De foarte multă vreme voiam să scriu pe subiectul ăsta, dar mereu mă luam cu altele. Iată că până la urma am reușit. Așadar, să purcedem.

Legat de filme și cinematografie, cred că există puține lucruri care mă enervează mai tare decât să aud placa aia cu „ce bune erau filmele românești dinainte de ’90, nu se mai fac azi filme ca alea, domnule”.

Simt cum îmi urcă tensiunea doar scriind asta. Efectiv nu suport perioada cinematografiei românești dinainte de ’89. În afară de câteva excepții (extrem de puține, le număr pe degete) nu mă pot uita la niciun film făcut atunci. Nu mă puteam uita nici atunci, darămite acum. Da, știu, „mvai, dar cum poți să spui așa ceva despre filmele cu marii noștri actori?”.

Mda, or fi fost ei mari actori, nu contest, dar pe scenă, la teatru. În filme, cei mai mulți dintre ei erau de neprivit. Scuze, nu doar erau, sunt în continuare de neprivit.

Există două perioade distincte în cinematografia mondială modernă. Prima a fost cea în care jocul actorilor era atât de teatral încât toți păreau ușor cabotini. Uitați-vă la orice film făcut în anii ’50, ’60, ’70 și începutul anilor ’80, indiferent că vorbim despre filme făcute la Hollywood sau în Europa. În toate, absolut toate, actorii își spuneau replicile voit jucat, voit teatral, voit ca pe scenă.

Poate că pe undeva era normal să fie așa, să nu uităm că cinematografia a început cu filmul mut, iar în filmele mute jocul actorilor obligatoriu trebuia să aibă tușe groase și sugestive, ca să înțeleagă spectatorii mai ușor ce vor să transmită. Nu toată lumea care mergea la cinematograf știa să citească, prin urmare trebuia să joci și pentru cei care nu înțelegeau ce scrie pe plăcuțele cu texte.

Ei bine, în virtutea inerției, toate astea s-au păstrat în jocul actoricesc și după ce filmele au început să aibă sonor, până pe la jumătatea anilor ’80. Cam ăla a fost momentul când a început să se schimbe paradigma, când regizorii s-au prins că nu mai poți să te prezinți în fața publicului cu același joc actoricesc de pe vremea când Sir Charles Spencer Chaplin făcea un Hitler aproape comic și ușor desuet.

Partea proastă este că de treaba asta și-au dat seama doar regizorii din țările cu economie de piață reală și cinematografie care se auto-finanța, adică acolo unde cei care făceau filme era conștienți că dacă vrei să supraviețuiești trebuie să atragi oamenii în sălile de cinema și să vinzi bilete.

Prin urmare, la începutul anilor ’90 în cinematografia mondială deja se cam terminase cu jocul teatral spre cabotin al actorilor de film. Nu și la noi, prieteni, nu și la noi.

La noi, unde banii veneau de la statul român, nu conta că filmul era bun sau prost, nu conta că nu călca nici dracu’ în sălile de cinema să vadă „Iarba verde de acasă” sau „Al patrulea gard, lângă debarcader”, (le-am luat la întâmplare, au fost primele care mi-au venit în minte). Așa că la noi s-a mers în continuare pe jocul ăla actoricesc infect. Rezultatul? Încă vreo 30 de ani de filme submediocre, cele mai multe dintre ele de neprivit.

De altfel, toți cei care susțin că „nu se mai fac filme ca pe vremuri” și că „nu mai avem actori mari” sunt oameni care nu mergeau și nu merg nici la cinematograf, nici la teatru. Toți au unul și același etalon: filmele pe care le vedeau la televizor. Adică doar cele despre care partidul, în imensa lui bunătate și înțelepciune, hotăra că sunt demne de a le fi arătate poporului.

Nu zic că e neapărat ceva rău, mai ales că maică-mea si taică-meu erau fix la fel. Au fost la două filme și un singur spectacol de teatru în toată viața lor. Nu glumesc, știu și care au fost filmele alea două: „Nea Mărin miliardar” și „Gară pentru doi”, spectacolul nu-l mai rețin.

Credeți că asta-i oprea să-ți explice despre cum nu se mai fac filme ca pe vremuri și că odată ce se va duce generația de „mari actori” nu mai vine nimeni din urmă? Nici pomeneală. N-am păr pe cap de câte ori am auzit asta cu „venitul din urmă”. Și pe buna dreptate, de unde naiba să știi cine vine din urmă, când pentru tine Sergiu Nicolaescu era apogeul în cinematografie?

Da, cu tot respectul, ăștia sunt genul de oameni care susțin că filmele românești de pe vremuri sunt ceva extraordinar: cei care nu au cu ce să le compare.

Dacă nu mă credeți, faceți un experiment: uitați-vă la un film românesc făcut în anii ’80. Orice film, cu condiția să nu fie comedie, dacă se poate o dramă din aia foarte serioasă. Să-mi ziceți și mie dacă l-ați putut duce până la capăt.

P.S. N-am lăsat întâmplător poză din „Liceenii”. Considerat de multă lume filmul unei generații și o capodoperă a acelor vremuri, nu mi-a plăcut niciodată, nici măcar atunci. O mizerie sinistră, comunistoidă, jucată infect, care nu avea nimic de-a face cu viața mea de elev de liceu. E posibil să fi venit asta ca o lovitură, dar este doar tristul adevăr.