă aveți aptitudini și timp, oamenii ăștia au rețeta cea bună)